Plati compensatorii. Izvorul acordarii lor. Termenul si conditiile in care pot fi solicitate

-Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicata: art. 37, art. 39 lit. k), art. 40 alin. (2) lit. c), art. 283 alin. (1) lit. a) 

Actiunea salariatului avand ca obiect obligarea angajatorului la plata salariilor compensatorii sau a unei diferente de salarii compensatorii, ce i se cuvin in situatia concedierii individuale sau colective, trebuie introdusa in termenul de 3 ani de la data nasterii dreptului si nu este conditionata de contestarea prealabila sau concomitenta a deciziei de concediere a acestuia pentru motive neimputabile, decizie in care este mentionat si cuantumul salariilor compensatorii ce urmeaza a fi acordate salariatului concediat.
Negocierea colectiva se materializata prin incheierea contractelor/acordurilor colective de munca, potrivit dispozitiilor speciale in materie, iar negocierea individuala se materializata in contractele individuale de munca. Doar contractele colective de munca sau contractele individuale de munca pot stabili, in limitele legislatiei muncii, drepturile si obligatiile angajatorilor si salariatilor si obliga partile in raportul de munca, iar nu conventiile civile, care, potrivit dispozitiilor imperative ale art. 37 din Codul muncii, nu pot reglementa, chiar daca sunt rezultatul unui acord de vointa, drepturile si obligatiile nascute din relatiile de munca stabilite intre angajator si salariat. Contractele colective de munca si contractele individuale de munca reprezinta, alaturi de statutele disciplinare sau profesionale, regulamentele interne, regulamentele de organizare si functionare, izvoare specifice dreptului muncii. Prin urmare, acordarea platilor compensatorii se poate reglementa prin contractul colectiv de munca sau prin contractul individual de munca.
Angajatorul poate emite un act unilateral pentru astfel de plati, daca el favorabil salariatilor, in sensul ca permite plati compensatorii intr-un cuantum mai avantajos pentru ei decat cel stipulat in contractul colectiv de munca, contractul individual de munca sau dispozitiile legale aplicabile acestora la momentul concedierii.

Curtea de Apel Timisoara, Sectia litigii de munca si asigurari sociale,
Decizia civila nr. 941 din 24 aprilie 2013, dr. C.P.

Prin sentinta civila nr. 3585/17.12.2012, pronuntata in dosarul nr. 5862/30/2012, Tribunalul Timis a respins, ca neintemeiata, cererea de chemare in judecata formulata de catre reclamantul D.D. in contradictoriu cu parata SC V.I. SRL Bucuresti.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de fond a retinut, in esenta, ca raporturile de munca ale reclamantului cu parata au incetat cu data de 29.06.2010, conform deciziei nr. 69/28.06.2010. Acesta a beneficiat de 3 salarii compensatorii, in baza raportului nr. 2775/12.05.2010.
Colegi de munca ai reclamantului au beneficiat, la concediere, de cate 6, 8, 10 sau 12 salarii compensatorii, in temeiul Protocolului nr. 1458/11.08.2008, incheiat intre conducerea paratei si reprezentantii salariatilor.
Dupa data de 12.05.2010, cand a fost emis raportul cu nr. 2775, reclamantul  nu se poate prevala, ca izvor al pretentiilor sale, de Protocolul nr. 1458/11.08.2008, deoarece nici el si nici ceilalti salariati ai paratei nu au contestat acest raport, emis unilateral de catre angajator, in termenul prevazut de art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul Muncii, si anume: 30 de zile calendaristice de la data in care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la incetarea contractului individual de munca, data la care reclamantul a luat cunostinta de masura ce viza incetarea contractului sau individual de munca si de cuantumul sumei compensatorii ce urma sa ii fie acordata. Prin urmare, raportul a intrat in circuitul civil si produce efecte juridice.
Avand in vedere ca reclamantul nu a facut dovada ca raportul nr. 2775/12.05.2010 a fost anulat de catre o instanta de judecata, astfel incat nu se poate prevala, in sustinerea pretentiilor reclamate, de Protocolul nr. 1458/11.08.2008, tribunalul a respins actiunea formulata de catre reclamant ca neintemeiata.
Reclamantul a formulat recurs, in termenul legal, impotriva acestei sentinte civile, solicitand admiterea recursului si, in principal, casarea hotararii recurate, rejudecarea cauzei si admiterea actiunii asa cum a fost formulata si precizata, iar in subsidiar, modificarea hotararii atacate, in sensul admiterii cererii de chemare in judecata, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea recursului, se arata, in esenta, ca instanta de fond a facut o confuzie grava intre perioada in care angajatul poate contesta decizia referitoare la incetarea contractului individual de munca si perioada in care fostul angajat isi poate solicita drepturile salariale neachitate de catre fostul angajator. In primul caz, termenul este de 30 de zile, iar in al doilea caz, termenul este de 3 ani.
Prima instanta a ignorat faptul ca alti colegi de munca ai reclamantului au beneficiat, la concediere, de 6, 8, 10 sau 12 salarii compensatorii, conform Protocolului nr. 1458/11.08.2008, in baza unor hotarari judecatoresti definitive si irevocabile, pronuntate de catre Tribunalul Timis in actiuni avand ca obiect neachitarea salariilor compensatorii convenite si fara contestarea deciziilor de desfacere a contractului individual de munca.
Protocolul nr. 1458/11.08.2008 are caracterul unei conventii, reglementata de art. 969 Cod civil, aplicabil la data intocmirii acestuia, fiind incheiat intre reprezentantii companiei si cei ai salariatilor, astfel incat partile nu se pot sustrage de la obligativitatea conventiei incheiate.
Raportul de concediere, care sta la baza hotararii tribunalului, nu imbraca forma unui contract, insa Protocolul nr. 1458/11.08.2008 reprezinta legea partilor, iar drepturile salariale isi au izvorul in aceasta lege.
Instanta de fond a incalcat principiul contradictorialitatii si al dreptului la aparare, dat fiind ca nu a pus in discutie necontestarea deciziei unilaterale a angajatorului de desfacere a contractului individual de munca, in conditiile in care parata nici nu a invocat o astfel de aparare. Reclamantul s-a aflat in imposibilitatea obiectiva de a prezenta argumentele, respectiv de a-si apara drepturile.
In drept, se invoca dispozitiile art. 312 alin. 3 si art. 304 pct. 5 si pct. 9 din Codul de procedura civila.
Intimata a depus intampinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinand recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate in cauza si a dispozitiilor art. 304 pct. 5 si pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedura civila, Curtea constata ca este neintemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse in continuare.
Reclamantul a fost angajatul paratei pana la data de 29.06.2010, cand raportul sau de munca cu parata a incetat, in temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, conform deciziei de concediere nr. 69/28.06.2010. El a beneficiat de salarii compensatorii, a caror cuantum a fost de 3 salarii individuale nete, in baza raportului paratei nr. 2775/12.05.2010.
In speta, nu sunt aplicabile dispozitiile art. 283 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, in vigoare la momentul emiterii raportului paratei nr. 2775/12.05.2010, cum gresit a retinut prima instanta, dat fiind ca raportul mentionat anterior nu reprezinta o decizie unilaterala a angajatorului referitoare la incetarea contractului individual de munca, ci stabileste salariile compensatorii cuvenite reclamantului ca urmare a concedierii individuale. Actiunea salariatului avand ca obiect obligarea angajatorului la plata salariilor compensatorii sau a unei diferente de salarii compensatorii, ce i se cuvin in situatia concedierii individuale sau colective, trebuie introdusa in termenul de 3 ani de la data nasterii dreptului si nu este conditionata de contestarea prealabila sau concomitenta a deciziei de concediere a acestuia pentru motive neimputabile, decizie in care este mentionat si cuantumul salariilor compensatorii ce urmeaza a fi acordate salariatului concediat.
Prin cererea de recurs, a fost expusa pozitia reclamantului-recurent cu privire la necesitatea contestarii deciziei unilaterale a angajatorului de desfacere a contractului individual de munca in privinta cuantumului salariilor compensatorii acordate acestuia si inscris in decizia de concediere, in conditiile in care parata nu a invocat o astfel de aparare la fond, fiind formulate si aparari in acest sens, aparari apreciate ca fiind fondate de catre instanta de recurs, potrivit celor expuse anterior, astfel incat nu se impune casarea hotararii recurate.
Protocolul nr. 1458/11.08.2008 reprezinta o conventie, in sensul art. 969 Cod civil, in vigoare la momentul incheierii sale, asa cum sustine reclamantul-recurent, insa aceasta conventie nu poate justifica admiterea pretentiilor reclamantului prin raportare la dispozitiile art. 37, ale art. 39 lit. k) si ale art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii coroborate cu cele ale Legii nr. 130/1996 si ale art. 236-247 din Codul muncii, in vigoare la data de 11.08.2008.
Art. 37 din Codul muncii prevede ca drepturile si obligatiile privind relatiile de munca dintre angajator si salariat se stabilesc, potrivit legii, prin negociere, in cadrul contractelor colective de munca si al contractelor individuale de munca. Acest text consacra principiul negocierii contractelor de munca, inscris in art. 41 alin. (5) din Constitutia Romaniei.
Negocierea colectiva se materializata prin incheierea contractelor/acordurilor colective de munca, potrivit dispozitiilor speciale in materie, iar negocierea individuala se materializata in contractele individuale de munca.
Art. 39 alin. (1) lit. k) din Codul muncii reglementeaza dreptul salariatilor la negocierea colectiva si individuala.
Prin urmare, raportat la dispozitiile legale citate, doar contractele colective de munca sau contractele individuale de munca pot stabili, in limitele legislatiei muncii, drepturile si obligatiile angajatorilor si salariatilor si obliga partile in raportul de munca, iar nu conventiile civile, care, potrivit dispozitiilor imperative ale art. 37 din Codul muncii, nu pot reglementa, chiar daca sunt rezultatul unui acord de vointa, drepturile si obligatiile nascute din relatiile de munca stabilite intre angajator si salariat. Contractele colective de munca si contractele individuale de munca reprezinta, alaturi de statutele disciplinare sau profesionale, regulamentele interne, regulamentele de organizare si functionare, izvoare specifice dreptului muncii.
De altfel, art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, invocat ca temei de drept al cererii de chemare in judecata, prevede obligatia angajatorului de a acorda salariatilor drepturile acestora ce decurg din lege, contractul colectiv de munca aplicabil si contractul individual de munca.
Prin urmare, Protocolul nr. 1458/11.08.2008 nu poate obliga angajatorul, dat fiind ca nu are natura juridica a unui contract colectiv de munca, inregistrat la Directia generala de munca si protectie sociala. De altfel, reclamantul-recurent, prin concluziile scrise depuse la dosar, arata ca Protocolul nr. 1458/11.08.2008 "nu are caracterul unui veritabil contract colectiv de munca, ci are caracterul unei conventii" reglementata de art. 969 din Codul civil. Pe de alta parte, contractul individual de munca, incheiat intre parti, nu prevede un asemenea drept.
In conditiile in care Protocolul nr. 1458/11.08.2008 nu produce efecte juridice in cauza, potrivit celor expuse anterior, si reclamantul nu a dovedit ca, prin contractul sau individual de munca sau printr-un contract colectiv de munca, s-a stabilit un cuantum al salariilor compensatorii pentru anul 2010 mai mare decat cel mentionat in Raportul nr. 2775/12.05.2010, actiunea sa este nefondata. Raportul nr. 2775/12.05.2010 reprezinta un act unilateral al angajatorului, care a produs efecte juridice, efecte ce nu se impune a fi inlaturate in absenta unor dispozitii legale sau contractuale care sa prevada dreptul salariatilor paratei la plata unor salarii compensatorii mai mari decat cele mentionate in acest raport, in ipoteza concedierii lor individuale sau colective in cursul anului 2010.
Imprejurarea ca unii colegi de munca ai reclamantului au beneficiat, la concediere, de cate 6, 8, 10 sau 12 salarii compensatorii, in temeiul Protocolului nr. 1458/11.08.2008, incheiat intre conducerea paratei si reprezentantii salariatilor, nu poate justifica admiterea actiunii pendinte, intrucat instanta de judecata trebuie sa se pronunte prin raportare la probele administrate in fiecare cauza, tinand cont de imprejurarile specifice fiecarei spete. Or, prin probele administrate in cauza, reclamantul nu a dovedit temeinicia pretentiilor sale, respectiv aplicabilitatea Protocolului nr. 1458/11.08.2008 in cazul sau.
Pe de alta parte, in cauza Legrand c. Frantei din 26 mai 2011, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca  pronuntarea in procedurile in curs de solutionare a unei solutii reprezentand reviriment de jurisprudenta si aplicarea noii solutii intr-o procedura pendinte nu incalca art. 6 privitor la dreptul la un proces echitabil si nici a art. 1 din Protocolul nr. 1 referitor la protectia dreptului de proprietate. Curtea europeana a reamintit ca  "exigentele asigurarii securitatii juridice si protectia increderii din partea justitiabililor nu consacra dreptul la o jurisprudenta constanta" (par. 36) si ca "evolutia jurisprudentei nu este prin ea insasi contrara unei bune administrari a justitiei, intrucat absenta unei abordari dinamice si evolutive ar impiedica orice schimbare sau imbunatatire" (paragraf 37)
Asadar, nici din perspectiva jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului o eventuala practica judiciara anterioara, prin care actiuni similare cu cea supusa astazi analizei erau rezolvate diferit, nu confera reclamantului dreptul de a pretinde admiterea actiunii sale, in contextul in care aceasta practica s-a schimbat ulterior.
Avand in vedere considerentele de fapt si de drept expuse anterior, care substituie si motivarea primei instante, in baza art. 312 alin. (1) Cod procedura civila, Curtea a respins recursul declarat de reclamant ca neintemeiat.