Contract de locatiune. Majorarea chiriei prin hotararea consiliului local. Natura juridica a sumelor solicitate cu titlu de diferenta chirie. Consecinte

      Contract de locatiune. Majorarea chiriei prin hotararea consiliului local. Natura juridica a sumelor solicitate cu titlu de diferenta chirie. Consecinte
      C. com., art. 9
                                                                                                         C. civ., art. 942, 1411
                                                                  Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 3, art. 7, art. 12
      
      Chiria are natura juridica a veniturilor proprii la bugetul local al unitatii administrativ-teritoriale, iar din momentul in care se datoreaza, ea reprezinta o creanta bugetara de incasat la bugetul localitatii. Asemenea venituri nu pot fi calificate ca fiind creante fiscale intrucat, pe de o parte, intre parti nu s-a incheiat un raport juridic fiscal, niciunul neavand calitatea de organ fiscal, iar pe de alta parte, chiria convenita contractual este doar o categorie lato sensu a creantelor bugetare, ca si creanta fiscala, dar care nu poate avea regimul juridic al acesteia din urma.
      Prin urmare, prestatiile la care co-contractantii s-au obligat prin semnarea contractului de inchiriere, inclusiv prestatia ce vizeaza cuantumul chiriei si termenul de exigibilitate al acesteia, sunt supuse regimului juridic de drept comun, care cuprinde si normele de reglementare a prescriptiei extinctive a dreptului la actiune in sens material, continute de Decretul nr. 167/1958, iar nu normelor speciale prevazute de Codul de procedura fiscala.
      
Curtea de Apel Timisoara, Sectia comerciala,
Decizia civila nr. 122 din 8 iunie 2010, dr. C.B.N.

      Prin sentinta comerciala nr. 1250/P.I. din 18 decembrie 2009 pronuntata in dosarul nr. 5990/30/2009 Tribunalul Timis a admis exceptia prescriptiei dreptului la actiune si a respins cererea formulata de reclamantul Municipiul T, prin Primar, si Consiliul Local al Municipiului T in contradictoriu cu parata S.C. S S.R.L. Timisoara avand ca obiect pretentii.
      Impotriva acestei sentinte au declarat apel Municipiul T, prin Primar, si Consiliul Local al Municipiului T, solicitand, in principal, desfiintarea hotararii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiasi instante, iar in subsidiar, modificarea acesteia, in sensul admiterii cererii de chemare in judecata, considerand ca prima instanta a pronuntat o hotarare netemeinica si nelegala, interpretand eronat dispozitiile legale aplicabile in speta si netinand cont de probatoriul administrat.
      Prin decizia civila nr. 122 din 8 iunie 2010 Curtea de Apel Timisoara a respins apelul reclamantilor, mentinand sentinta comerciala nr. 1250/P.I. din 18 decembrie 2009 pronuntata de Tribunalul Timis in dosarul nr. 5990/30/2009.
      In considerente s-a aratat ca solutia de respingere a cererii de chemare in judecata formulata de reclamantii Municipiul T, prin Primar, si Consiliul Local al Municipiului T, in consecinta aplicarii normelor imperative care reglementeaza prescriptia extinctiva, ridica in speta doua probleme distincte: prima, privind calificarea creantei pretinse, iar cea de-a doua, privind data la care incepe sa curga termenul de prescriptie si incidenta unor cauze de intrerupere ori de suspendare a acestui termen.
      In ceea ce priveste calificarea creantei, apelantii au sustinut natura juridica a acesteia de creanta bugetara, calificare care nu a fost insusita de prima instanta, retinandu-se caracterul privat al raportului juridic, punct de vedere motivat pe larg in cadrul considerentelor sentintei atacate. Curtea confirma aceasta calificare a raportului juridic si, in consecinta, exclude caracterul fiscal al creantei reprezentand chiria datorata in baza unui contract de inchiriere.
      Asa cum rezulta din analiza coroborata a prevederilor contractului de inchiriere pentru suprafete locative cu alta destinatie decat aceea de locuinta nr. 832/01.07.1999 si a dispozitiilor Hotararii Consiliului Local al Municipiului T. nr. 42/2000, intre partile litigante au luat nastere raporturi juridice locative, in baza carora societatea intimata si-a asumat obligatia de a plati reclamantilor, in schimbul folosirii spatiului inchiriat, avand suprafata de 267,70 mp., situat in loc. T., jud. Timis, chiria prevazuta la art. 4 din contract. Potrivit clauzei convenita prin alin. 2 al acestui articol, cuantumul chiriei lunare putea fi reactualizat pe durata derularii contractului, prin hotarari ale Consiliului Local al Municipiului T.
      Chiria astfel stabilita are natura juridica a veniturilor proprii la bugetul local al unitatii administrativ-teritoriale, iar din momentul in care se datoreaza, ea reprezinta o creanta bugetara de incasat la bugetul localitatii. Ca atare, asemenea venituri nu pot fi in niciun caz calificate, asa cum sustin apelantii, ca fiind creante fiscale, in sensul art. 91 din O.G. nr. 92/2003, cu modificarile ulterioare, intrucat, pe de o parte, intre parti nu s-a incheiat un raport juridic fiscal, niciunul neavand calitatea de organ fiscal, iar pe de alta parte, chiria convenita contractual este doar o categorie lato sensu a creantelor bugetare, ca si creanta fiscala, dar care nu poate avea regimul juridic similar al acesteia din urma. A pune semnul egalitatii intre sumele datorate cu titlu de chirii si cele datorate cu titlu de creanta fiscal, precum sunt impozitele, taxele, accizele etc., ar conduce la calificarea in drept gresita a obligatiei juridice nascute intre parti. Astfel, in timp ce chiria isi afla sediul material in conventia partilor (art. 942 din Codul civil - contractul este acordul intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge intre dansii un raport juridic -, cu referire la art. 1411 din acelasi cod - locatiunea lucrurilor este un contract prin care una din partile contractante se indatoreste a asigura celeilalte folosinta unui lucru pentru un timp determinat, drept un pret determinat), guvernata in cauza de norme de drept privat, creanta fiscala isi are sediul de reglementare in acte normative de drept public. Prin urmare, prestatiile la care co-contractantii s-au obligat prin semnarea contractului de inchiriere, inclusiv prestatia ce vizeaza cuantumul chiriei si termenul de exigibilitate al acesteia, sunt supuse regimului juridic de drept comun, care cuprinde si normele de reglementare a prescriptiei extinctive a dreptului la actiune in sens material, continute de Decretul nr. 167/1958, iar nu normelor speciale prevazute de Codul de procedura fiscala.
      Un alt argument in sprijinul acestei calificari juridice o constituie faptul ca desi reclamantii au invocat caracterul fiscal al creantei, ei, concomitent, au inteles sa investeasca instanta in vederea obtinerii unui titlu executoriu. Or, se observa ca, in ipoteza existentei unei creante fiscale, in sensul O.G. nr. 92/2003, urmarea procedurii contencioase de drept comun este lipsita de interes, titlul executoriu fiind emis in conditiile art. 141 din Codul de procedura fiscala. Imprejurarea ca veniturile obtinute dintr-o activitate comerciala desfasurata de o autoritate publica se fac venit la bugetul institutiei, fiind ale statului, este lipsita de relevanta in raport de calificarea creantei, aceasta ramanand supusa dispozitiilor de drept comun, si nu celor derogatorii prevazute in materie fiscala. O interpretare contrara, in sensul asimilarii oricarei creante a institutiei publice unei creante bugetare, nu ar justifica dispozitia speciala a art. 131 din acelasi cod, care asimileaza creanta izvorand din amenda contraventionala creantei fiscale, cu consecinta aplicarii termenului special de 5 ani al prescriptiei dreptului de a cere executarea silita a acesteia. O asemenea echivalare ar fi superflua in cazul acceptarii tezei apelantilor, cat timp amenda contraventionala se constituie in venit la bugetul institutiei publice. Ca atare, activitatea de concesionare si cea de inchiriere de bunuri reprezinta o operatie de comert, in sensul art. 9 din Codul comercial, potrivit caruia orice persoana care intr-un chip accidental face o operatiune de comert, nu poate fi considerata ca comerciant, ea este, insa, supusa legilor si jurisdictiunii comerciale pentru toate contestatiunile ce se pot ridica din aceasta operatiune, urmand, deci, a fi supusa regimului oricaror acte de comert, adica legii jurisdictiei comerciale.
      Trebuie retinut, totodata, ca in conformitate cu art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la actiune avand un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit in lege. Odata cu stingerea dreptului la actiune privind un drept principal se stinge si dreptul la actiune privind accesorii. Orice clauza care se abate de la reglementarea legala a prescriptiei este nula. Termenul de prescriptie, de 3 ani conform art. 3 din acelasi act normativ, curge de la data nasterii dreptului la actiune, potrivit art. 7 alin. (1) din acelasi act normativ. In cauza, reclamantii au invocat un drept de creanta nascut in baza unor raporturi comerciale, privind decontarea chiriei aferente perioadei 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003. Contrar opiniei acestora, in speta se aplica termenul general de prescriptie prevazut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 si nu termenul special de 5 ani reglementat de art. 91 alin. 1 si 2 din Codul de procedura fiscala, cat timp acesta din urma se refera la obligatii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, in aplicarea legilor fiscale, conform art. 22 din acelasi cod. Hotararea Consiliului Local al Municipiului T nr. 42/2000 nu stabileste nicio obligatie fiscala, ci modifica cuantumul chiriei datorate locatorului Municipiul Timisoara in cazul contractelor de inchiriere pentru spatiile cu alta destinatie decat aceea de locuinta in derulare, in sensul art. 4 din contractul de inchiriere invocat; exclusiv data la care incepe sa curga prescriptia este determinata de executarea Hotararea Consiliului Local nr. 42/2000, nicidecum durata termenului de prescriptie.
      Cea de-a doua problema pe care o ridica litigiul pendinte priveste inceputul termenului de prescriptie prevazut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. In considerarea aplicarii unitare si in mod sistematic a normelor ce reglementeaza prescriptia extinctiva, momentul de inceput si cel in care se sfarseste termenul de prescriptie este prevazut de art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, prescriptia incepe sa curga la data cand se naste dreptul la actiune (alin. 1 teza I al art. 7). Aceasta este ipoteza sub care urmeaza a fi calculat debutul termenului de prescriptie a actiunii in pretentii pentru plata diferentelor de chirie, intrucat celelalte ipoteze prevazute de alin. 1 teza a II-a, alin. (2) si 3 ale art. 7 nu sunt aplicabile spetei.
      Debutul termenului de prescriptie extinctiva asupra dreptului reclamantilor de a solicita interventia autoritatii judecatoresti pentru obligarea societatii parate la plata diferentelor de chirie din perioada 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003 se situeaza la 1 octombrie 2002, pentru diferenta de chirii datorata pentru perioada 1 ianuarie 2001-1 octombrie 2002, intrucat la aceasta data s-a nascut dreptul la actiune al reclamantilor avand ca obiect plata diferentelor de chirie pe perioada analizata, iar pentru chiriile lunare ulterioare, din perioada 1 octombrie 2002-28 februarie 2003 se calculeaza cate un termen de prescriptie distinct, pentru fiecare chirie lunara pretins neachitata, intrucat contractul de locatiune este unul cu executare succesiva. Intr-adevar, data nasterii dreptului la actiune in vederea executarii obligatiei de decontare a chiriei este data la care locatorul era indreptatit sa procedeze la recalcularea si incasarea chiriei majorata conform Hotararii Consiliului Local al Municipiului T. nr. 42/2000, respectiv data pronuntarii deciziei civile nr. 471/01.10.2002 a Curtii de Apel Timisoara, prin care s-a stabilit legalitatea actului administrativ atacat. Fiind vorba de obligatii cu executare succesiva, iar conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958, in cazul cand un debitor este obligat la prestatiuni succesive, dreptul la actiune cu privire la fiecare din aceste prestatiuni se stinge printr-o prescriptie deosebita, rezulta ca dreptul la actiune al locatorului pentru incasarea ultimei chirii, aferente lunii februarie 2003, s-a nascut la data scadentei acestei obligatii (28 februarie 2003), conform art. 5 din contract, la aceeasi data incepand sa curga si penalitatile in decontare, potrivit art. 43 din Codul comercial, termenul de prescriptie implinindu-se la 28 februarie 2006. Imprejurarea ca prin hotarari ale consiliului local s-a stabilit ca creanta reprezentand chiria majorata nu este purtatoare de dobanzi in conditiile achitarii ei pana la 31 decembrie 2004, nu are relevanta cu privire la curgerea termenului de prescriptie, stiut fiind faptul ca termenele de prescriptie extinctiva sunt prevazute de lege cu titlu inderogabil, atat sub aspectul duratei lor, cat si al momentului debutului acestora, orice clauza care se abate de la reglementarea legala fiind nula [art. 1 alin. (3) din decret]. Prorogarea scadentei, in sensul de amanare a momentului cand se va naste dreptul la actiune al creditorului, nu poate fi lasata la dispozitia unilaterala a uneia dintre partile contractante, intrucat in acest mod s-ar infrange insasi scopul normelor ce reglementeaza institutia prescriptiei extinctive.
      Avand in vedere ca cererea introductiva a fost depusa la Tribunalul Timis la data de 13 octombrie 2009 este evident ca dreptul la actiune al reclamantilor pentru plata diferentelor de chirie aferente perioadei 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003 este prescris, aceeasi fiind solutia si in ceea ce priveste penalitatile si majorarile de intarziere pretinse, dat fiind faptul ca respectivele sume au caracter accesoriu solicitarii privind diferentele de chirie. Or, potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, odata cu stingerea dreptului la actiune privind un drept principal se stinge si dreptul la actiune privind accesorii.
      Chiar interpretandu-se neaplicarea clauzei penale intr-un interval determinat - pana la 31 decembrie 2004 - ca echivaland unui termen de plata stabilit in favoarea debitorului locatar, termen ce ar fi impiedicat creditorul sa ceara executarea obligatiei principale si, ca atare, acceptandu-se ca prescriptia incepe sa curga la data expirarii termenului, se constata ca aceasta prescriptie s-a implinit la 31 decembrie 2007. Ca atare, la data formularii cererii de chemare in judecata - 13 octombrie 2009 -, reclamantii nu mai puteau solicita concursul fortei coercitive a statului in vederea executarii obligatiei de plata a chiriei, in mod corect fiind admisa de tribunal exceptia prescriptiei dreptului la actiune.