Legea nr. 10/2001, pretentii. Decizie nr. 215R din data de 03.02.2014
pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti

Legea nr. 10/2001, pretentii.
Oferirea de bunuri in compensare este o masura reparatorie prevazuta de legea speciala in forma in vigoare la data pronuntarii sentintei, respectiv de art. 11 alin. (8) si a art. 26 din Legea nr.10/2001, dar acordarea acestei masuri nu este lasata de legiuitor la aprecierea discretionara a entitatii sesizate cu solutionarea notificarii. In consecinta, acordarea in compensare de bunuri este o obligatie a unitatii detinatoare, insa o astfel de reparatie nu depinde numai de vointa unitatii notificate si a persoanei care a formulat notificarea, ci si de existenta in patrimoniul unitatii notificate a unor bunuri care sa poata fi acordate in compensare. In acelasi timp,exista o etapa preliminara pe care persoanele indreptatite nu o pot eluda.
Sediul materiei : art 1 alin 5 ,art. 11 alin. (8) si a art. 26 din Legea nr.10/2001,
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a IV-a Civila sub nr. 36640/3/2009, la data de 18.09.2009, reclamantii B. M.Z.O. si S L. O. au formulat, in contradictoriu cu paratii Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 - Primaria Municipiului Bucuresti si Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, contestatie impotriva refuzului de solutionare a notificarii nr. 1142/21.03.2001 si a dosarului nr. 216/23.03.2001, privind imobilul situat in Bucuresti sector 1, constituit din teren in suprafata de 384 m.p., solicitand recunoasterea dreptului de proprietate al reclamantilor B. M. Z. O. si S. O.L., in calitate de succesori ai defunctului B.M.D. asupra imobilului mentionat; restituirea in echivalent prin acordarea in compensare a unui alt teren in Bucuresti, de aceeasi valoare, iar in subsidiar, stabilirea si acordarea despagubirilor, reprezentand contravaloarea imobilului la pretul pietei si obligarea paratului Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, la plata acestora catre reclamanti, precum si obligarea Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul P. M. B. la plata despagubirilor in valoare de 42.000 lei, pentru prejudiciul moral si material provocat prin nesolutionarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate al reclamantilor si privarea de mai bine de 9 ani a reclamantilor de drepturile lor la protectia si valorificarea dreptului de proprietate precum si de dreptul la solutionarea in timp rezonabil a cererii acestora.
La data de 23.03.2010, reclamantii au depus la dosar cerere completatoare si modificatoare, prin care au solicitat modificarea celui de-al II-lea capat de cerere, in sensul ca solicita si accepta sa primeasca in echivalent in compensare un alt bun imobil, teren sau constructie, pana la concurenta valorii bunului preluat abuziv, iar in cazul in care valoarea bunurilor disponibile ar depasi valoarea bunului preluat abuziv, accepta sa achite diferenta valorica stabilita de instanta.
In subsidiar, in masura in care din probatoriu ar rezulta ca parata nu detine imobile (teren si/sau constructii) susceptibile a fi acordate in compensare, au solicitat stabilirea de catre instanta si acordarea despagubirilor, reprezentand contravaloarea imobilului la pretul pietei.
La data de 23.03.2010, paratul Ministerul Finantelor Publice a depus la dosar note de sedinta, prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Ministerului Finantelor Publice.
La data de 11.10.2010, reclamantii au depus la dosar cerere modificatoare a capatului II, teza I a cererii, prin care au solicitat introducerea in cauza in calitate de parata a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, aratand ca aceasta are calitate procesuala pasiva fata de dispozitiile art. 13 alin. 1 Cap. VII din Legea nr. 247/2005, in ceea ce priveste solicitarea de a se stabili in subsidiar cuantumul despagubirilor, reprezentand contravaloarea in bani a imobilului la pretul pietei si acordarea acestora prin obligarea paratei la plata lor.
De asemenea, s-a solicitat modificarea tezei a II-a a celui de-al II-lea capat al cererii introductive, in sensul ca, in principal, reclamantii solicita si accepta sa primeasca in echivalent un alt imobil teren si/sau constructie. In acest sens, s-a solicitat pronuntarea unei hotarari prin care instanta sa oblige Primaria Municipiului Bucuresti la emiterea unei dispozitii prin care sa atribuie reclamantilor in compensare terenul si/sau constructia, ce urmeaza a fi identificate prin probatoriul administrat in cauza.
In subsidiar, daca ar rezulta ca parata Primaria Municipiului Bucuresti nu detine bunuri imobile susceptibile a fi acordate in compensare (art. 1 alin. si 3 din Legea nr. 10/2001), s-a solicitat stabilirea de catre instanta a cuantumului despagubirilor in bani pentru imobil, la pretul pietei, acordarea acestora si obligarea paratei Comisia Centrala la plata acestora.
La data de 11.10.2010, reclamantii au precizat ca solicita acordarea in compensare a unui teren aflat in proprietatea privata a Primariei Municipiului Bucuresti, in perimetrul B-dul Libertatii, B-dul 13 Septembrie, strazii Uranus, strazii Sabinelor, Calea Rahovei.
La data de 14.10.2010, reclamantii B.M. Z. O. au formulat, in contradictoriu cu paratii P. M. B. prin Primar, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor (CCSD) si Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor (ANRP), cerere de completare a cererii introductive, prin care au solicitat introducerea in cauza a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor si a Directiei pentru Acordarea Despagubirilor in Numerar, in calitate de parate, in ce priveste petitul din teza a II-a (formulat in subsidiar) a capatului al II-lea al cererii de chemare in judecata. De asemenea, reclamantii au aratat ca inteleg sa modifice capatul II al cererii introductive, solicitand, in principal, ca urmare a solutionarii pe fond a Notificarii nr. 1142/21.03.2001 de catre instanta, sa primeasca in echivalent in compensare un alt bun imobil teren sau/si constructie, pe un alt amplasament. S-a mai aratat ca, in cazul in care valoarea imobilul identificat si susceptibil a fi acordat in compensare ar depasi valoarea imobilului preluat abuziv, reclamantii accepta sa achite diferenta valorica, stabilita de catre instanta pe baza de expertiza, iar in cazul in care valoarea imobilului identificat si susceptibil de a fi acordat prin compensare ar fi mai mica decat valoarea bunului preluat abuziv, accepta compensarea partiala prin acordarea bunului imobil, iar diferenta de valoare datorata accepta sa o primeasca in bani.
In subsidiar, s-a solicitat acordarea despagubirilor in echivalent si stabilirea direct de catre instanta a cuantumului despagubirilor datorate, reprezentand contravaloarea imobilului in bani la pretul pietei si obligarea statului, prin Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor si Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor, la plata acestora catre reclamanti, in termenul precizat expres de instanta.
La data de 03.12.2010, parata Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor a formulat intampinare, prin care a invocat exceptia inadmisibilitatii stabilirii cuantumului despagubirilor; exceptia lipsei calitatii procesuale pasive cu privire la plata despagubirilor solicitate de reclamanti si exceptia prematuritatii platii solicitate de reclamanti.
La data de 06.12.2010 reclamantii au depus la dosar cerere de completare a temeiului de drept, precizand ca temeiul juridic al actiunii il constituie dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia pentru Drepturile Omului; Jurisprudenta CEDO: Viasu vs. Romania, Strain si altii vs. Romania (§ 39,43, 52, 59), Cristian si M. Dumitrescu vs.Romania, Porteanu vs. Romania, Broniowski v. Polonia (GC) (nr.31443/96, § 176, CEDH 2004-V), Fostul Rege al Greciei si altii vs. Grecia [GC], nr. 25701/94, § 89, ECHR 2000-XII, Yagtzilar vs. Grecia, Hakansson si Sturesson, § 54; Papachelas vs. Grecia, § 48, Platakou vs. Grecia, Jokela vs. Finlanda, Pincova and Pine vs. Cehia, Akkus vs. Turcia, Malama vs. Grecia; jurisprudenta interna: dosar nr.12723/3/2009 al Tribunalului Bucuresti - pretentii despagubiri art. 1 Protocolul 1 CEDO); jurisprudenta ICCJ: Decizia 33/2008, art. 112 si urmatoarele din Codul de procedura civila, art. 11 si art. 20 alin. 2 din Contitutia Romaniei; art. 274 din Codul de procedura civila.
Prin incheierea din data de 07.02.2011, Tribunalul a unit cu fondul exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice si Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, exceptia inadmisibilitatii stabilirii cuantumului despagubirilor si exceptia prematuritatii si a incuviintat pentru reclamanti proba cu inscrisuri.
La data de 6.11.2011, Brottea Mihaescu Zoe Otilia si Scafa Leonard Octavian au depus la dosar cerere precizatoare cu privire la calitatea procesuala pasiva a A.N.R.P. si C.C.S.D.
La termenul de judecata din data de 12.12.2011, Tribunalul a dispus introducerea in cauza a mostenitorilor defunctei B.M.Z.O, decedata la 11.05.2011
Prin sentinta civila nr. 94/21.01.2013, Tribunalul Bucuresti, Sectia a IV-a Civila, a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor cu privire la capatul 2 de cerere, precum si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice cu privire la capatul 3 de cerere, a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, cu privire la capetele 1 si 2 de cerere si a respins capetele 1 si 2 ale cererii de chemare in judecata, astfel cum a fost completata si modificata, in contradictoriu cu acest parat, ca fiind introduse impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva. Tribunalul a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, cu privire la capetele 1 si 3 de cerere si a respins capetele 1 si 3 ale cererii de chemare in judecata, astfel cum a fost completata si modificata, in contradictoriu cu aceasta parata, ca fiind introduse impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva. Tribunalul a respins exceptia inadmisibilitatii stabilirii cuantumului despagubirilor si exceptia prematuritatii cererii de obligare a paratilor la plata valorii de piata a imobilului. Tribunalul a admis in parte actiunea, astfel cum a fost completata si modificata, formulata de reclamanti in contradictoriu cu paratii Municipiul Bucuresti prin Primarul General, Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, Comisia Centrala Pentru Stabilirea Despagubirilor si Autoritatea Nationala Pentru Restituirea Proprietatilor, a constatat ca reclamantii au calitatea de persoane indreptatite la acordarea masurilor reparatorii prin echivalent, in conditiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la terenul situat in Bucuresti, sector 1, in suprafata de 384 mp. Tribunalul a respins ca neintemeiata cererea reclamantilor de atribuire in compensare a terenului in suprafata de 349 mp situat in Bucuresti, identificat prin raportul de expertiza topografica intocmit de expertul Ghita Viorel. Tribunalul a obligat paratul Municipiul Bucuresti prin Primarul General sa emita in favoarea reclamantilor dispozitie motivata cu propunere de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent, in conditiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la terenul situat in Bucuresti, Calea Grivitei, nr. 306, sector 1, in suprafata de 384 mp. Tribunalul a respins ca neintemeiate capetele de cerere privind stabilirea de catre instanta a cuantumului despagubirilor, obligarea paratilor la plata valorii de piata a imobilului si acordarea despagubirilor pentru prejudiciul moral si material suferit. Tribunalul a obligat paratul Municipiul Bucuresti prin Primarul General la plata catre reclamanti a sumei de 1.100 lei, cu titlul de cheltuieli de judecata.
Pentru a hotari astfel, Tribunalul a retinut ca actiunea de fata este intemeiata pe dispozitiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. XX/2007 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Astfel, B M Z O si S L O au formulat, prin intermediul executorului judecatoresc, notificarea nr. 1142/21.03.2001 (fila 141 vol. I), inregistrata la Primaria Municipiului Bucuresti, in baza careia s-a format dosarul administrativ nr. 216. Prin notificare, s-a solicitat restituirea in natura a imobilului teren in suprafata de 384 mp, situat in Bucuresti, sector 1.
Avand in vedere nesolutionarea pana in prezent a notificarii de catre unitatea detinatoare, tribunalul a considerat ca este competent sa solutioneze pe fond notificarea, in baza prevederilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 si a Deciziei nr. XX/2007 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
In ceea ce priveste calitatea reclamantilor de persoane indreptatite, tribunalul a constatat ca s-a facut dovada in acest sens, potrivit dispozitiilor art. 3 alin. 1 lit. a) si art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit dispozitiilor art. 10 alin.1 si 2 din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a constatat ca nu este posibila restituirea in natura a terenului in litigiu, reclamantii fiind persoane indreptatite la acordarea masurilor reparatorii prin echivalent, in conditiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la terenul situat in Bucuresti, Calea Grivitei, nr. 306, sector 1, in suprafata de 384 mp. In consecinta, a obligat paratul sa emita in favoarea reclamantilor dispozitie motivata cu propunere de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent, in conditiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Tribunalul a considerat ca este neintemeiata cererea reclamantilor de atribuire in compensare a terenului in suprafata de 349 mp situat in Bucuresti, identificat prin raportul de expertiza topografica intocmit de expert, avand in vedere prevederile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicata si art. 1 pct. 7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Tribunalul a retinut ca, potrivit raspunsului Primariei Municipiului Bucuresti (fila 220 vol. I), aceasta nu are posibilitatea atribuirii in compensare de bunuri, potrivit art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, nefiind finalizata operatiunea de inventariere a acestora.
Fata de relatiile comunicate de Primaria Municipiului Bucuresti, Tribunalul a apreciat ca terenul in suprafata de 349 mp, situat in Bucuresti nu poate fi acordat reclamantilor in compensare, acesta aflandu-se intr-o zona constituita din punct de vedere urbanistic si urmand a fi afectat de investitii, chiar daca, pana la acest moment, nu a fost inca adoptat un act normativ de trecere a imobilului mentionat in proprietatea publica a Municipiului Bucuresti.
Tribunalul a constatat ca sunt de asemenea neintemeiate capetele de cerere privind stabilirea de catre instanta a cuantumului despagubirilor si obligarea paratilor la plata valorii de piata a imobilului.
In ceea ce priveste cererea de acordare a despagubirilor conform valorii stabilite prin expertiza efectuata in cauza, se retine faptul ca regimul stabilirii si platii despagubirilor este reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 si presupune adoptarea de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor a unei decizii privind acordarea de titluri de despagubire, urmata de emiterea unui titlu de conversie, respectiv de plata, de catre Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor, in functie de optiunea persoanei indreptatite. Asadar, valoarea despagubirilor ce se cuvin reclamantilor nu poate fi stabilita decat in cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 247/2005 si nu de catre instanta de judecata, in cadrul unei actiuni intemeiate pe dispozitiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, in contradictoriu cu unitatea detinatoare si cu Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, CCSD si ANRP.
In ceea ce priveste solicitarea reclamantilor de acordare a daunelor morale, fata de dispozitiile art. 998-999 C.civ., Tribunalul a constatat ca nu s-a facut dovada indeplinirii conditiilor pentru angajarea raspunderii civile delictuale a paratilor.
Tribunalul a apreciat ca reclamantii nu au probat existenta unui prejudiciu moral ca o consecinta a incalcarii drepturilor acestora in perioada de timp mentionata, in afara inerentului disconfort creat de indelungata asteptare a solutionarii cererii de restituire in natura, respectiv prin echivalent a imobilului preluat de stat in mod abuziv. Imprejurarea ca pana in prezent acestia nu au primit nicio despagubire pentru dreptul de proprietate de care au fost privati autorii lor nu poate constitui temei pentru acordarea daunelor morale.
In temeiul dispozitiilor art. 274 alin. 1 si 276 din Codul de procedura civila, tribunalul a obligat paratul Municipiul Bucuresti prin Primarul General la plata catre reclamanti a sumei de 1.100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand onorariul achitat pentru expertiza topografica, potrivit ordinului de plata depus la fila 173. Tribunalul nu a acordat reclamantilor contravaloarea onorariului aferent evaluarii imobilelor, avand in vedere respingerea solicitarilor de atribuire a unui alt imobil in compensare, precum si de acordare a despagubirilor banesti constand in contravaloarea imobilului, stabilita prin expertiza evaluatoare efectuata in cauza.
Impotriva acestei sentinte au declarat recurs reclamantii, solicitand modificarea sentintei civile recurate in sensul obligarii Primariei Municipiului Bucuresti sa emita dispozitia de atribuire in proprietate a terenului in suprafata de 349 m.p situat in Bucuresti– reclamanti, prin compensare, teren identificat prin raportul de expertiza imobiliara executata de catre exp.Gsi Coraportul de expertiza imobiliara executata de exp. Ing. P I. – art. 1 alin. 2 si alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Recurentii reclamanti au solicitat obligarea intimatilor Statul Roman prin CCSD, ANRP si DADN si in principal a Primariei Municipiului Bucuresti la plata catre recurenti a daunelor morale in valoare de 42.000 lei pentru prejudiciul moral provocat prin nesolutionarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate al reclamantilor mai bine de 12 ani si privarea acestora de drepturile lor la protectia si valorificarea dreptului de proprietate precum si incalcarea dreptului legitim la solutionarea in timp rezonabil a Notificarii nr. 1142/21.03.2002.
In motivarea recursului, recurentii au aratat ca, in temeiul Deciziei nr. IX din 20.03.2006 publicata in M.O. Partea I nr. 653 din 28/07.2006, instanta poate identifica, evalua, stabili si acorda masurile reparatorii corespunzatoare, ceea ce insa tribunalul nu a facut, limitandu-se doar sa le recunoasca dreptul.
Recurentii au aratat ca, prin art. 1 alin. 2, 3, 4 si 5 si art. 26 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a prevazut in mod imperativ ordinea acordarii masurilor. Recurentii au aratat ca, la termenul din 06.12.2010, au indicat expres ca accepta si solicita in principal acordarea in compensare a unui imobil aflat in domeniul privat al Primariei Municipiului Bucuresti.
Impotriva aceleiasi sentinte a declarat recurs Municipiul Bucuresti prin Primarul General, solicitand admiterea recursului, modificarea sentintei recurate si respingerea actiunii ca neintemeiata.
Analizand sentinta recurata, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a retinut urmatoarele:
instanta de fond a fost sesizata cu o contestatie impotriva refuzului nejustificat de solutionare a unei notificari formulate in conditiile Legii nr. 10/2001. Curtea constata ca in mod corect prima instanta a procedat la solutionarea pe fond a notificarii. Astfel, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, in forma in vigoare la data formularii actiunii, in termen de 60 de zile de la inregistrarea notificarii sau, dupa caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea detinatoare este obligata sa se pronunte, prin decizie sau, dupa caz, prin dispozitie motivata, asupra cererii de restituire in natura.
In consecinta, termenul de 60 de zile pentru indeplinirea obligatiei unitatii detinatoare de a se pronunta asupra cererii de restituire, poate avea doua date de referinta: fie data depunerii notificarii, fie data depunerii actelor doveditoare.
In cazul in care unitatea investita cu solutionarea notificarii nu respecta obligatia instituita prin art. 25 si 26 din Legea nr. 10/2001, in forma in vigoare la data formularii actiunii, de a se pronunta asupra cererii de restituire in natura ori sa acorde persoanei indreptatite in compensare alte bunuri sau servicii ori sa propuna acordarea de despagubiri, in termen de 60 de zile de la inregistrarea notificarii sau, dupa caz, de la data depunerii actelor doveditoare, lipsa raspunsului unitatii detinatoare, respectiv al entitatii investite cu solutionarea notificarii, echivaleaza cu refuzul restituirii imobilului.
Astfel, in conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, in Sectii unite, asupra recursului in interesul legii, dispozitiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, trebuie interpretate in sensul ca instanta de judecata este competenta sa solutioneze pe fond nu numai contestatia formulata impotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea in natura a imobilelor preluate abuziv, ci si actiunea persoanei indreptatite in cazul refuzului nejustificat al unitatii detinatoare sau al entitatii investite cu solutionarea de a raspunde la notificarea persoanei indreptatite.
Curtea constata ca, in recursul in interesul legii, Inalta Curte de Casatie si Justitie a avut in vedere cazul in care unitatea investita cu solutionarea notificarii nu respecta obligatia instituita prin art. 25 si 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunta asupra cererii de restituire in natura ori sa acorde persoanei indreptatite in compensare alte bunuri sau servicii ori sa propuna acordarea de despagubiri, in termen de 60 de zile de la inregistrarea notificarii sau, dupa caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Intr-un astfel de caz, lipsa raspunsului unitatii detinatoare, respectiv al entitatii investite cu solutionarea notificarii, echivaleaza cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate ramane necenzurat, pentru ca nicio dispozitie legala nu limiteaza dreptul celui care se considera nedreptatit de a se adresa instantei competente, ci, dimpotriva, insasi Constitutia prevede, la art. 21 alin. (2), ca nicio lege nu poate ingradi exercitarea dreptului oricarei persoane de a se adresa justitiei pentru apararea intereselor sale legitime.
Avand in vedere si faptul ca, de la data depunerii notificarii de catre reclamanti au trecut 12 ani, fara ca paratul sa se fi pronuntat asupra acestei notificari, Curtea constata ca in mod corect a apreciat tribunalul ca paratul nu si-a indeplinit obligatia legala de a solutiona notificarea.
In aceasta situatie, avand in vedere si decizia pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recursul in interesul legii, mentionata mai sus, Curtea constata ca in mod legal prima instanta a procedat la administrarea probelor pentru stabilirea calitatii reclamantilor de persoane indreptatite si la stabilirea masurilor reparatorii cuvenite acestora.
Curtea constata ca, prin motivele de recurs, recurentul parat nu a criticat solutia instantei in ceea ce priveste stabilirea calitatii reclamantilor de persoane indreptatite la masuri reparatorii, motivele sale de recurs vizand aplicarea in cauza a prevederilor Legii nr. 165/2013.
Argumentele recurentului parat referitoare la faptul ca masurile reparatorii trebuie stabilite in conformitate cu prevederile Legii nr. 165/2013 nu pot fi retinute ca reprezentand motive de nelegalitate a sentintei recurate.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispozitiile acestei legi se aplica proceselor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instantelor. In cauza, sentinta recurata a fost pronuntata la data de 21.01.2013, data la care nu era in vigoare Legea nr. 165/2013. In consecinta, Curtea constata ca in mod corect prima instanta a avut in vedere, la stabilirea masurilor reparatorii, prevederile Legii nr. 247/2005, in vigoare la data pronuntarii sentintei, motivul de nelegalitate invocat in acest sens de recurentul parat, prevazut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, fiind neintemeiat. Astfel, in faza de control judiciar nu se poate retine ca motiv de nelegalitate a unei hotarari faptul ca instanta a aplicat legea in vigoare la data pronuntarii acesteia.
In ceea ce priveste argumentul recurentului parat referitor la faptul ca nu ar fi indeplinite conditiile art. 274 din Codul de procedura civila pentru obligarea institutiei la plata cheltuielilor de judecata, Curtea constata ca in mod corect a fost retinuta aceasta obligatie in sarcina paratului, fata de prevederile art. 274 din Codul de procedura civila si fata de faptul ca, actiunea reclamantilor fiind admisa, paratul este partea care a cazut in pretentii, fiind astfel in culpa procesuala. Imprejurarea ca reclamantii nu ar fi depus toate actele necesare solutionarii notificarii, astfel cum sustine recurentul parat, nu poate fi invocata de acesta pentru a justifica nesolutionarea notificarii, recurentul avand obligatia legala de a se pronunta asupra notificarii, fie prin admitere, fie prin respingere in masura in care considera ca nu a fost dovedita, or, in cauza, recurentul parat nu a emis nicio dispozitie.
Solicitarea recurentului parat de diminuare a cuantumului sumei la care a fost obligat cu titlul de cheltuieli de judecata, este, de asemenea, neintemeiata. Avand in vedere obiectul cauzei, si anume solutionarea pe fond a notificarii, complexitatea cauzei intemeiate pe dispozitiile Legii nr. 10/2001, administrarea probatoriului in cauza si pregatirea apararii raportat la aceste probe, Curtea constata ca stabilirea onorariului pentru prezenta cauza la suma de 1100 lei s-a raportat la criteriile legale, situatie in care nu sunt aplicabile prevederile art. 274 alin. 3 din Codul de procedura civila.
Avand in vedere ca motivele de recurs invocate de recurentul parat, prevazute de art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, nu sunt intemeiate, vazand prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedura civila, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul parat impotriva sentintei civile nr. 94/21.01.2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a IV-a Civila.
In ceea ce priveste recursul declarat de reclamanti, Curtea constata ca acestia au invocat motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 6 din Codul de procedura civila, conform caruia hotararea poate fi modificata daca instanta a acordat mai mult decat s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut. Acest motiv nu este intemeiat. Astfel, prin actiunea formulata, reclamantii au formulat contestatie impotriva refuzului Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primariei Municipiului Bucuresti de a raspunde la notificarea nr. 1142/21.03.2001 si de a solutiona dosarul nr. 216/23.03.2001, privind reconstituirea dreptului de proprietate conform dispozitiilor Legii nr. 10/2001 privind imobilul situat in Bucuresti, sector 1, constituit din teren in suprafata de 384 m.p. Prin sentinta recurata, Tribunalul a admis in parte actiunea, a constatat ca reclamantii au calitatea de persoane indreptatite la acordarea masurilor reparatorii prin echivalent, in conditiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la terenul situat in Bucuresti, sector 1, in suprafata de 384 mp si a obligat paratul Municipiul Bucuresti prin Primarul General sa emita in favoarea reclamantilor dispozitie motivata cu propunere de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent, in conditiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la terenul mentionat. Tribunalul a respins celelalte cereri formulate de reclamanti, privind acordarea in compensare a unui alt imobil si stabilirea cuantumului despagubirilor. Astfel, Curtea constata ca tribunalul a solutionat notificarea formulata in temeiul Legii nr. 10/2001, cerere formulata de reclamanti. Imprejurarea ca tribunalul nu a admis in totalitate solicitarile recurentilor nu presupune ca ar fi dat altceva decat s-a cerut. Astfel, prin sentinta recurata, pretentiile reclamantilor privind stabilirea cuantumului despagubirilor nu a fost admisa de instanta, care a considerat ca acordarea masurilor reparatorii urmeaza a fi realizata in alt mod decat cel solicitat de reclamanti, ceea ce nu presupune insa ca instanta ar fi acordat altceva decat s-a cerut, din moment ce aceasta s-a pronuntat cu privire la dreptul reclamantilor decurgand din aplicarea Legii nr. 10/2001, drept dedus judecatii. Critica recurentilor in sensul ca instanta nu a evaluat si acordat despagubirile cuvenite reclamantilor urmeaza a fi analizate prin prisma motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila.
Invocarea de catre recurenti, in sustinerea motivului de recurs expus mai sus, a Deciziei nr. IX/2006 pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recursul in interenul legii nu este pertinenta, acea decizie privind stabilirea instantei competente sa solutioneze litigiile determinate de refuzul persoanei juridice notificate, detinatoare a imobilului, de a emite decizie sau dispozitie motivata de restituire in natura ori de acordare de despagubiri potrivit Legii nr. 10/2001, or problema competentei de a solutiona litigiul nu este in discutie in prezenta cauza.
Motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedura civila este, de asemenea, neintemeiat. Conform acestui text legal, hotararea poate fi modificata atunci cand nu cuprinde motivele pe care se sprijina sau cand cuprinde motive contradictorii ori straine de natura pricinii. Examinand hotararea recurata, Curtea constata ca aceasta nu cuprinde motive contradictorii, astfel cum gresit sustin recurentii reclamanti. Imprejurarea ca instanta a analizat probele administrate in cauza precum si prevederile legale incidente insa a ajuns la o alta concluzie decat aceea dorita de parte nu presupune ca motivarea ar fi contradictorie.
Motivul de recurs invocat de recurentii reclamanti referitor la solutia pronuntata cu privire la cererea de atribuire in compensare a imobilului identificat prin expertiza efectuata in cauza este nefondat.
Curtea constata ca oferirea de bunuri in compensare este o masura reparatorie prevazuta de legea speciala in forma in vigoare la data pronuntarii sentintei, respectiv de art. 11 alin. (8) si a art. 26 din Legea nr.10/2001, dar acordarea acestei masuri nu este lasata de legiuitor la aprecierea discretionara a entitatii sesizate cu solutionarea notificarii.
Astfel, primarii sau, dupa caz, conducatorii entitatilor investite cu solutionarea notificarilor au obligatia sa afiseze lunar, in termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfarsitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care sa cuprinda bunurile disponibile si/sau, dupa caz, serviciile care pot fi acordate in compensare, astfel cum prevede art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 209/2005.
In consecinta, acordarea in compensare de bunuri este o obligatie a unitatii detinatoare, insa o astfel de reparatie nu depinde numai de vointa unitatii notificate si a persoanei care a formulat notificarea, ci si de existenta in patrimoniul unitatii notificate a unor bunuri care sa poata fi acordate in compensare.
In cauza, prin adresa nr. 8720/26.05.2010, depusa la fila 220 din dosarul tribunalului vol 1, Primaria Municipiului Bucuresti a aratat ca municipalitatea nu are posibilitatea de a atribui bunuri in compensare deoarece nu a fost finalizata operatiunea de inventariere a acestora.
In acest context, Curtea retine ca din dispozitia art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 rezulta o anumita obligatie in sarcina autoritatilor dar reprezinta, in acelasi timp, o etapa preliminara pe care persoanele indreptatite nu o pot eluda si care, in speta, nu a fost parcursa.
Etapa respectiva are scopul de a asigura, in mod nediscriminatoriu, accesul tuturor persoanelor indreptatite care ar intentiona sa solicite bunuri in compensare in temeiul Legii nr. 10/2001, la masura respectiva, egalitatea de tratament pentru toate persoanele indreptatite putand fi asigurata numai cu respectarea procedurii prevazute de lege pentru acordarea unor bunuri in compensare.
Pe de alta parte, notiunea de “disponibil” nu a fost detaliata in cuprinsul textului legal, situatie in care nu poate fi retinuta o interpretare a textului numai prin prisma criteriilor cercetate in cauza de tribunal si sustinute si de recurentii reclamanti, respectiv daca terenul este liber si neafectat de amenajari de utilitate publica si nu este revendicat de fostii proprietari, ci trebuie acceptata si pozitia paratului, care, din considerente inclusiv institutional subiective de protejare a patrimoniului sau, poate declara, sub protectia unui text legal nerestrictiv, ca nu are bunuri disponibile pentru compensare.
In conditiile in care restituirea in natura a imobilului notificat nu este posibila, iar unitatea detinatoare nu dispune de alte terenuri sau servicii pentru a fi oferite in compensare reclamantilor pentru imobilul preluat abuziv, in mod corect tribunalul a stabilit ca masurile reparatorii urmeaza a fi acordate prin echivalent, in conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, in vigoare la data pronuntarii sentintei.
Motivul de recurs referitor la solutia pronuntata cu privire la cererea de plata catre recurenti a despagubirilor de 209.290 euro, echivalent in lei la data platii, valoare stabilita prin Raportul de expertiza judiciara evaluatorie intocmita de Exp. Evaluator Felicia Frunza, reprezentand contravaloarea imobilului preluat abuziv, este, de asemenea nefondat.
In ceea ce priveste solicitarea de stabilire si acordare a cuantumului despagubirilor, este de observat Decizia nr. 52/2007 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recursul in interesul legii, conform careia art. 16 si urmatoarele din titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative pentru acordarea despagubirilor, nu se aplica in cazul deciziilor/dispozitiilor emise anterior intrarii in vigoare a acestei legi. In aplicarea acestei Decizii, dispozitiile mentionate din Legea nr. 247/2005 sunt incidente in prezenta cauza, fata de rationamentul Inaltei Curti, notificarea reclamantilor nefiind solutionata printr-o dispozitie emisa anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 247/2005. In consecinta in speta sunt aplicabile art. 16 din Legea nr. 247/2005, in vigoare la data pronuntarii sentintei, astfel cum corect a apreciat prima instanta.
Astfel, de Inalta Curte de Casatie si Justitie a decis ca acordarea masurilor reparatorii are loc in conditiile impuse de Legea nr. 10/2001 si de Legea nr. 247/2005. Stabilirea cuantumului despagubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) si (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, in vigoare la data pronuntarii sentintei, se face de catre evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnata de Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentand titlul de despagubire. In ceea ce priveste cuantumul despagubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiza al instantei de contencios administrativ doar dupa ce despagubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor. Astfel, conform art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor pot fi atacate in conditiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificarile si completarile ulterioare, in contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat ca parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibila cu limitarile acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanta, aspect reamintit in hotararea-pilot pronuntata in recenta Cauza Maria Atanasiu si altii impotriva Romaniei
In Decizia nr. 27/2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recursul in interesul legii s-a stabilit ca exigentele coerentei si certitudinii statuate de C.E.D.O. in jurisprudenta sa in ceea ce priveste adoptarea masurilor reparatorii pentru bunurile preluate in mod abuziv impun autoritatilor statale, inclusiv celor judiciare, sa respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea in natura sau aplicarea de masuri reparatorii.
In consecinta, avand in vedere considerentele expuse mai sus, nu poate fi admisa cererea de obligare a paratilor la plata despagubirilor, potrivit cuantumului stabilit de instanta.
Curtea constata ca in mod corect a respins tribunalul cererea reclamantilor de obligare a paratilor la plata prejudiciului moral. Astfel, in mod corect a considerat tribunalul ca, fata de dispozitiile art. 998-999 C.civ., nu s-a facut dovada indeplinirii conditiilor pentru angajarea raspunderii civile delictuale a paratilor, respectiv reclamantii nu au probat existenta unui prejudiciu moral ca o consecinta a incalcarii drepturilor acestora in perioada de timp mentionata.
Curtea constata ca reclamantii nu au invocat un prejudiciu moral, o atingere adusa drepturilor personale nepatrimoniale, ci un prejudiciu material, rezultand din privarea timp de 12 ani a reclamantilor de drepturile la protectia si valorificarea dreptului de proprietate, astfel cum se arata in actiune.
In sustinerea acestei cereri, recurentii reclamanti au invocat intarzierea in solutionarea notificarii si ineficienta sistemului reparator instituit prin Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 247/2005, sanctionata in mod constant in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, insa Curtea constata ca judecatorul national nu poate inlatura o lege sub pretextul ca nu corespunde Conventiei europene, ci este obligat sa aplice legea existenta in lumina principiilor degajate din blocul de conventionalitate. Este important de subliniat ca si in hotararea-pilot Maria Atanasiu, C.E.D.O. a reamintit ca "statului parat trebuie sa i se lase o marja larga de apreciere pentru a alege masurile destinate sa garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau sa reglementeze raporturile de proprietate din tara si pentru punerea lor in aplicare" si ca "punerea in balanta a drepturilor in cauza si a castigurilor si pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei si a sistemului juridic al statului constituie un exercitiu de o dificultate deosebita, presupunand interventia diverselor autoritati interne". Cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violari ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, anterior hotararii-pilot pronuntate in Cauza Maria Atanasiu si altii impotriva Romaniei, rezida din faptul ca statul roman nu a pus la punct un mecanism apt sa asigure despagubirea persoanelor indreptatite intr-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat ca solutiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul ca Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este functional. Cu atat mai mult nu se poate vorbi de o incalcare a jurisprudentei C.E.D.O. dupa pronuntarea hotararii-pilot in Cauza Maria Atanasiu si altii impotriva Romaniei, din moment ce statul roman a fost obligat, ca in termen de 18 luni de la data ramanerii definitive a hotararii instantei europene, sa ia masurile care sa garanteze protectia efectiva a drepturilor enuntate de art. 6 paragraful 1 din Conventie si art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, in contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de fata, conform principiilor consacrate de Conventie.
Avand in vedere aceste considerente, Curtea a respins, ca nefondat, recursul declarat de acestia impotriva sentintei civile nr. 94/21.01.2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a IV-a Civila.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A-IV-A CIVILA Dosar nr. 36640/3/200 DECIZIA CIVILA NR. 215R /3 februarie 2014)