Determinarea competentei de solutionare a cererii de divort si partaj are loc in raport de data inregistrarii cererii de chemare in judecata, ca fiind castigata pe tot parcursul procesului. In cauza fiind incident si un element de extraneitate acesta atrage incidenta Legii nr.105/92 si aplicarea corespunzatoare a Regulamentului CE nr.2201/2003.
Domeniu – dreptul familiei
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE – DOSAR NR.8269/299/2012 – DECIZIA CIVILA NR.1115/17.06.2013)
Prin sentinta civila nr. 3368 din 13 decembrie 2011, pronuntata de Judecatoria Mangalia in dosarul nr. 2419/254/2011, s-a respins exceptia necompetentei generale a instantelor romane, invocata din oficiu; s-a admis exceptia necompetentei teritoriale a Judecatoriei Mangalia; s-a declinat competenta de solutionare a cauzei civile avand ca obiect divort, partaj bunuri comune si stabilire program vizitare minor, actiune formulata de reclamantul M.F.M. in contradictoriu cu M.M.L., in favoarea Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti.
Pentru a se pronunta astfel, instanta de judecata a retinut urmatoarele:
Prin cererea inregistrata la data de 06 iulie 2011, pe rolul Judecatoriei Mangalia sub nr. 2419/254/2011, reclamantul M.F.M. a chemat-o in judecata pe parata M.M.L., solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa dispuna desfacerea casatoriei din culpa comuna si fara motivare, fiind de acord ca minorul M.D.A. sa fie incredintat spre crestere si educare paratei, fiind de acord cu plata pensiei de intretinere in favoarea minorului in cota procentuala de 25% din venitul minim pe economia nationala, de la data introducerii actiunii, revenirea paratei la numele avut anterior casatoriei, acela de „J.” si partajarea bunurilor comune dobandite in timpul casatoriei. A solicitat totodata reclamantul ca instanta sa incuviinteze sa aiba legaturi personale cu minorul si in consecinta sa stabileasca un program de vizita al minorului, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii, reclamanta a aratat faptul ca partile s-au casatorit la data de 29 decembrie 2000 iar din casatorie a rezultat un copil minor.
S-a aratat de catre reclamant faptul ca in ultima perioada de timp, respectiv un an de zile, intre parti au aparut opinii divergente in ceea ce priveste organizarea vietii familiale, avand grave repercusiuni asupra climatului conjugal. Atat discutiile contradictorii cat si certurile frecvente porneau de la atitudinea pasiva a paratei in ce priveste dijmuirea veniturilor cat si a cheltuielilor, al nepasarii si se terminau cu neindeplinirea obligatiilor patrimoniale si personale. Atmosfera conjugala in ultima perioada de timp a devenit stresanta, apasatoare si pe acest fond insuportabil, orice dialog este practic inexistent, existand intre parti o raceala relationala, iar orice contact se transforma imediat in certuri la initiativa paratei.
A precizat in continuare reclamantul, ca in scopul asigurarii unui climat financiar stabil in familie, a desfasurat activitati lucrative in Italia, iar acest aspect a contribuit la o degradare esentiala a raporturilor de familie, desi parata lucra temporar si cu intermitente in aceasta tara.
Cu privire la capatul de cerere privind incredintarea minorului reclamantul a aratat ca de la nastere si pana in prezent a contribuit si a vegheat la cresterea si educarea minorului, a facut tot posibilul ca acesta sa traiasca intr-o familie normala, dar si parata a manifestat totodata, aceeasi atitudine fata de copil. In aceasta situatie si avand in vedere varsta frageda a minorului, acesta fiind puternic atasat atat de reclamant cat si de parata, a solicitat sa-i fie incredintat spre crestere si educare paratei, fiind de acord sa achite in favoarea minorului o pensie de intretinere in cota procentuala de 25% din venitul minim pe economie, intrucat in prezent reclamantul nu presteaza o munca in Italia cu caracter permanent, ci cu caracter aleatoriu, in functie de necesitatile pe piata locurilor de munca, fiind in cautarea unei activitati lucrative stabile.
Cu privire la capatul de cerere privind incuviintarea reclamantului sa aiba legaturi personale cu minorul, a solicitat instantei sa stabileasca un program de vizita, astfel: a doua si a patra saptamana din luna calendaristica in curs, de sambata ora 1000 pana duminica ora 1800 cu luarea minorului de la domiciliul paratei, prima zi de sarbatoare a Craciunului si prima zi de sarbatoare a Pastelui, cu luarea minorului la domiciliul sau, fara prezenta paratei, o saptamana, in perioada vacantei de iarna, intervalul 22 decembrie – 07 ianuarie cu luarea minorului la domiciliul sau precum si luarea minorului in concediu sau vacanta, o luna de zile in perioada vacantei de vara, intervalul 15 iunie – 15 septembrie.
Cu privire la partajul bunurilor comune, s-a aratat ca partile au dobandit in timpul casatoriei doua apartamente situate in Mangalia, reclamantul manifestandu-si vointa, in sensul incheierii unei tranzactii judiciare.
Cu privire la partajarea bunurilor imobile, s-a solicitat impartirea lor in cote procentuale, reclamantului sa-i revina cota de 70% iar paratei 30%, atribuirea celor doua imobile, urmand sa achite paratei sulta de 30% din valoarea acestor imobile.
In drept, au fost invocate dispozitiile art. 37 si art. 42 alin. 1 si 3 din Codul familiei, art. 613 din Codul de procedura civila, art. 36 alin. 1 din Codul familiei si art. 673 alin.1 si urmatoarele Cod de procedura civila.
Cererea a fost legal timbrata cu taxa judiciara de timbru si timbru judiciar.
Cererii i-au fost anexate in copie: certificat de nastere al minorului M.A.D., originalul certificatului de casatorie al partilor si copii de pe cartile de identitate ale acestora, procura judiciara autentificata sub nr. 3756 din data de 17 august 2011 prin care l-a mandatat pe avocat B.L. sa ii suplineasca consimtamantul cu privire la desfacerea casatoriei prin acordul partilor, dovada resedintei din Italia a partilor, contract de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 149 din 02 februarie 2004 la Biroul Notarilor Publici „J.V.” si contract de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 391 din 21 august 2003 la Biroul Notarilor Publici „C.B.”.
Parata, legal citata, nu a depus intampinare, dar a depus la dosar inscrisuri traduse din limba italiana, inclusiv procura judiciara pentru avocat S.C., prin care a solicita solutionarea cauzei de catre instantele judecatoresti din Italia.
In sedinta publica din data de 06 decembrie 2011, fata de dispozitiile art. 607 Cod de procedura civila instanta a pus in discutia partilor exceptia necompetentei teritoriale a Judecatoriei Mangalia in solutionarea cauzei, invocata de parata la termenul de judecata din data de 18 octombrie 2011 si a invocat din oficiu exceptia necompetentei generale a instantelor romane.
In drept, potrivit art. 137 Cod de procedura civila, instanta se va pronunta mai intai asupra exceptiilor de procedura precum si asupra celor de fond care fac de prisos, in totul sau in parte, cercetarea in fond a pricinii.
In vederea solutionarii exceptiei invocate din oficiu, instanta a retinut urmatoarea situatie de fapt:
Partile s-au casatorit la data de 29 decembrie 2000 si au locuit impreuna, pentru o scurta perioada de timp, in municipiul Mangalia, judet Constanta, apoi partile au plecat la munca in Italia, unde au in prezent resedinta permanenta.
Din casatoria partilor a rezultat minorul M.D.A., nascut la data de 24 iunie 2006, la Verona in Italia.
Cu privire la exceptia de necompetenta generala a instantelor romane, instanta a retinut ca potrivit art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992, cu modificarile ulterioare, instantele romane sunt competente sa judece: „1. procese dintre persoane cu domiciliul in strainatate, referitoare la acte sau fapte de stare civila inregistrate in Romania, daca cel putin una dintre parti este cetatean roman”.
Cum actul casatoriei a fost incheiat la Mangalia si inregistrat in Registrul starii civile sub nr. 352 din 29 decembrie 2000, instanta a constatat, avand in vedere dispozitiile mai sus mentionate, ca instantele romane sunt competente sa solutioneze cauza.
Faptul ca art. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 stabileste ca sunt competente sa hotarasca in problemele privind divortul, instantele judecatoresti din statul membru pe teritoriul caruia se afla resedinta obisnuita a sotilor, nu inlatura competenta instantelor romane, intrucat articolul mentionat nu stabileste o competenta exclusiva.
Pentru aceste considerente a respins ca neintemeiata exceptia necompetentei generale a instantelor romane, invocata din oficiu.
In ceea ce priveste exceptia necompetentei teritoriale a Judecatoriei Mangalia, instanta a retinut ca potrivit art. 607 Cod de procedura civila, cererea de divort este de competenta judecatoriei in circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor. Daca sotii nu au avut domiciliu comun sau daca niciunul dintre soti nu mai locuieste in circumscriptia judecatoriei in care se afla cel din urma domiciliu comun, judecatoria competenta este aceea in circumscriptia careia isi are domiciliul paratul, iar cand paratul nu are domiciliul in tara, este competenta judecatoria in circumscriptia careia isi are domiciliul reclamantul.
In speta, partile locuiesc de peste cinci ani in Italia, copilul rezultat din casatoria partilor este nascut in Italia, astfel ca niciunul dintre soti nu are domiciliul in Romania.
Textul mentionat nu are in vedere ipoteza in care niciuna dintre parti nu are domiciliul sau resedinta in Romania, situatie in care sunt incidente dispozitiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, cu modificarile ulterioare.
Conform acestui articol „in cazul in care instantele romane sunt competente, potrivit dispozitiilor prezentului capitol, si nu se poate stabili care anume dintre ele este indreptatita sa solutioneze procesul, cererea va fi indreptata, potrivit-regulilor de competenta materiala, la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti sau la Tribunalul Bucuresti”.
Asa cum s-a aratat, instantele romane sunt competente sa solutioneze cauza, iar competenta materiala apartine judecatoriilor, conform art. 607 Cod de procedura civila.
Cum, in speta, competenta teritoriala nu poate fi determinata potrivit art. 607 Cod de procedura civila, instanta a apreciat ca este competenta din punct de vedere teritorial sa solutioneze cauza, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, in conformitate cu dispozitiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, cu modificarile ulterioare.
Pe cale de consecinta, in conformitate cu dispozitiile art. 158 alin. 1 Cod de procedura civila, instanta a admis exceptia necompetentei teritoriale a Judecatoriei Mangalia si a declinat competenta de solutionare a cererii de divort formulata de reclamantul M.F.M. in contradictoriu cu parata M.M.L., in favoarea Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti.
Prin sentinta civila nr. 8314 din 08 mai 2012, pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti in dosarul nr. 8269/299/2012, s-a admis exceptia necompetentei internationale a instantelor romane si a declinat competenta in favoarea instantei mai intai sesizata, respectiv Tribunalul din Verona.
Pentru a se pronunta astfel, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a retinut urmatoarele considerente:
La termenul din data de 24 aprilie 2012 instanta a invocat din oficiu exceptia necompetentei internationale a instantelor romane in solutionarea cauzei, ramanand in pronuntare asupra acesteia.
Analizand exceptia invocata in raport de inscrisurile depuse la dosar, instanta a apreciat ca este intemeiata, admitand-o pentru considerentele care urmeaza:
In primul rand, s-a retinut ca in stabilirea instantei competente sa hotarasca in problemele privind divortul, Regulamentul nr. 2201/2003 (act normativ comunitar, aplicabil direct dupa integrarea Romaniei in Uniunea Europeana, la 01 ianuarie 2007) prevede ca sunt competente alternativ sa hotarasca in problemele privind divortul, fie instantele judecatoresti din statul membru pe teritoriul caruia se afla resedinta ambilor soti fie, potrivit art. 3 lit. b, instantele de cetatenie a celor doi soti.
In temeiul acestui regulament si avand in vedere faptul ca partile aveau stabilita resedinta pe teritoriul statului Italian, parata a sesizat instanta italiana cu o cerere de separare (nefiind posibila, potrivit legislatiei italiene, introducerea unei cereri de divort, fara parcurgerea acestei proceduri).
Acest lucru a reiesit din cuprinsul inscrisului depus de catre parata la fila 47 din dosarul de fond (dosarul nr. 2419/254/2011 al Judecatoriei Mangalia), prin care Ordinul Avocatilor din Verona incunostinteaza parata, Presedintele Tribunalului din Verona si Biroul Financiar din Verona cu privire la faptul ca a fost admisa solicitarea paratei de asistenta pe cheltuiala statului, „referitor la procesul pentru separarea de domnul M.F.M. (…), cu competenta pe teritoriul Tribunalului din Verona”, solicitarea paratei de acordare a asistentei fiind admisa la data de 27 iunie 2011 (fila 47 verso dosarul nr. 2419/254/2011 al Judecatoriei Mangalia).
Din cuprinsul acestui inscris a rezultat ca anterior inregistrarii cererii de divort pe rolul Judecatoriei Mangalia de catre reclamant (inregistrare care a avut loc la data de 06 iulie 2011), fusese inregistrata la Tribunalul din Verona cererea paratei de separare, acest Tribunal declarandu-se competent in solutionarea cererii, raportat la resedintele partilor.
In aceste imprejurari, instanta a apreciat ca sunt aplicabile in cauza dispozitiile art. 19 alin. 3 din Regulament, potrivit cu care „in cazul in care se stabileste competenta primei instante sesizate, instanta sesizata in al doilea rand isi declina competenta in favoarea acesteia”, teza a doua a acestui alineat prevazand ca in acest caz, partea care a introdus actiunea la instanta sesizata in al doilea rand poate intenta respectiva actiune la prima instanta sesizata.
A mai retinut instanta incidenta dispozitiilor art. 5 din Regulament, potrivit cu care „fara a aduce atingere art. 3, instanta judecatoreasca dintr-un stat membru care a pronuntat o hotarare privind separarea de drept este competenta, de asemenea, sa transforme aceasta hotarare in divort, in cazul in care dreptul acestui stat prevede aceasta”, rezultand astfel ca Tribunalul din Verona, care a fost investit cu solutionarea cererii de separare de corp a sotilor, ramane competenta sa solutioneze si cererea de divort, urmand procedurile prevazute de legislatia italiana.
In consecinta, in raport de textele legale invocate, raportate la situatia de fapt, instanta a admis exceptia necompetentei internationale a instantelor romane in solutionarea cauzei si a hotarat sa decline competenta in favoarea Tribunalului din Verona – instanta mai intai sesizata – urmand ca reclamantul sa procedeze potrivit dispozitiilor art. 19 alin. 3 teza a doua din Regulament.
Impotriva sentintei Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti a formulat apel reclamantul M.F.M., care a criticat-o pentru gresita retinere a necompetentei internationale a instantelor romane aratand in esenta, ca cererea admisa paratei la Consiliul Baroului de Avocati de pe langa Tribunalul Verona de admitere anticipata si provizorie, anterior promovarii unei eventuale actiuni civile proiectate, la apararea din oficiu pe cheltuiala statului in procesul de divort, prin decizia din 27 iunie 2011, nu constituie temei pentru declinarea de competenta in favoarea Tribunalului din Verona (Italia), in lipsa vreunui dosar initial la instantele italiene, competenta de solutionare a divortului apartinand, dimpotriva instantelor romane potrivit Legii nr. 1405/1992 – art. 155, cu raportare la art. 607 Cod de procedura civila, astfel cum s-a pronuntat si Inalta Curte de Casatie si Justitie intr-un regulator de competenta, prin decizia nr. 3295 din 03 septembrie 2003.
Intimata prin intampinare, a solicitat respingerea apelului ca nefondat, invocand si prevederile din Noul Cod civil – art. 2600 (si Legea de aplicare si modificare nr. 71/2011), potrivit caruia legea cetateniei comune a sotilor de la data introducerii actiunii de divort este aplicabila, doar in cazul in care lipseste resedinta obisnuita a unuia din soti pe teritoriul statului unde acestia au avut ultima resedinta obisnuita comuna, or, ultima resedinta comuna a sotilor a fost in Italia, unde au achizitionat cu credit imobiliar un imobil bun comun in anul 2005. Iar „abandonarea” demersurilor initiale de catre parata in privinta divortului in Italia este un aspect nereal, aceasta asteptand din respect fata de lege si de buna credinta sa se pronunte o hotarare in tara, spre a adopta pozitie procesuala necesara de reluare a procedurii din Italia, urmand a se vedea inscrisurile administrate, inclusiv cele din care rezulta inscrierea copilului la gradinita in Italia.
Prin decizia civila nr. 902/A din 10 octombrie 2012, pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a V a Civila in dosarul nr. 8269/299/2012, potrivi art. 269 Cod de procedura civila, s-a respins ca nefondat apelul formulat de catre reclamantul M.F.M., pentru urmatoarele considerente:
Apelul este calea de atac ordinara, de reformare, comuna si devolutiva, fiind un mijloc procesual prin care partea interesata solicita desfiintarea, schimbarea sau anularea hotararii date in prima instanta. Tribunalul a retinut ca in cuprinsul expunerii de motive, apelantul a facut o prezentare a situatiei de fapt in speta, limitandu-se la a preciza ca instanta de fond a retinut unele imprejurari in mod nelegal.
Fata de dispozitiile art. 294 – 295 Cod de procedura civila, aceste sustineri nu pot fi calificate ca reale critici de nelegalitate a unei hotarari civile.
Tribunalul a atras atentia apelantului ca intr-adevar aceasta cale de atac este devolutiva, dar acest caracter nu atrage obligatoriu reluarea fondului de la prima instanta. Chiar si caracter devolutiv avand, o cale de atac isi pastreaza specificitatea, apelantul avand obligatia de a indica in cadrul motivelor de apel, care sunt criticile impotriva hotararii judecatoresti deja pronuntate. Or, in speta dedusa judecatii, tribunalul a retinut ca motivele de apel cuprind doar o reluare a situatiei de fapt deja expusa in prima instanta, precum si o insiruire a unor texte de lege, mai mult sau mai putin incidente in cauza si, total lipsita de relevanta juridica, citarea articolelor din actele normative enumerate. Expunerea motivelor de apel pe un numar considerabil de pagini total lipsite de substanta nu exonereaza apelantul de obligatia indicarii in concret a criticilor. Fata de aceste precizari si vazand dispozitiile art. 295 alin. 1 Cod de procedura civila,, tribunalul a analizat stabilirea situatiei de fapt si aplicarea legii de catre prima instanta.
Astfel, contrar sustinerilor apelantului, a constatat in mod corect retinuta situatie de fapt in cauza de catre instanta de fond si temeinic incadrata in textul de lege. Din cuprinsul inscrisului depus de catre parata la fila 47 din dosarul nr. 2419/254/2011 al Judecatoriei Mangalia, s-a observat lesne ca Ordinul Avocatilor din Verona incunostinteaza parata cu privire la faptul ca a fost admisa solicitarea acesteia de asistenta pe cheltuiala statului, „referitor la procesul pentru separarea de domnul M.F.M. (…), cu competenta pe teritoriul Tribunalului din Verona”. Solicitarea paratei de acordare a asistentei a fost admisa la data de 27 iunie 2011. Din cuprinsul acestui inscris a rezultat ca anterior inregistrarii cererii de divort pe rolul Judecatoriei Mangalia de catre reclamant (inregistrare care a avut loc la data de 06 iulie 2011), fusese inregistrata la Tribunalul din Verona cererea paratei de separare, acest tribunal declarandu-se competent in solutionarea cererii, raportat la resedintele partilor. Din cuprinsul aceluiasi inscris, tribunalul a constatat ca procesul-verbal astfel emis este comunicat presedintelui Tribunalului din Verona.
Pronuntandu-se asupra cererii de asistenta pe cheltuiala statului, Ordinul Avocatilor din Verona, reunit in Consiliu, sub egida Tribunalului din Verona, a recunoscut competenta acestei instante in solutionarea procesului pentru separarea in drept a partilor. Or, contrar sustinerii apelantului, cererea de asistenta pe cheltuiala statului nu ar fi putut sa fie incuviintata, chiar si provizoriu, fara sa se cunoasca obiectul acesteia, instanta fata de care se impune acordarea asistentei juridice in temeiul Protocolului nr. 5032/11. Prin urmare, acordarea asistentei juridice nu se poate realiza decat in cadrul unui proces, prin intermediul unei instante de judecata.
Referitor la dispozitiile legale incidente in cauza, prima instanta a observat, in ce priveste dispozitiile Regulamentului nr. 2201/2003, ca potrivit acestui act normativ comunitar, aplicabil direct dupa integrarea Romaniei in Uniunea Europeana, la 01 ianuarie 2007, sunt competente alternativ sa hotarasca in problemele privind divortul, fie instantele judecatoresti din statul membru pe teritoriul caruia se afla resedinta ambilor soti fie, potrivit art. 3 lit. b, instantele de cetatenie a celor doi soti. Prevederile art. 3 ale Regulamentului nr. 2201/2003 nu pot, insa, sa fie interpretate in mod singular, ci prin raportarea lor la toate dispozitiile capitolului II.
Potrivit art. 5 din Regulament, „fara a aduce atingere art. 3, instanta judecatoreasca dintr-un stat membru care a pronuntat o hotarare privind separarea de drept este competenta, de asemenea, sa transforme aceasta hotarare in divort, in cazul in care dreptul acestui stat prevede aceasta”, rezultand astfel ca Tribunalul din Verona, care s-a declarat competent pentru a pronunta separarea de corp a sotilor, ramane competent sa solutioneze si cererea de divort, urmand procedurile prevazute de legislatia italiana. Or, vazand aceasta asumare de competenta edictata de instanta italiana cel mai tarziu la data de 27 iunie 2011, precum si dispozitiile art. 17 ale Regulamentului, in temeiul carora instanta judecatoreasca este obligata sa isi verifice competenta, prin raportare la prevederile art. 19 alin. 3 din aceleasi act comunitar, in mod corect Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti s-a declarat necompetenta, intrucat in aceasta speta, instanta sesizata cu cererea avand ca obiect separarea de comun acord a sotilor, respectiv instanta italiana, deja s-a declarat competenta sa judece aceasta pretentie a partilor.
Contrar sustinerii apelantului, pentru a opera o declinare de competenta in virtutea art. 17 raportat la art. 19 alin. 3 din Regulament, nu este necesar ca pe rolul instantei din celalalt stat membru, primul sesizat, sa se afle o cerere avand ca obiect, de asemenea o actiune de divort, intrucat in economia sa, textul art. 19 face referire la actiuni conexe, care pot fi „cereri de divort, de separare de drept sau de anulare a casatoriei”.
Prin urmare, tribunalul a constatat ca apelantul este cel care interpreteaza in mod gresit legea aplicabila in cauza, potrivit Regulamentului nr. 2201/2003 aplicabil direct situatiilor juridice nascute dupa aderarea Romaniei, solutia de competenta fiind una singura in imprejurarile concrete ale spetei. Asadar, cata vreme o instanta dintr-un stat membru s-a declarat deja competenta sa solutioneze o cerere avand ca obiect separarea sotilor – partile cauzei, nicio instanta din Romania nu ar mai putea sa analizeze o actiune conexa a acelorasi parti.
Impotriva deciziei civile nr. 902/A din 10 octombrie 2012, pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a V a Civila in dosarul nr. 8269/299/2012, a formulat recurs reclamantul M.F.M. criticand-o pentru nelegalitate, cu invocarea art. 7 si 9 Cod de procedura civila, solicitand admiterea recursului, modificarea hotararii recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare catre prima instanta sesizata – Judecatoria Mangalia.
Astfel, instanta de apel reia motivarea instantei de fond, fara analiza criticile apelantului, in raport de probele administrate, retinand gresit ca parata a sesizat Tribunalul din Verona cu o cerere de separare fata de sot.
Or, din inscrisurile administrate rezulta ca aprobarea de catre Baroul de Avocati din Verona a asistentei gratuite a paratei, in mod anticipat si provizoriu promovarii unei eventuale actiuni proiectate, din 27 iunie 2011, nu constituie dosar de divort, deschis, in comparatie cu cererea adresata instantelor romane de catre recurentul – reclamant la 06 iulie 2011 la Judecatoria Mangalia.
Inscrisul din 16 mai 2012 al Tribunalului din Verona atesta totodata, din registrele informative ale instantei, faptul ca nu rezulta nici un proces pe rol privind divortul dintre parti, insusi Baroul din Verona precizeaza ca acest Consiliu al Avocatilor competent a acorda asistenta din oficiu pe cale anticipata unui eventual proces, nu este competent sa stabileasca si nici destinatarul nici unui comunicat cu privire la etapele procesului.
Practic, parata nu a valorificat, prin nici un demers in instanta, facilitarea acordata privind asistenta din oficiu, abandonand-o, mai mult, ultimul domiciliu al partilor este in Mangalia, unde parata, dupa procesul din apel, s-a si intors definitiv in tara, locuind cu minorul, care este si inscris in clasa pregatitoare 2012 – 2013, potrivit adeverintei ce se depune la dosar in recurs, unde reclamantul achita pensia de intretinere pentru copil si unde urmeaza a se efectua si ancheta sociala, unde sunt si imobilele bunuri comune, achizitionate de catre parti.
In speta, competenta se stabileste in raport de prevederile art. 150 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat cu raportare la art. 20 si 22 din lege, care statueaza ca „instantele romane sunt, de asemenea, competente sa judece: procese dintre persoane cu domiciliul in strainatate, referitoare la acte sau fapte de stare civila inregistrate in Romania, daca cel putin una dintre parti este cetatean roman”.
Insesi prevederile din Noul Cod civil – art. 2600 alin. 1 lit. c si d sunt in sensul prevederilor Legii nr. 105/1992, astfel: in lipsa resedintei obisnuite a unuia din soti pe teritoriul statului unde acestia au avut ultima resedinta obisnuita comuna, legea aplicabila este legea cetateniei comune a sotilor la data introducerii cererii de divort.
De altfel, Tribunalul din Verona care ar fi competent sa solutioneze divortul, nu este competent sa solutioneze partajul, bunurile comune ale partilor (si imobile) aflandu-se in orasul Mangalia, unde parata a si revenit cu copilul.
Competenta are Judecatoria Mangalia si in raport de faptul ca reclamantul, in proportie de 50% este in tara unde incearca sa-si deschisa o afacere cat si in Italia, si fata de cele retinute mai sus, s-a solicitat admiterea recursului, cu consecinta trimiterii cauzei in rejudecare la prima instanta sesizata – Judecatoria Mangalia.
S-a solicitat judecarea cauzei in lipsa.
S-a atasat o adeverinta emisa de Scoala gimnaziala „Gala Galaction” – Mangalia nr. 36 din 25 ianuarie 2013 (fila 8 dosar recurs) care atesta ca elevul M.A.D. este inscris in clasa pregatitoare 2012/2013, in invatamantul primar.
La data de 29 mai 2013, intimata – parata M.M.L. a formulat intampinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecata, intrucat in mod legal a retinut instanta de apel ca anterior inregistrarii cererii de divort, pe rolul Judecatoriei Mangalia, Tribunalul din Verona s-a declarat competent in privinta procesului de separare a partilor, admitand cererea intimatei – parate de acordare a asistentei pe cheltuiala statului.
Iar art. 2600 din Noul Cod civil modificat prin Legea nr. 71/2011 de care se prevaleaza reclamantul mentioneaza ca legea cetateniei comune a sotilor la data formularii cererii de divort este aplicabila, numai in cazul in care lipseste resedinta obisnuita a unuia din soti pe teritoriul statului unde acestia au avut ultima resedinta obisnuita comuna, or ultima resedinta comuna a sotilor a fost in Italia, unde in 2006 au si achizitionat un imobil bun comun, pentru care au contractat un credit ipotecar, pentru care achita rate si in prezent.
Recurentul sustine apoi, in mod neveridic faptul ca intimata a revenit definitiv in Romania, revenirea fiind determinata doar de starea sanatatii si nevoii de ingrijire a mamei sale, pentru care a revenit in tara, firesc impreuna cu copilul care in anul 2013/2014, la reintoarcerea in Italia, va fi reinscris la scoala din Buttapietra.
Imobilul din Italia trebuie supus partajului la instanta italiana, iar pentru cele detinute in tara, se poate solutiona un partaj voluntar.
In plus, retrimiterea cauzei la Judecatoria din Mangalia, ar face astfel, imposibila efectuarea anchetei sociale.
Recurentul face o simpla sustinere cu privire la revenirea in tara, acesta fiind in prezent in Italia unde lucreaza inca din 2001.
Fiind aplicabil Regulamentul CE nr. 2201/2003, in mod legal si temeinic s-a respins apelul reclamantului.
In sprijinul recursului formulat, recurentul a mai depus si alte inscrisuri la dosar, respectiv: contract individual de munca nr. 4 din 09 martie 2013 care atesta desfasurarea de activitati lucrative in tara, copie CI seria KZ nr.096792 care atesta ca reclamantul are domiciliul in R., M., str. G. M. nr. 8, bl.E, sc. B, ap. 20 (bun comun), supus partajului, carte de identitate provizorie pentru intimata-parata seria PC nr. 851869 care atesta domiciliul acesteia in Mangalia – pentru perioada 07 decembrie 2012 – 07 decembrie 2013, extrase cont si certificat emis la 25 februarie 2013 (fila 31 dosar) de la Tribunalul din Verona care atesta ca pe rolul acestei instante nu este inregistrata nicio „procedura de divort” dintre cei doi soti.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce urmeaza:
Mai intai, Curtea constata faptul ca determinarea competentei de solutionare a cererii de divort si partaj formulata de catre reclamant are loc, in raport de data inregistrarii cererii – 06 iulie 2011, ea fiind castigata apoi pe tot parcursul procesului, indiferent de noile elemente ce pot sa apara si care ar fi fost de natura sa influenteze competenta.
In al doilea rand, se constata ca partile, fiind cetateni romani si avand rezidenta in Italia, cauza contine si un element de extraneitate care atrage incidenta Legii nr. 105/1992 (in vigoare la data formularii cererii, Noul Cod civil intrand in vigoare abia la data de 01 octombrie 2011) si aplicarea corespunzatoare a Regulamentului CE nr. 2201/2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti.
In art. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, denumit in continuare Regulament (in cauza), privind „Competenta de fond” in materie de „divort, separare de drept si anulare a casatoriei” se statueaza ca „sunt competente sa hotarasca” in materia susmentionata, instantele judecatoresti din statul membru: „a) pe teritoriul caruia se afla …, b) de cetatenia celor doi soti …”, in art. 6, stabilindu-se caracterul exclusiv al competentei de la art. 3, ca si de la art. 4 privind prorogarea competentei astfel stabilite si asupra cererii reconventionale si de la art. 5 in problema transformarii separarii de drept, in divort – in raport de alte competente atrase de alte criterii decat cele stabilite de art. 3.
Curtea constata insa, ca textul din art. 3 din Regulament – astfel cum in mod corect a observat si Judecatoria din Mangalia, nu instituie o competenta exclusiva in cadrul art. 3, determinate de cele doua criterii prevazute la alin. 1 lit. a si b susmentionate, ele fiind aplicabile deopotriva, competenta in raport de cele doua criterii – teritoriul si cetatenia – fiind, alternativa (sublin. red.).
Altfel spus, este suficient ca instanta sesizata cu o cerere in materia analizata sa constate ca partile se afla pe teritoriul statului membru al instantei respective – art. 3 alin. 1 lit. a din Regulament, or ca ele, dimpotriva, sunt cetatenii statului membru al instantei sesizate – art. 3 alin. 1 lit. b, pentru ca aceasta sa constate in temeiul art. 17 din Regulament (privind obligatia verificarii din oficiu a competentei) ca este competenta sa hotarasca in cererea respectiva.
Aceasta este interpretarea corecta a sintagmei utilizate in art. 3 alin. 1 „Sunt competente sa hotarasca …” din Regulament, adica, sunt deopotriva de competente instantele sesizate cu cereri in materie de divort, separare, anulare casatorie, ori de cate ori constata ca se regaseste unul din cele doua criterii de determinare a competentei internationale – de „teritoriu pe care se afla …” (lit. a), respectiv „de cetatenie a celor doi soti …” (lit. b) al art. 3, fiind gresita altfel, refuzul de solutionare a cererii respective.
In speta, daca anterior cererii reclamantului formulata la 06 iulie 2011 adresata Judecatoriei Mangalia, parata ar fi sesizat o instanta din Italia cu o cerere de separare de drept, aceasta din urma instanta ar fi fost competenta sa solutioneze, astfel ca solutia de declinare de catre Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti catre Tribunalul din Verona ar fi fost legala.
Din probele administrate in cauza insa, se constata ca pe rolul Tribunalului din Verona nu s-a inregistrat o astfel de cerere prin care sa se materializeze intentia paratei de a fi solutionata cererea de separare de drept de catre instanta italiana.
Parata a adresat catre Baroul Avocatilor din raza de competenta a Tribunalului din Verona o cerere de cordare asistenta gratuita anticipata si provizorie, in scopul promovarii unei eventuale cereri de separare care insa nu s-a materializat, intr-o cerere de sesizare a instantei judecatoresti, astfel cum impuneau prevederile art. 16 din Regulament – „Sesizarea unei instante judecatoresti” care face vorbire de „actul de sesizare” ori un „act echivalent”, in conditiile de notificare a partii adverse etc. – aspecte procedurale supuse verificarii admisibilitatii” din art. 18 din Regulament, a actiunii, cu anumite consecinte in plan procedural.
Curtea constata astfel, ca in materie de competenta internationala cu componenta europeana, potrivit art. 3 alin. 1 lit. b din Regulament (CE) nr.2201/2003, instantele romanesti primele sesizate sunt competente sa solutioneze potrivit criteriului cetateniei romane comune a celor doi soti, fiind legal respinsa exceptia de necompetenta internationala a instantelor romane de catre Judecatoria Mangalia si gresit admisa de catre Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, cu aplicarea art. 19 alin. 3 din Regulament privind litispendenta.
Ca in cadrul art. 3 din Regulament, nu exista un raport de excludere de competenta, fata de cele doua criterii – teritoriul pe care se afla si cetatenia comuna a sotilor – rezulta si din jurisprudenta in materie (a se vedea C.J.C.E., Hotararea din 16 iulie 209, Laszlo Hadadi (Hadady)/Csilla Marta Meska casatorita Haddadi (Hadady), C-168/08, JO C 220, 12 septembrie 2009; C.J.C.E. Hotararea Kerstin Sundelind Lopez/Miquel Enrique Lopez Lizazo, C-68/07, JO C 22, 26 ianuarie 2008).
Art. 19 din Regulament vorbeste de „Litispendenta si actiuni conexe”, si intrucat intimata-parata nu a sesizat o instanta judecatoreasca din Italia cu o actiune in sensul art. 16 din Regulament, in cauza pendinte nu se putea retine litispendenta si ca urmare, dispune declinarea.
Fiind stabilita astfel, competenta instantelor romane privind solutionarea cererii de divort si partaj formulata de reclamant, se constata ca potrivit art. 1591 Cod de procedura civila, urma verificarea din oficiu de catre fiecare din cele doua instante romane sesizate – Judecatoria Mangalia si respectiv Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti - spre care s-a declinat cauza de catre prima instanta sesizata.
Potrivit textului de lege susmentionat, competenta teritoriala exclusiva (in cazul divortului) se poate invoca in fata primei instante, pana la inceperea dezbaterilor de fond, or la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, dupa stabilirea potrivit celor retinute mai sus, a competentei – instantelor romane de solutionare a litigiului, Curtea constata ca recurentul-reclamant este inca in termenul de invocare a exceptiei de necompetenta teritoriala de solutionare a cauzei de catre Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, care nu a intrat in dezbaterile vizand fondul, in sensul art. 1591 Cod de procedura civila.
Cercetand aspectul competentei teritoriale exclusive in materie de divort – soti cu cetatenie romana, rezidenti in Italia la data formularii actiunii – 06 iulie 2011 – Curtea constata ca aplicabile devin, astfel cum a retinut si Judecatoria Mangalia, prevederile Legii nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat.
Se observa ca si art. 20 din Legea nr. 105/1992 supune legii nationale comune (in general) „relatiile personale si patrimoniale dintre soti” si doar in situatia in care sotii au cetatenii deosebite, legii domiciliilor lor comune, iar abia in lipsa cetateniei comune ori a domiciliului comun, ele sunt supuse legii statului pe teritoriul caruia au ori au avut resedinta comuna sau cu care intretin in comun, cele mai stranse legaturi.
Tot astfel, potrivit art. 150 din Legea nr. 105/1992 instantele romane „sunt, de asemenea, competente sa judece”, procese dintre persoane cu domiciliul in strainatate, referitoare la acte sau fapte de stare civila inregistrate in Romania, daca cel putin una dintre parti este cetatean roman (sublin. red.).
Iar potrivit art. 151 din Legea nr. 105/1992, instantele romane sunt exclusiv competente sa judece procesele privind raporturi de drept international privat referitoare la (1) actele de stare civila intocmite in Romania si care se refera la persoane domiciliate in Romania, cetateni romani.
Curtea constata ca Judecatoria Mangalia a retinut gresit prevederile art. 155 din Legea nr. 105/1992, spre a declina competenta de solutionare a actiunii de divort cu partaj, in favoarea Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti.
Aceasta, intrucat art. 155 susmentionat are in vedere situatia potrivit careia „nu se poate stabili care anume dintre ele instantele romane” – (nota red.) este indreptatita sa solutioneze procesul.
Or, in speta era aplicabil art. 153 din Legea nr. 105/1992 potrivit caruia, in situatia in care este inlaturata competenta instantei straine de solutionare a unei actiuni formulata de un cetatean roman, aceasta „poate fi introdusa la instanta din Romania cu care procesul prezinta cele mai stranse legaturi” – astfel cum a sustinut in recursul motivat, insusi recurentul.
Din punctul de vedere al textului susmentionat, raportat la inscrisurile de la dosar, Curtea constata ca cele mai stranse legaturi in procesul de divort cu partaj pendinte sunt fata de Judecatoria Mangalia: casatoria s-a incheiat in orasul Mangalia unde sotii au avut domiciliul comun, parata are domiciliul in Mangalia unde se executa in favoarea minorului o deciziei – privind pensia de intretinere datorata de catre tata, cei doi soti au achizitionat doua imobile in Mangalia, in comun, care vor fi supuse partajului de bunuri comune.
Aceste elemente erau suficiente pentru a se stabili competenta de solutionare a actiunii in favoarea Judecatoriei Mangalia, care in mod gresit si-a declinat competenta in favoarea Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti.
Doar in plus, la elementele mentionate mai sus, ulterior sesizarii instantei s-au adaugat si altele care confirma competenta atrasa de Judecatoria Mangalia in speta, astfel: parata a revenit in tara (chiar daca temporar), impreuna cu copilul, inscris in anul pregatitor la scoala din Mangalia 2012/2013, cu domiciliul in Mangalia, ca si recurentul-reclamant care are incheiat in localitate si un contract individual de munca, astfel cum rezulta, inclusiv din proba cu inscrisuri administrata in recurs.
Or, actul de justitie se va desfasura la nivelul Judecatoriei Mangalia, in conditii de facilitati legale si echitate, la nivelul administrarii corespunzatoare a probatoriului pe divort si partaj.
Faptul ca partile ar fi achizitionat un imobil si in Italia cu contract de credit, nu impieteaza asupra competentei stabilite in cauza.
In materie de partaj de bunuri imobile, legea interna, ca si cea internationala a statuat deja o competenta teritoriala exclusiva, data de principiul aplicabil –lex rei sitae – locul situarii imobilului.
Partile au la indemana, ulterior divortului si partajului solutionat de catre instantele interne, calea solutionarii separate a partajului imobilului din Italia, la instanta locului situarii acelui bun (un supliment de partaj).
Avand in vedere considerentele retinute, potrivit art. 312 Cod de procedura civila va fi admis recursul, modificata decizia recurata, in sensul admiterii apelului reclamantului conform art. 297 Cod de procedura civila, anularii sentintei apelate, respingerii exceptiei invocate din oficiu privind necompetenta internationala a instantelor romane de a solutiona cauza avand ca obiect – divort si partaj de bunuri comune – admiterii conform art. 1591 Cod de procedura civila a exceptiei de necompetenta teritoriala exclusiva de solutionare a cauzei de catre Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti si trimiterea spre competenta solutionare a cauzei, in favoarea Judecatoriei Mangalia, cu care partile prezinta, in calitatea de soti cu cetatenie comuna romana si avand in vedere si celelalte elemente retinute mai sus, cele mai stranse legaturi.