Conflict de munca avand ca obiect actiune in anulare decizie de concediere. Nerespectarea conditiilor prevazute de lege pentru valabilitatea deciziei de concediere. Sanctiune aplicabila. Apel respins.
- Codul Muncii, art. 76. Decizia nr.1 din 28.02.2013 a fost emisa cu nerespectarea dispozitiilor legale prevazute de art. 76 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii, privind concedierea pentru motive care nu au legatura cu persoana salariatului, aceasta nefiind nemotivata in fapt si in drept, iar sanctiunea care intervine in lipsa acestei mentiuni este nulitatea absoluta conform art. 78 din Codul muncii. De asemenea, decizia in cauza nu contine nici mentiunile obligatorii conform art. 252 alin. (2) din Codul muncii, in cazul unei concedierii disciplinare, sanctiunea fiind tot nulitatea deciziei emise.
Or, decizia in cauza contine un temei ce nu este prevazut de Codul muncii in cazul unui salariat si anume rezilierea contractului de munca ce a fost luata prin votul Comitetului Executiv, organul de conducere al paratei neavand dreptul legal conferit de Codul muncii pentru a dispune rezilierea contractului individual de munca al reclamantei. Contractul individual de munca al reclamantei nu poate inceta decat in situa?iile, conditiile si termenele prevazute de Codul muncii. (CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCA SI ASIGURARI SOCIALA, DECIZIA NR. 2070 din 11.12.2014) Prin sentinta civila nr. 4564 din 14.04.2014 pronuntata in dosarul nr. 11956/3/2013 de catre Tribunalul Bucuresti - Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale s-a dispus:
"Admite in parte actiunea privind pe contestatoarea C.S., in contradictoriu cu intimata Asociatia de Locatari...
Anuleaza deciziile nr. 1/28.02.2013 si nr.1/12.03.2013. Dispune reintegrarea contestatoarei pe postul detinut anterior concedierii.
Obliga intimata la plata catre contestatoare a unei despagubiri egala cu salariile indexate,majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi ce i s-ar cuvenii, incepand cu data de 28.02.2013 si pana la data reintegrarii efective.
Obliga intimata la plata catre contestatoare a sumei de 500 lei cu titlu de daune morale. Respinge in rest actiunea."
Impotriva acestei sentinte au formulat apel reclamanta si parata.
Prin apelul formulat de reclamanta se solicita schimbarea in parte a sentintei atacate, considerand ca sentinta apelata este netemeinica si nelegala pentru urmatoarele motive:
Apelanta sustine ca in mod gresit instanta de fond a dispus reintegrarea sa in postul detinut anterior concedierii in conditiile in care nu a solicitat reintegrarea, ci doar despagubiri constand intr-o suma egala cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat incepand cu data de 28.02.2013 si pana la data ramanerii irevocabile a hotararii.
A doua critica se refera la faptul ca desi a solicitat restituirea garantiei , instanta de fond in mod netemeinic a respins aceasta cerere.
Prin cea de-a treia critica se arata faptul ca instanta de fond a omis sa se pronunte asupra cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces, respectiv onorariu de avocat, in conditiile in care actiunea pe trei dintre cele patru capete de cerere a fost admisa.
Prin apelul sau parata a solicitat modificarea in totalitate a acesteia si pe fond respingerea contestatiei cu obligarea la plata cheltuielilor de judecata, invocand urmatoarele critici la adresa acesteia:
Apelanta considera ca sentinta pronuntata este motivata doar partial, ocupandu-se pe larg de drepturile salariale ale contestatoarei, instanta schimband intelesul vadit neindoielnic si clar al masurilor care au precedat si condus efectiv la incetarea raporturilor de munca cu contestatoarea.
In acest sens se arata ca a existat un singur post de administrator care a fost ocupat de catre contestatoare si ulterior contractul sau de munca a fost modificat prin act aditional, iar postul s-a transformat in post de administrator-casier.
Ulterior din cauza starii de sanatate, contestatoarea a solicitat in scris incetarea contractului de administrator, care a aratat ca nu mai poate face fata activitatii de casier, iar dupa aceea a intrat in concediu medical.
Data fiind aceasta situatie, Comitetul Executiv a hotarat la data de 22.02.2013 rezilierea contractului individual de munca, iar adresa respectiva a fost intitulata in mod nefericit decizia nr. 1 fara a se constitui in realizate intr-o decizie.
Apelanta mai sustine ca ulterior realizand ca se impune o rezolvare temeinica si legala a fost emisa decizia nr. 1 din 12.03.2013 prin care s-a dispus incetarea contractului individual de munca cu data de 15.03.2013 conform art. 55 lit. b din Codul muncii.
Considera apelanta ca prima decizie nu are caracter de decizie, ci doar de adresa de comunicare, deoarece nu a fost intocmita de o persoana cu studii juridice.
O alta critica se refera la faptul ca instanta de fond a dispus reintegrarea contestatoarei desi aceasta nu-si mai doreste ca sa lucreze ca administrator. Mai mult decat atat apelanta considera ca in realitate a fost de acord cu incetarea pasnica a contractului de munca la cererea acesteia, ceea ce difera radical de masura de concediere.
De asemenea, apelanta aduce critici sentintei atacate sub aspectul acordarii daunelor morale, mentionand ca din petitul actiunii daunele morale nu rezulta ca ar fi datorate.
Apelanta sustine de asemenea ca si Inspectia Muncii a efectuat un control si a mentionat ca masura luata nu contravine legii, deoarece contestatoarea a cerut motivat ca nu mai poate lucra ca administrator.
Apelanta-parata a depus intampinare prin care a solicitat respingerea apelului reclamantei cu privire la despagubirile solicitate. De asemenea, reclamanta a depus intampinare prin care a solicitat respingerea apelului paratei ca nefondat.
In apel nu au fost administrate probe noi.
La termenul de judecata din data de 04.12.2014, apelanta-reclamanta prin avocat a solicitat sa se ia act ca renunta la capatul de cerere privind restituirea garantiei.
Examinand sentinta atacata prin prisma criticilor formulate cat si din perspectiva dispozitiilor art. 479 alin. (1) teza I C. pr. civ., potrivit carora instanta de apel va verifica, in limitele cererilor de apel, stabilirea situatiei de fapt si aplicarea legii de catre prima instanta, Curtea pentru considerentele ce se vor arata, in temeiul art. 480 alin. (2) C. pr. civ., va admite cererile de apel, urmand sa dispuna urmatoarele: va schimba in parte sentinta atacata; va lua act de renuntarea reclamantei la capatul de cerere privind restituirea garantiei; va lua act ca reclamanta nu a solicitat reintegrarea in postul detinut anterior concedierii; va obliga parata la plata catre reclamanta a unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, incepand cu data de 28.02.2013 si pana la data ramanerii definitive si irevocabile a prezentei hotarari - 11.12.2014; urmeaza a fi respinse ca neintemeiate pretentiile privind daunele morale; vor fi mentinute celelalte dispozitii ale sentintei atacate si va compensa integral cheltuielile de judecata efectuate de parti in apel.
Curtea constata si retine ca in fapt prin cererea de chemare in judecata reclamanta a solicitat in contradictoriu cu parata anularea deciziilor nr. 1/28.02.2013 si 1/12.03.2013, obligarea angajatorului la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, restituirea garantiei materiale in cuantum de 5217,08 lei; obligarea la 60.000 lei daune morale conform art. 253 din Codul muncii, precum si obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
In ceea ce priveste apelul formulat de reclamanta, Curtea constata ca acesta se impune a fi admis doar in ceea ce priveste renuntarea la capatul de cerere privind restituirea garantiei materiale in cuantum de 5217.08 lei deoarece parata i-a restituit aceasta garantie.
In ceea ce priveste critica referitoare la capatul de cerere privind plata cheltuielilor de judecata omise a fi acordate de catre instanta de fond, Curtea urmeaza sa mentina aceste dispozitii ale sentintei instantei de fond, intrucat apelanta-reclamanta nu poate solicita aceste pretentii pe cale apelului, ci doar pe calea unei cereri de completare a sentintei pronuntata de instanta de fond.
Astfel, din cererea de chemare in judecata si din inscrisurile aflate la dosarul de fond rezulta ca reclamanta a solicitat si a dovedit existenta cheltuielilor de judecata efectuate in faza judecatii in fond, insa instanta de fond nu s-a pronuntat asupra acestor pretentii.
Or, in aceste conditii singurul remediu procesual pe care reclamanta il are la dispozitie potrivit legii procesuale civile este completarea hotararii judecatoresti pronuntata de instanta de fond.
In acest sens, sunt dispozitiile art. 444 alin. (1) C. pr. civ. care statueaza urmatoarele:
"Daca prin hotararea data instanta a omis sa se pronunte asupra unui capat de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotararii in acelasi termen in care se poate declara, dupa caz, apel sau recurs impotriva acelei hotarari, iar in cazul in cazul hotararilor date in caile extraordinare de atac sau in fond dupa casarea cu retinere, in termen de 15 zile de la pronuntare".
Prin urmare, avand in vedere ca cererea de cheltuieli de judecata este o cerere accesorie, aceasta se incadreaza in ipoteza prevazuta de textul de lege, astfel ca aceste pretentii nu pot fi solicitat pe calea apelului, fiind obligatoriu potrivit legii ca solicitarea acestora sa aiba loc pe calea unei cereri de completare a sentintei mentionate.
In ceea ce priveste apelul formulat de catre parata, Curtea urmeaza sa-l admita si sa dispuna schimbarea in parte a sentintei atacate, urmand sa ia act de faptul ca reclamanta nu a solicitat reintegrarea in postul detinut anterior concedierii, sa dispuna obligarea paratei la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta incepand cu data de 28.02.2013 si pana la data ramanerii definitive si irevocabile a prezentei hotarari - 11.12.2014.
Astfel, in ceea ce priveste reintegrarea in postul detinut anterior concedierii, Curtea retine ca reclamanta nu a solicitat prin cererea de chemare in judecata o asemenea pretentie, iar instanta de fond in mod gresit a admis ceea ce nu s-a cerut.
Prin urmare, Curtea urmeaza sa ia act de faptul ca reclamanta nu a solicitat reintegrarea in postul detinut anterior concedierii.
In ceea ce priveste criticile referitoare la nemotivarea sentintei apelate, precum si cele referitoare la respectarea dispozitiilor legale privind incetarea raporturilor de munca prin acordul partilor, Curtea retine ca acestea sunt nefondate, urmand a fi mentinute dispozitiile sentintei sub acest aspect.
Astfel, in mod temeinic si legal instanta de fond a dispus anularea celor doua decizii emise de catre parata.
Decizia nr.1 din 28.02.2013 a fost emisa cu nerespectarea dispozitiilor legale prevazute de art. 76 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii, privind concedierea pentru motive care nu au legatura cu persoana salariatului, aceasta nefiind nemotivata in fapt si in drept, iar sanctiunea care intervine in lipsa acestei mentiuni este nulitatea absoluta conform art. 78 din Codul muncii. De asemenea, decizia in cauza nu contine nici mentiunile obligatorii conform art. 252 alin. (2) din Codul muncii, in cazul unei concedierii disciplinare, sanctiunea fiind tot nulitatea deciziei emise.
Or, decizia in cauza contine un temei ce nu este prevazut de Codul muncii in cazul unui salariat si anume rezilierea contractului de munca ce a fost luata prin votul Comitetului Executiv, organul de conducere al paratei neavand dreptul legal conferit de Codul muncii pentru a dispune rezilierea contractului individual de munca al reclamantei. Contractul individual de munca al reclamantei nu poate inceta decat in situa?iile, conditiile si termenele prevazute de Codul muncii.
Afirmatia ca acest inscris nu este o decizie, ci o simpla adresa nu are nicio relevanta pentru ca provine de la angajator, si mentioneaza explicit faptul ca prin vot, Comitetul Executiv a dispus rezilierea contractului individual de munca al acesteia.
Cat priveste afirmatia formulata in apel ca cei care au intocmit inscrisul respectiv nu au pregatire juridica, Curtea retine ca aceasta afirmatie nu prezinta nicio relevanta din punct de vedere juridic, atata timp cat necunoasterea legii nu constituie nici pentru persoanele fizice si nici pentru persoanele juridice o cauza de inlaturare a raspunderii juridice.
Cu privire la cea de-a doua decizie, emisa sub numarul 1 din data de 12.03.2013, Curtea retine de asemenea, ca in mod temeinic si legal instanta de fond a dispus anularea acesteia.
Criticile potrivit carora aceasta decizie de incetarea a raporturilor de munca a fost intemeiata pe cererea formulata in acest sens de catre reclamanta este lipsita de temeinicie.
Curtea retine ca la fila 11 din dosarul de fond se afla o cerere prin care reclamanta a solicitat modificarea raporturilor de munca, adica trecerea din postul de administrator in cel de casier.
Prin urmare, in mod gresit a retinut parata ca prin cererea respectiva se solicita incetarea raporturilor de munca, atata timp cat din continutul acesteia rezulta fara dubiu ca nu este vorba despre o incetare a acestor raporturi, ci de schimbarea felului muncii, adica din administrator in casier.
Nu prezinta absolut nicio relevanta faptul ca cele doua functii erau exercitate de catre reclamanta, parata avea dreptul sa accepte ori sa respinga o asemenea cererea si chiar sa nu ofere acesteia nici un raspuns, atat timp cat potrivit art. 41 alin. (1) din Codul muncii, "Contractul individual de munca poate fi modificat numai prin acordul partilor".
Curtea retine ca in toate situatiile de incetare a raporturilor de munca prin acordul partilor conform art. 55 alin. (1) din Codul muncii, angajatorul are sarcina probei, conform art. 272 din Codul muncii, prin care ar fi trebuit sa dovedeasca existenta fara dubiu a acordului dat de salariat la incetarea contractului individual de munca, si nu sa emita o asemenea decizie ca urmare a propriei interpretari sau perceptii din care nu rezulta existenta unui asemenea acord.
Or, in aceste conditii si cea de-a doua decizie este lovita de nulitate absoluta, deoarece apelanta-parata nu a facut dovada consimtamantului reclamantei in ceea ce priveste presupusa dorinta a acesteia de incetare a raporturilor de munca.
In aceste conditii, consecintele nulitatii celor doua decizii pentru motive de nelegalitate impun acordarea catre reclamanta a unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, conform dispozitiilor art. 80 alin. (1) din Codul muncii.
Avand in vedere ca prin cererea de chemare nu a solicitat reintegrarea in postul detinut anterior concedierii, Curtea va dispune ca obligatia de plata a despagubirilor egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta sa aiba loc incepand cu data primei incetari a raporturilor de munca (28.02.2013) si pana la data ramanerii definitive si irevocabile a prezentei hotarari judecatoresti (11.12.2014), conform art. 80 alin. (3) din Codul muncii.
In ceea ce priveste pretentiile reclamantei privind acordarea de daune morale in cuantum de 60.000 lei, Curtea pentru motivele ce se vor arata urmeaza sa dispuna respingerea acestor pretentii ca neintemeiate.
Prima instanta a admis in mod gresit si in parte acest capat de cerere fara a demonstra existenta conditiilor care atrag o asemenea raspundere potrivit art. 253 din Codul muncii.
In primul rand, in materia dreptului muncii, raspunderea patrimoniala a angajatorului trebuie sa aiba loc intotdeauna in temeiul dispozitiilor art. 253 alin. (1) ce statueaza urmatoarele:
"Angajatorul este obligat, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, sa il despagubeasca pe salariat in situatia in care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului in timpul indeplinirii obligatiilor de serviciu sau in legatura cu serviciul."
Din interpretarea logico-gramaticala a acestui text de lege rezulta ca la baza raspunderii patrimoniale stau intotdeauna normele si principiile raspunderii civile contractuale, ceea ce inseamna ca raspunderea patrimoniala de tip moral trebuie sa aiba un temei contractual.
Or, din clauzele contractul individual de munca, contractul colectiv de munca ori legii nu rezulta existenta in mod expres a unor astfel de dispozitii cu privire la raspunderea patrimoniala morala a angajatorului.
In al doilea rand, prin admiterea in parte a actiunii, instanta de fond a dispus si anularea deciziilor de incetarea a raporturilor de munca, obligand parata la plata catre reclamanta a unei despagubiri egale cu salariul si celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta incepand cu data concedierii si pana la reintegrarea efectiva, ceea ce inseamna ca, prejudiciul material suferit de catre reclamanta va fi recuperat, in conditiile in care textul de lege precitat foloseste modalitatea alternativa si nu cumulativa de plata a despagubirilor pe care trebuie sa le suporte angajatorul, respectiv "_un prejudiciu material sau moral".
Prin urmare, in situatia in care reclamanta considera ca angajatorul i-a produs un prejudiciu moral, avea obligatia sa faca dovada indeplinirii conditiilor privind raspunderea patrimoniala constand in urmatoarele: fapta ilicita a angajatorului, (fapta care sa fi fost savarsita de catre organele de conducere sau de oricare salariat in calitate de prepus al persoanei juridice), prejudiciul moral suferit de reclamanta (adica elementele nepatrimoniale ale persoanei in cauza) in timpul indeplinirii sarcinilor de serviciu sau in legatura cu serviciul, legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciul suferit.
Acordarea unor daune morale este conditionata de producerea unui minimum de probe si de indicii din care sa rezulte atat existenta prejudiciului moral adus salariatului, cat si intinderea acestuia, intrucat nu se poate prezuma nici existenta si nici intinderea prejudiciului personal nepatrimonial din insusi faptul luarii unei masuri disciplinare, chiar netemeinica sau nelegala.
Pe de alta parte, pentru a fi reparat prejudiciul trebuie sa aiba o anumita gravitate, sa fie cauzat de culpa angajatorului, care sa o fi sanctionat-o pe nedrept si sa fi rezultat in timpul indeplinirii obligatiilor de serviciu sau in legatura cu serviciul, ceea ce in cauza de fata nu este cazul.
In plus, Curtea considera ca prin anularea deciziei contestate si repunerea par?ilor in situa?ia anterioara emiterii actului, recurentei-reclamante i s-a reparat intreg prejudiciul suferit, situatie in care se poate vorbi despre realizarea continutului principiului asigurarii unei satisfactii echitabile, principiu aplicat in mod constant in jurisprudenta Curtii Europene pentru Drepturile Omului.
In ceea ce priveste cheltuielile de judecata efectuate in apel de catre ambele parti, Curtea constata ca acestea sunt in cuantumuri egale, si avand in vedere ca pretentiile acestora au fost admise in parte, in temeiul art. 453 alin. (2) teza a II a C. pr. civ., Curtea va dispune compensarea acestora.