Pretentii - Despagubiri Legea nr. 221/2009 . Decizie nr. 109R din data de 21.01.2014
pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti

Pretentii - Despagubiri Legea nr. 221/2009 . Inexistenta cadrului legal in limitele caruia reclamantul a inteles sa isi intemeieze pretentia privind daunele morale Titularul dreptului la actiunea in raspunderea civila delictuala este persoana care a suferit direct un prejudiciu printr-o fapta considerata delict sau cvasidelict civil iar nu mostenitorii acestuia.
Sediul materiei : art. 4 alin.3 din Legea nr. 221/2009, art.1349, art. 1373, art. 2500 , art. 2501 , art. 2517 Cod civil si pct.8 din Rezolutia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei.
Prin cererea inregistrata la Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a Civila la data de 07.06.2011, reclamanta M. A. a chemat in judecata pe paratul Statul Roman, prin Ministerul finantelor Publice, solicitand instantei ca prin sentinta ce va pronunta sa constate caracterul politic al condamnarii suferite de tatal reclamantei, C. N.I, in temeiul art. 209 pct.1 Cod penal din 1936 si sa oblige paratul la plata sumei de 300.000 Euro, pentru prejudiciul moral adus tatalui reclamantei.
In fapt, reclamanta a aratat ca, in baza sentintei penale nr. 934/14.07.1949 pronuntata de Tribunalul Militar Bucuresti, definitiva prin decizia nr.529/28.02.1950 a curtii Militare de Casatie si Justitie, tatal sau, C N.I, a fost condamnat la 6 ani inchisoare corectionala , pentru savarsirea infractiunii de uneltire contra ordinii sociale. In sarcina acestuia s-a retinut ca in perioada octombrie 1947- octombrie 1948 a organizat si a participat la strangerea de ajutoare banesti pentru legionarii inchisi si familiile acestora. In inchisorile comuniste, condamnatul a suferit de foame si de frig, a fost umilit si batut.Acesta a fost eliberat la data de 23 martie 1955 din Penitenciarul .Ajuns acasa, s-a constatat ca era distrofic , avea doar 38 kg , si era bolnav de TBC.Dupa o scurta perioada de adaptare , tatal reclamantei a incercat sa isi gaseasca o slujba , dar nu a reusit sa se angajeze conform pregatirii sale.In plus, dupa detentie , a fost urmarit permanent de organele securitatii statului , pana in anul 1989.Intreaga familie a suferit pe plan personal si profesional .Tatal reclamantei este beneficiarul Decretului Lege nr. 118/1990, dar in baza acestui act normativ nu a primit despagubiri morale.
In drept, au fost invocate dispozitiile art. 4 alin.3) din Legea nr. 221/2009.
Prin completarea de actiune reclamanta a indicat ca temei juridic si prevederile art.1349, art. 1373, art. 2500 , art. 2501 , art. 2517 Cod civil si pct.8 din Rezolutia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei.
Prin sentinta civila nr. 286/09.02.2012 pronuntata in dosar nr. 46412/3/2012, Tribunalul Bucuresti-Sectia a V-a Civila a admis in parte actiunea , iar pe cale de consecinta: a constatat caracterul politic al condamnarii suferite de autorul reclamantei, Capruciu N.Ioan; a respins ca nefondata cererea de acordare de daune morale.
Pentru a pronunta aceasta solutie, avand in vedere condamnarea autorului reclamantei, Capruciu N.Ioan, pentru savarsirea unor fapte de impotrivire la regimul totalitar instaurat in data de 6 martie 1945, in temeiul art. 1 alin.1) din Legea nr. 221/2009, instanta de fond a apreciat ca se impune constatarea caracterului politic al condamnarii.
Cat priveste cererea de acordare de daune morale, tribunalul a retinut ca nu poate fi analizata prin raportare la art. 5 alin.1 lit.a) teza intai din Legea nr. 221/2009, urmare a declararii sale ca neconstitutional, prin deciziile nr. 1354/2010 si nr. 1358/2010 ale Curtii Constitutionale a Romaniei. Pe de alta parte, nu se poate face aplicarea art.5 din CEDO, deoarece legiuitorul roman a acordat o atentie deosebita reglementarilor referitoare la reparatiile pentru suferintele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 , astfel ca nu se poate retine ca dispozitiile nationale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai putin favorabile decat reglementarile internationale. In acest sens, instanta de control constitutional a retinut ca prin OUG nr. 214/1999, persoanelor care au participat la actiuni de impotrivire cu arme si rasturnare prin forta a regimului comunist li s-a recunoscut calitatea de luptator in rezistenta anticomunista, , iar decizia poate fi folosita in fata institutiilor abilitate , in ceea ce priveste aprecierea caracterului politic al infractiunilor a caror savarsirea a atras masura confiscarii bunurilor.Scopul acordarii de despagubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista nu este repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate intr-o situatie similara cu cea avuta anterior, ci producerea unei satisfactii morale, prin insasi recunoasterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului.In acest sens, Curtea Constitutionala a aratat ca nu poate exista decat o obligatie " morala" a statului de a acorda despagubiri persoanelor persecutate in perioada comunista , cu referire la jurisprudenta CEDO.
In concluzie, retinand ca nu mai exista cadrul legal in limitele caruia reclamantul a inteles sa isi intemeieze pretentia, cererea de acordare de daune morale a fost respinsa ca nefondata.
Impotriva sentintei civile susmentionate au formulat recurs reclamanta M. A. si paratul Statul roman, prin Ministerul Finantelor Publice.
Prin decizia civila nr. 73/ 17.01.2013, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a III-a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie, au fost admise ambele recursuri, iar sentinta recurata a fost casata cu trimiterea cauzei spre rejudecare, motivat de faptul ca ultima manifestare de vointa a reclamantei, cuprinsa in completarea de actiune depusa la termenul din 12.01.2012, a fost in sensul ca reclamanta a invocat doar art. 1-4 din Legea nr. 221/2009 pentru primul capat de cerere , iar nu si art. 5 din aceasta lege, iar cel de al doilea capat de cerere , privind acordarea de daune morale, a fost fundamentat exclusiv pe dispozitiile art. 1349, 1373, 2500, 2501 si 2517 Cod civil si pct. 8 din rezolutia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei. Ori, prima instanta a analizat capatul de cerere in pretentii prin prisma prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, implicit a efectelor pe care le-a produs in cauza decizia Curtii Constitutionale nr. 1354/2010. Procedand astfel, prima instanta a modificat cauza juridica a cererii, incalcand principiul disponibilitatii care guverneaza procesul civil, ceea ce inseamna ca a solutionat procesul fara a intra in cercetarea fondului. Astfel, sentinta a fost recurata, iar cauza a fost trimisa spre rejudecare, fara ca instanta de control judiciar sa mai analizeze celelalte motive de recurs invocate de parti.
In rejudecare, la primul termen de judecata, din data de 20.03.2013, au fost invocate exceptia de tardivitate a pretentiilor, de catre paratul Statul roman prin Ministerul Finantelor Publice, si inadmisibilitatea pretentiilor, de catre instanta de judecata.
Reclamantul, prin aparator, a solicitat respingerea exceptiilor susmentionate.
Referitor la temeiul juridic invocat de reclamanta prin completarea de actiune, tribunalul a observat ca sunt dispozitii ale Noului Cod civil, referitoare la raspunderea civila delictuala (art. 1349), raspunderea comitentului pentru prepus (art. 1373), prescriptia extinctiva (art. 2500, 2501, 2517).
Tribunalul a retinut ca reclamanta invoca o fapta ilicita a statului comunist, savarsita anterior intrarii in vigoare a Noului cod civil, iar potrivit art.103 din Legea nr. 71/2011, obligatiile nascute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozitiilor legii in vigoare la data producerii ori, dupa caz, a savarsirii lor. In consecinta, in speta reclamanta poate invoca raspunderea civila delictuala a Statului roman si a prepusilor sai, in conditiile vechiului Cod civil, respectiv art.998-999 Cod civil, art. 1000 alin.3 si art. 1003 Cod civil de la 1864.
Prin sentinta civila nr. 580din 20.03.2013, Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a Civila a admis exceptia lipsei de interes invocata de paratul Statul roman, prin Ministerul finantelor Publice, a respins ca lipsit de interes capatul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnarii autorului reclamantei, Capruciu N.Ioan, pentru faptele penale prevazute de art. 209 Partea a III-a Cod penal si art. 328 al. II Cod penal republicat 1948, a respins exceptia de inadmisibilitate a actiunii si exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, in ceea ce priveste daunele interese de 300.000 Euro si a respins ca nefondate pretentiile susmentionate.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta M.A.
In dezvoltarea motivelor de recurs s-a aratat ca solutia atacata ignora jurisprudenta CEDO privind acordarea daunelor morale in materie penala, respectiv hotararile pronuntate in cauzele Bursuc vs. Romania, Barbu Anghelescu vs. Romania si Rupa vs. Romania.
De asemenea, recurenta a aratat ca nu a investit instanta cu o cerere pentru a se recunoaste autorului sau, in complinire sau alternativ, in temeiul dreptului comun reprezentat de art. 998 - 999 C.civ.vechi si art. 1003 C.civ. vechi, despagubiri pentru acelasi prejudiciu acoperit de legea nr. 118/1990, ci de a primi daune morale in temeiul art. 1-4 din Legea nr. 221/2009 raportate la dispozitiile dreptului comun privind raspunderea civila delictuala pentru suferintele suportate de reclamanta, personal, ca urmare a condamnarii autorului sau.
Drepturile stabilite pentru persoanele persecutate politic sau pentru urmasii acestora stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1991 si OUG nr. 214/1999 sunt strict limitate si nu se refera la prejudiciul moral.
Recurenta-reclamanta arata ca nu putea sa introduca o actiune personala in baza Decretului-lege nr. 118/1991 si a OUG nr. 214/1999 pentru ca aceste acte normative nu-i acordau nici un drept. Unicul act normativ care ii permite ei - descendenta celui condamnat politic, sa introduca actiune in instanta este, pe de o parte Legea nr. 221/2009 (art. 1 - 4) si dreptul comun - raspunderea civila delictuala.
Analizand actele si lucrarile dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea a respins recursul pentru urmatoarele considerente:
Unul dintre principiile care guverneaza procesul civil este principiul disponibilitatii, reglementat de art. 129 alin. final din Codul de procedura civila, potrivit caruia instanta este tinuta de limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare in judecata, ea neputand hotari decat asupra a ceea ce formeaza obiectul cererii deduse judecatii, fara a putea depasi limitele investirii sale.
Prin urmare, cererea de chemare in judecata constituie baza raportului procesual civil ce se formeaza prin introducerea ei intre reclamant si parat, fixand cadrul procesual in care se va desfasura judecata cu privire la parti si obiectul litigiului.
In speta, prin cererea de chemare in judecata, recurenta reclamanta a solicitat constatarea caracterului politic al condamnarii tatalui sau si obligarea intimatului parat la plata sumei de 300.000 euro pentru prejudiciile morale suferite de acesta in urma condamnarii politice si a executarii nedreptei condamnari.
Actiunea a fost completata la termenul din 12.01.2012 doar sub aspectul indicarii, pe langa temeiul de drept initial (art. 1 - 4 din Legea nr. 221/2009) si a dispozitiilor art. 1349, 1373, 2500, 2501, 2517 C.civ. si pct. 8 din Rezolutia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei.
In raport de obiectul cererii de chemare in judecata si de temeiurile de drept invocate, Curtea constata ca dispozitiile art. 1 - 3 din Legea nr. 221/2009 reglementeaza condamnarile si masurile administrative care intra sub incidenta acestui act normativ, iar dispozitiile art. 4 din lege contin norme de procedura, dispozitiile care recunosteau dreptul persoanelor care au suferit condamnari cu caracter politic sau care au facut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, in perioada de referinta a legii, precum si, dupa decesul acestei persoane, sotului sau descendentilor acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv, fiind cele cuprinse in art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Or, prin decizia Curtii Constitutionale nr. 1358/2010 s-a stabilit ca prevederile art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 sunt neconstitutionale.
Este adevarat ca modalitatea de aplicare a acestei decizii la cauzele aflate in curs de solutionare la data publicarii acestei decizii de neconstitutionalitate a reprezentat un izvor de practica neunitara, insa aceasta divergenta de practica judiciara a fost insa inlaturata prin pronuntarea de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie la data de 19.09.2011 a deciziei in recurs in interesul legii nr. 12.
Prin aceasta decizie se stabileste ca "urmare a deciziilor Curtii Constitutionale nr. 1.358/2010 si nr. 1.360/2010, dispozitiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au incetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesolutionate definitiv la data publicarii deciziilor instantei de contencios constitutional in Monitorul Oficial".
Aceasta decizie data in recurs in interesul legii a fost publicata in Monitorul Oficial la data de 07.11.2011, fiind obligatorie pentru instante de la data publicarii ei, conform dispozitiilor art. 3307 alin. 4 C.pr.civ.
Interpretarea instantei supreme a fost confirmata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, din cauza Nastaca Dolca si altii impotriva Romaniei (cererea nr. 59282/11).
Asupra art. 6 par. 1 din Conventie, Curtea a retinut de la bun inceput ca in cauza este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constitutionalitate asupra unei legi, realizat de un organ judiciar independent, si anume Curtea Constitutionala, iar nu despre rezultatul unei interventii a legiuitorului, prin care dispozitia care a constituit temeiul juridic pentru actiunea reclamantei a fost modificata.
Prin urmare, Curtea a considerat ca principiile consacrate in jurisprudenta sa, in situatiile referitoare la interventia legiuitorului in administrarea justitiei, menita sa influenteze stabilirea judiciara a cauzelor aflate pe rol (Rafinariile grecesti Stran si Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, par. 49; National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society si Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, 23 octombrie 1997, par. 112; Zielinski, Pradal si Gonzalez si altii c. Frantei [MC], par. 57; mutatis mutandis, Aubert si altii c. Frantei, 9 ianuarie 2007, par. 84, si Ducret c. Frantei, 12 iunie 2007, par. 35-41), nu sunt aplicabile in speta, contrar opiniei reclamantilor.
Curtea a remarcat faptul ca eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamantilor, a avut loc ca urmare a unui control de constitutionalitate obisnuit intr-un stat democratic si nu reprezinta rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov si altii c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispozitiei in cauza de catre Curtea Constitutionala a urmarit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justitiei, asa cum rezulta din motivarea Curtii Constitutionale, care a criticat modul vag de redactare a dispozitiilor legale in cauza si a subliniat necesitatea de a evita coexistenta mai multor acte normative referitoare la despagubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic in timpul regimului comunist.
Curtea nu a putut retine vreun indiciu de arbitrariu in aplicarea de catre instantele judecatoresti nationale, intr-un dosar aflat pe rolul lor si nesolutionat definitiv, a legislatiei relevante, in forma in care se afla la data pronuntarii hotararii.
Daca reclamantii percep ca o nedreptate faptul ca instantele de judecata au dat curs deciziilor mentionate ale Curtii Constitutionale, o astfel de nedreptate este inerenta oricarei schimbari in solutia juridica ce ar aparea, ca urmare a exercitarii unui mecanism de control normal intr-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, in acest sens, faptul ca si cerintele securitatii juridice si protectiei increderii legitime a justitiabililor nu consacra un drept legitim la o jurisprudenta constanta (Unédic c. Frantei, par. 71).
Aplicarea in speta a solutiei retinute in decizia Curtii Constitutionale din 21 octombrie 2010 nu a pus la indoiala drepturile care au fost dobandite cu caracter definitiv de catre reclamanti (Unédic c. Frantei, par. 75 in fine). Mai mult, noua situatie juridica ce rezulta din decizia Curtii Constitutionale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscuta de reclamanti si in intregime previzibila, atunci cand instantele de judecata s-au pronuntat cu privire la cererea lor in despagubiri.
In ceea ce priveste lipsa de reactie a Parlamentului national, in sensul revizuirii dispozitiei in cauza, invocata de catre reclamanti, Curtea a considerat ca nici art. 6 par. 1, nici vreo alta dispozitie a Conventiei, nu pot fi interpretate ca impunand statelor contractante o obligatie generala de a sprijini parlamentele nationale sa revizuiasca o lege sau o prevedere legala declarata neconstitutionala printr-un mecanism de control firesc intr-un stat democratic.
Asadar, Curtea a considerat ca reclamantii nu au suferit vreo ingerinta in ce priveste drepturile garantate de art. 6, acest capat de cerere fiind in mod vadit nefondat, motiv pentru care a fost respins, in temeiul art. 35 par. 3 lit. a) si par. 4 din Conventie.
Asupra art. 6 par. 1 din Conventie combinat cu art. 14 din Conventie, Curtea a retinut ca nicio obligatie nu revine statului, in temeiul art. 6 si 14 combinate sau al oricarei alte dispozitii a Conventiei, de a contesta actele sau situatiile juridice anterioare pronuntarii deciziei Curtii Constitutionale (mutatis mutandis, Marckx c. Belgiei, 13 iunie 1979, par. 58).
Curtea a considerat, de asemenea, ca dezvoltarea jurisprudentei instantelor nationale pentru a aplica decizia Curtii Constitutionale ce constata neconstitutionalitatea dispozitiei ce fusese temeiul juridic al actiunii reclamantilor nu este contrara unui bune administrari a justitiei (mutatis mutandis, Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, par. 38).
Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, Curtea a constatat ca motivul invocat de reclamanti, in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, se confunda, intr-o foarte mare masura, cu plangerea formulata in temeiul art. 6 din Conventie. Atunci cand interesul patrimonial de care se prevaleaza un reclamant este, precum in speta, o creanta, aceasta nu poate fi considerata drept un "bun", in intelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie decat atunci cand are o baza suficienta in dreptul intern si daca reclamantul are dreptul de a avea cel putin o "speranta legitima" de a obtine folosinta efectiva a unui bun (printre altele, Roche c. Marii Britanii [MC], par. 129; Slavov c. Bulgariei, supra; Kopecký c. Slovaciei [MC], par. 35; Gratzinger si Gratzingerova c. Republicii Cehe [MC], decizia din 10 iulie 2002, par. 69). Potrivit reclamantilor, aceste conditii sunt indeplinite in speta, in special avand in vedere practica instantelor nationale, care au admis un numar semnificativ de cereri, in temeiul art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, in forma in vigoare la data formularii lor.
Curtea a considerat ca nu poate retine un astfel de rationament. Reclamantii nu pot pretinde ca detin o hotarare judecatoreasca definitiva pronuntata de o autoritate competenta, ce ar recunoaste ca sunt indeplinite conditiile legale pentru a obtine despagubiri in temeiul legii in cauza, hotarare care ar putea constitui un temei legal suficient pentru a se considera ca au o "speranta legitima", ce ar atrage protectia art.1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie (Ivanova c. Bulgariei, decizia din 1 decembrie 2009, si, a contrario, Draculet c. Romaniei, 6 decembrie 2007, par. 40). Rezulta clar, din situatia de fapt din fiecare dintre aceste dosare, ca actiunile reclamantilor au fost respinse atat in prima instanta, cat si in recurs. Asadar, acestia nu detin o creanta suficient de certa pentru a fi exigibila si pentru a le oferi dreptul de a o invoca impotriva Statului.
Mai mult decat atat, asa cum Curtea a constatat pe taramul art. 6 par. 1 din Conventie, aplicarea de catre instantele judecatoresti nationale, intr-un dosar aflat pe rolul lor si nesolutionat in mod definitiv, a legislatiei relevante in forma in care se gasea la data pronuntarii hotararilor a fost in intregime previzibila, iar nu arbitrara. In aceste conditii, reclamantii nu ar putea avea o speranta legitima ca actiunile lor vor fi solutionate in raport de forma legii de la un moment anterior judecatii (mutatis mutandis, Unédic c. Frantei, par. 75; Slavov si altii, supra, par. 87 si decizia Ivanova, supra).
Aplicand cauzei pendinte dezlegarile date prin decizia data in recurs in interesul legii nr. 12/2001 si statuarile Curtii Europene a Drepturilor Omului din decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012 pronuntata in cauza Nastaca Dolca si altii impotriva Romaniei, instanta de recurs constata ca cererea reclamantei a fost introdusa ulterior publicarii in Monitorul Oficial a deciziilor Curtii Constitutionale nr. 1.358/2010 si nr. 1.360/2010 (15.11.2010), iar pe de alta parte, solutia in prima instanta a fost aceea de respingere a cererii reclamantei, astfel ca nu confera acesteia un bun, pentru a opera distinctia avuta in vedere in considerentele deciziei data in recurs in interesul legii.
Totodata, Curtea are in vedere si faptul ca, la data introducerii cererii de chemare in judecata fusese publicata si decizia data in recurs in interesul legii nr. 12/2011, mentionata mai sus, obligatorie pentru instanta de recurs la momentul solutionarii prezentei cauze.
Prin urmare, fata de aceasta decizie data in recurs in interesul legii, obligatorie pentru Curte la acest moment, cererea reclamantei privind repararea prejudiciului moral in baza Legii nr. 221/2009 este ramasa fara de temei legal.
In ceea ce priveste cererea intemeiata pe dispozitiile de drept comun, prin care reclamanta a solicitat repararea prejudiciului moral suferit de tatal sau in urma condamnarii politice si a executarii nedreptei condamnari, Curtea retine ca titularul dreptului la actiunea in raspunderea civila delictuala este persoana care a suferit direct un prejudiciu printr-o fapta considerata delict sau cvasidelict civil. Acest drept poate fi exercitat personal de catre cel pagubit sau prin reprezentare legala sau conventionala si se poate transmite prin mostenire sau act juridic. Insa, o astfel de transmisiune are ca obiect dreptul la actiune manifestat de titularul sau, respectiv actiunea in raspundere civila delictuala exercitata de defunct. Aceasta interpretare decurge atat din caracterul strict personal al dreptului vatamat cat si din modul in care este definit obiectul transmisiunii succesorale. Or, transmisiunea succesorala are ca obiect patrimoniul defunctului, adica ansamblul drepturilor si obligatiilor pe care acesta le-a lasat la incetarea din viata. Nu intra in patrimoniul succesoral drepturi si obligatii care nu existau in patrimoniul defunctului la data decesului acestuia.
Cum dreptul la despagubiri morale nu exista in patrimoniul tatalui reclamantei la data decesului acestuia si nici dreptul la actiunea in raspundere civila delictuala nu fusese exercitat personal de catre defunctul sau tata, rezulta ca recurenta reclamanta nu putea dobandi prin mostenire un drept care nu exista in patrimoniul defunctului.
Prin urmare, recurenta reclamanta nu poate fi titulara unei actiuni in raspundere civila delictuala pentru repararea prejudiciului cauzat tatalui sau, ci eventual, daca defunctul sau tata ar fi exercitat personal acest drept, recurenta, in calitate de mostenitoare, ar fi putut continua demersul judiciar promovat de autorul sau.
Totusi, Curtea nu poate respinge acest capat de cerere ca fiind formulat de o persoana lipsita de calitate procesuala activa, intrucat astfel ar fi incalcat principiul neagravarii situatiei in propria cale de atac exprimat prin adagiul latin non reformatio in peius, consacrat legislativ prin dispozitiile cuprinse in art. 296 C.pr.civ., teza a II-a, potrivit carora ,,apelantului nu i se poate insa crea in propria cale de atac o situatie mai grea decat aceea din hotararea atacata." dispozitii aplicabile si in recurs, potrivit art. 316 Codul de procedura civila.
Potrivit acestui principiu, hotararea atacata poate fi reformata numai in favoarea apelantului si nicidecum in defavoarea acestuia, fiind o chestiune de interes general ca partile sa nu fie amenintate de nici un risc de agravare a situatiei lor daca vor exercita o cale de atac pusa la dispozitie de lege impotriva unei hotarari pe care ele o considera ca fiind nelegala si netemeinica.
Prin urmare, par?ii ce a exercitat o cale de atac nu i se poate inrauta?i situa?ia fa?a de cea stabilita prin hotararea judecatoreasca supusa controlului judiciar, astfel incat, in speta, in calea de atac a recursului promovat de reclamanta nu poate fi schimbata sentinta instantei de fond in sensul respingerii cererii intemeiata pe dispozitiile de drept comun, prin care reclamanta a solicitat repararea prejudiciului moral suferit de tatal sau in urma condamnarii politice si a executarii nedreptei condamnari, pentru lipsa calitatii procesuale active.
Curtea mai retine ca recurenta reclamanta ar fi putut solicita repararea propriului prejudiciu produs ca urmare a condamnarii tatalui sau, insa, verificand limitele cu care reclamanta a investit instanta prin cererea de chemare in judecata, se constata ca recurenta reclamanta nu a formulat o astfel de solicitare, motiv pentru care criticile formulate in acest sens sunt apreciate ca neintemeiate.
Fata de cele retinute, apreciind ca nu exista motive prevazute de art.304 Cod procedura civila, care sa atraga modificarea sau casarea deciziei si nici motive prevazute de art.306 Cod procedura civila, Curtea in baza art.312 alin.1 din Codul de procedura civila va respinge recursul ca nefondat.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A IV A CIVILA -DECIZIA CIVILA NR. 109 R / 21.01.2014)