Actiunea in revendicare imobiliara promovata de o persoana juridica ce se considera continuatoarea fostei societati comerciale nationalizate, titulara a dreptului de proprietate. Conditii. Competenta materiala de solutionare a cauzei. Obligatia de pr...

La data nationalizarii a incetat persoana juridica "Steaua Romana", societate anonima, iar prin HG nr. 1200/1990 a incetat persoana juridica "Rafinaria Cimpina". Incetarea personalitatii juridice in ambele situatii s-a realizat in modalitatea transformarii ei, recunoscut in literatura juridica ca un mod specific de incetare a persoanei juridice.
Cum transformarea "are un atat un efect extinctiv, insemnand incetarea existentei juridice, nominale a unei anumite persoane juridice, cat si un efect creator, insemnand infiintarea pe locul ei a altei persoane juridice, cu statut diferit de acela al persoanei juridice incetate" (Stefan Rauschi - Drept civil. Partea generala - Ed. Fundatiei Chemarea Iasi, 1993, pag.339), pastrarea activitatii, a denumirii primei societati si chiar a altor elemente de identificare ori de capital, nu justifica calitatea de continuatoare a personalitatii juridice a acesteia si, in consecinta, nici indreptatirea reclamantei de a solicita restituirea unui bun ce a intrat in patrimoniul societatii a carei activitate o continua.

Prin cererea formulata la 31 iulie 2002 reclamanta S.C. Rafinaria "S.R." S.A. a chemat in judecata pe paratii Municipiul Constanta prin Primar, Consiliul Local Constanta si Statul Roman prin Ministerul Finantelor, solicitand obligarea acestora sa-i lase in deplina proprietate si posesie imobilul situat in Constanta, b-dul E. nr. 9 si pe paratii S.S., Z.V., I.G.R., I.A., R.N., R.E., N.I., G.M., F.I., A.I., R.A.E.D.P.P. Constanta si Prefectura Constanta, pentru ca in contradictoriu cu acestia sa se anuleze contractele de vanzare-cumparare si decizia prin care au dobandit in proprietate acelasi imobil.
In motivarea cererii reclamanta a sustinut ca este proprietara imobilului conform actului de vanzare cumparare nr. 9363 din 3 mai 1923 autentificat la Tribunalul Ilfov, Sectia Notariat. Imobilul a fost preluat in proprietatea statului in baza prevederilor HCM nr. 8/1960.
Mai sustine ca SC Rafinaria "S.R." SA Campina si-a continuat activitatea de la infiintare, din anul 1895 si in prezent sub diferite denumiri, insa cu acelasi specific de activitate, in prezent fiind reprezentata de aceeasi persoana juridica, SC Rafinaria "S.R." SA Campina.
Arata ca imobilul a fost vandut chiriasilor de catre administratorul RAEDPP Constanta in perioada 1997-1998, desi acesta, fiind preluat abuziv, nu era destinat vanzarii.
Sustine ca imobilul a fost vandut ulterior paratului I.G.R., desi in conformitate cu prevederile art. 4 din Decretul Lege nr. 61/1990, apartamentele cumparate in temeiul acestui act normativ nu pot fi revandute sau inchiriate, vanzarea fiind nula absolut conform art. 19 din acelasi act.
Paratii Consiliul Local Constanta si Municipiul Constanta prin Primar au formulat intampinare, prin care au invocat exceptia prematuritatii introducerii cererii, sustinand ca, in conditiile in care reclamanta a notificat Primaria Constanta pentru restituirea in natura a imobilului in temeiul Legii nr. 10/2001, notificare ce nu a fost solutionata, inainte de expirarea termenului prevazut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, nu poate revendica imobilul in justitie.
Prin sentinta civila nr. 207/10.01.2005 pronuntata de Judecatoria Constanta s-a respins ca nefondata actiunea reclamantei, in contradictoriu cu paratii Municipiul Constanta prin Primar, Consiliul Local Constanta, I.G.R. s.a.
A fost respinsa actiunea in contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finantelor pentru lipsa calitatii procesual pasive.
Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut, in esenta, ca imobilul situat in Constanta, b-dul E. nr. 9 (fost nr. 21), fosta proprietate a autoarei reclamantei, a fost instrainat cu respectarea dispozitiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 85/1992 chiriasilor, locuintele apartinand anterior datei de 6 martie 1945 autoarei reclamantei, societate comerciala care dupa aceasta data, a devenit prin reorganizare unitate economica de stat.
In legatura cu cererea de constatare a nulitatii contractului de vanzare-cumparare prin care paratul I.G.R. a cumparat intreaga constructie din Constanta, bdul E. nr. 9, s-a retinut ca aceasta este nefondata, nefiind dovedita sustinerea reclamantei conform careia cumpararea locuintelor de fostii chiriasi, conform Decretului-Lege nr. 61/1990 s-a facut in scopul revanzarii, chiriasii urmarind obtinerea unui profit, iar nu dobandirea unor locuinte.
Impotriva acestei sentinte, in termen legal, a declarat apel reclamanta, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Apelanta a sustinut ca instanta de fond a solutionat gresit actiunea dedusa judecatii, fara a analiza validitatea titlului statului asupra imobilului revendicat.
Prin decizia civila nr. 745/28.11.2005 Tribunalul Constanta a respins apelul reclamantei, retinand ca dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunea in revendicare a devenit inadmisibila, iar cercetarea validitatii contractului de vanzare-cumparare catre chiriasi, la solicitarea unui tert care nu are acces la actiunea in revendicare nu este posibila, intrucat excede principiului relativitatii actului juridic civil.
Impotriva acestei decizii, in termen legal, a declarat recurs recurenta S.C. Rafinaria "S.R." S.A.
Prin decizia civila nr. 617 din 13 decembrie 2006 Curtea de Apel Constanta, constatand ca tribunalul a incalcat dreptul reclamantei la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. 1 din CEDO prin respingerea ca inadmisibila a actiunii in revendicare cu motivarea ca, dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, instantele nu mai pot verifica valabilitatea titlului statului in cazul actiunilor intemeiate pe dispozitiile art. 480 Cod civil, a casat decizia recurata si a trimis cauza spre rejudecare.
Dupa casare, prin decizia civila nr. 171 din 22 martie 2007 Tribunalul Constanta a respins exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Constanta in solutionarea fondului cauzei si a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamanta  Rafinaria S.R.
Pentru a pronunta aceasta decizie, tribunalul a retinut, in esenta, ca fata de valoarea imobilului precizata de reclamanta la momentul investirii instantei, competenta de solutionare apartinea judecatoriei conform art. 2 lit. b Cod procedura civila.
Pe fondul cauzei, tribunalul a retinut ca reclamanta SC Rafinaria S.R. SA nu poate fi una si aceeasi cu persoana juridica al carei patrimoniu a fost nationalizat sau cu persoana juridica de drept public ce a fiintat in perioada oranduirii socialiste in Republica Socialista Romania, chiar daca si-a continuat activitatea inca de la infiintare, in anul 1895, si pana in prezent, sub diferite denumiri si chiar daca a avut acelasi specific de activitate. De asemenea, ca reclamanta nu a demonstrat probator ca intimatii parati chiriasi cumparatori ar fi fost de rea credinta la momentul incheierii actelor de instrainare litigioase, deoarece ei au solicitat in prealabil verificarea situatiei juridice a imobilului in care locuiau in calitate de chiriasi.
Impotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC Rafinaria S.R. SA, sustinand ca hotararea instantei de apel a fost data cu incalcarea legii, caz de casare prevazut de art. 304 pct. 3,7,8 si 9 Cod procedura civila.
In dezvoltarea recursului se arata ca instantele au pronuntat hotararile cu incalcarea normelor de competenta materiala.
Obiectul cererii este revendicarea unui imobil cu 7 apartamente, monument de arhitectura, situat intr-o zona rezidentiala a Municipiului Constanta, astfel incat instantele puteau ajunge la concluzia ca valoarea obiectului cererii deduse judecatii este mai mare de 5 miliarde lei. Chiar in situatia in care reclamanta a precizat ca valoarea imobilului este de peste 1,5 miliarde lei, avand in vedere existenta unor adrese cu raspunsuri echivoce cu privire la valoarea imobilului, instantele puteau sa ordone o expertiza tehnica de specialitate pentru a stabili valoarea pretentiilor deduse judecatii.
Sustine ca instanta de apel nu a respectat decizia de casare nr. 617/C/2006 a Curtii de Apel Constanta pentru ca nu a procedat la compararea titlurilor, lasand astfel nesolutionata actiunea in revendicare.
Procedand la compararea titlurilor, instanta ar fi trebuit sa stabileasca imprejurarea ca Legea nr. 119/1948 si HCM nr. 8/1960 au avut un caracter abuziv si ca nu pot constitui un titlu valabil al statului. Cum persoana careia i-a fost preluat imobilul fara un titlu valabil isi pastreaza calitatea de proprietar avuta la data preluarii, vanzarea catre chiriasi a bunului s-a facut de catre un "non dominus", care nu putea transmite valabil bunul. In aceasta situatie, vanzarea bunului altuia nu este legala, sanctiunea fiind nulitatea absoluta a contractelor de vanzare cumparare, iar analizarea bunei credinte a cumparatorilor nu se mai impunea.
Se arata ca instanta de apel, invocand adresa nr. 7950/06.08.1997 ca dovada a neinscrierii imobilului in Cartea Funciara pe numele societatii Steaua Romana, a ignorat dovada prezentata de reclamanta constand in extrasul de Carte Funciara nr. 55/1940 si procesul verbal de intabulare a dreptului de proprietate din 28 august 1940, acte cade dovedesc inscrierea imobilului pe numele societatii S.R., conform actului de vanzare cumparare din 1923. Sustine ca, adresa din 1997 se refera la un alt imobil, din Constanta, bdul E. nr. 10 (E.C. nr. 13), imobilul revendicat aflandu-se pe Bdul E. nr. 9 si ca aceasta confuzie a facut posibila instrainarea nelegala a unei case de patrimoniu.
Sustine ca instanta de apel a considerat gresit ca imobilul a fost preluat in proprietatea statului prin HCM nr. 8/1960 pentru ca, in realitate, tot patrimoniul Societatii Steaua Romana a fost preluat conform Legii nr. 119/1948, in timp ce HCM nr. 8/1960 este doar un act de transmitere a administrarii patrimoniului, care nu poate constitui un titlu valabil al statului.
Sub aspectul relei credinte a chiriasilor cumparatori, recurenta precizeaza ca instanta, ignorand caracterul devolutiv al apelului, a respins probele cu inscrisuri si interogatorii pentru dovedirea relei credinte. Din dosar rezulta insa ca, in cateva situatii, in chiar ziua intabularii dreptului de proprietate al cumparatorului apartamentul a fost revandut sotilor Ionita, sau revanzarea a avut loc la un interval de cateva zile.
In acest fel s-a dovedit intentia chiriasilor de a dobandi apartamentele in scop de revanzare, situatie tipica de cauza nelicita sanctionata cu nulitatea absoluta a contractului, fiind interzisa de Legea nr. 85/1992.
Prin intampinare, intimatii parati I.G.R. si I.A. au solicitat respingerea recursului ca nefondat si obligarea recurentei la plata a cheltuielilor de judecata.
In sedinta din 20 februarie 2008 instanta a pus in discutia partilor calitatea reclamantei de continuatoare a titularului dreptului de proprietate al imobilului in litigiu, argument folosit in considerentele solutiei de respingere a apelului si nedezvoltat de recurenta in recursul formulat.
Pentru a justifica aceasta calitate, recurenta a depus inscrisuri emise de Oficiul Registrului Comertului Prahova, Camera de Comert si Industrie Prahova care atesta obiectul de activitate al SC Rafinaria S.R. SA, valoarea capitalului social si structura actionariatului, precum si Hotararea nr. 1 din 16.08.2007 a Adunarii Generale a SC Rafinaria Steaua Romana prin care a fost actualizat actul constitutiv al societatii.
Examinand legalitatea hotararii recurate Curtea constata ca recursul nu este intemeiat, pentru urmatoarele considerente:
Cu privire la exceptia dirimanta a necompetentei materiale a instantelor in solutionarea litigiului de fata, chestiune ce se impune a fi analizata prioritar fata de alte exceptii dirimante sau de fond, in conformitate cu art. 137 Cod procedura civila, Curtea retine:
Instanta a fost sesizata cu o actiune in revendicare a unui imobil si declararea nulitatii unor contracte de vanzare cumparare incheiate pentru imobilul respectiv.
Prin cererea de chemare in judecata reclamanta nu a evaluat pretentiile solicitate pentru ca ulterior, ca raspuns la exceptia necompetentei materiale invocata de Judecatoria Constanta, printr-o adresa din octombrie 2002, reclamanta sa precizeze valoarea imobilului revendicat ca fiind peste 1,5 miliarde lei.
Este cert si instantele au stabilit corect ca cererea prin care se solicita restituirea unui bun este evaluabila in bani, care urmeaza competenta in functie de valoarea obiectului cererii.
Ceea ce trebuie determinat intr-o astfel de situatie este insa momentul la care se face aprecierea valorica, functie de care se stabileste competenta instantei si chiar caile de atac aplicabile hotararii.
Pentru stabilirea competentei dupa valoarea obiectului litigiului, punctul de referinta il constituie cererea de chemare in judecata si valoarea precizata a capatului principal de cerere.
In doctrina s-a aratat ca valoarea obiectului procesului declarata de reclamant - intrucat ea nu este in contradictie cu fapte de notorietate sau cunoscute oficial de catre instanta, sau altfel nu pare neverosimila - este hotaratoare la stabilirea competentei, cata vreme paratul nu o contesta.
Aceasta opinie se deduce din aplicarea prevederilor art. 112 alin. 1 pct. 3 din codul de procedura civila, care dispun ca cererea de chemare in judecata formulata de reclamant trebuie sa cuprinda obiectul cererii si valoarea lui, dupa pretuirea reclamantului, atunci cand pretuirea este cu putinta. Aceasta determinare a valorii facuta chiar de catre reclamant este importanta nu numai pentru stabilirea taxelor judiciare de timbru, dar ea este importanta, din punct de vedere procesual, in primul rand pentru determinarea instantei competente, dupa criteriul valoric.
Cum, in speta, o asemenea pretuire a fost facuta de reclamanta in fata judecatoriei la 29 octombrie 2002, aratand ca valoarea obiectului pretentiilor lor este de 1,5 miliarde lei, mai mica de suma de 2 miliarde lei care atragea competenta tribunalului conform art. 2 pct.1 lit. b din Codul de procedura civila, asa cum erau reglementate aceste dispozitii la data formularii actiunii, anterior modificarii intervenite prin OUG nr. 58/2003, in mod corect a stabilit tribunalul ca apartinea judecatoriei competenta de solutionare a acestei cauze.
Cata vreme paratii nu au contestat aceasta valoare iar reclamanta nu a declinat stabilirea stiintifica a valorii catre un expert contabil, care sa ofere date tehnice de determinare a valorii unui imobil "monument de arhitectura, cu valoare istorica, situat intr-o zona rezidentiala a municipiului Constanta", precizarea pe care reclamanta a facut-o ulterior solutionarii cauzei la judecatorie, in sensul ca valoarea obiectului litigiului este de 30-40 de miliarde lei vechi, nu poate fi considerata de referinta pentru determinarea competentei.
Mai mult, potrivit art.181 Cod procedura civila, "instanta investita potrivit dispozitiilor referitoare la competenta dupa valoarea obiectului cererii ramane competenta sa judece chiar daca, ulterior investiri, intervin modificari in ceea ce priveste cuantumul valorii aceluiasi obiect".
Fata de considerentele aratate, Curtea constata ca in mod corect si judecatoria si tribunalul au retinut ca Judecatoriei Constanta ii revenea competenta materiala de solutionare a cauzei in prima instanta, fata de valoarea precizata de reclamanta in conformitate cu art. 112 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedura civila.
Analizand recursul declarat de recurenta in raport de chestiunea antamata de tribunal si pusa in discutie in instanta de recurs, referitoare la identitatea dintre reclamanta si proprietarul imobilului in litigiu, Curtea constata ca recursul nu este intemeiat, argumentul expus de tribunal, cu precizarile ce urmeaza a fi facute, fiind adevarat.
Imobilul in litigiu, situat la momentul cumpararii in Constanta, Bdul E. nr. 9, a fost dobandit in 1923 de catre "S.R.", societate anonima pentru industria petrolului. De la data cumpararii, imobilul a intrat in patrimoniul acestei societatii.
Prin Legea nr. 119/1948 pentru nationalizarea intreprinderilor industriale, bancare, de asigurari, miniere si de transporturi, "S.R." a fost nationalizata, intregul sau patrimoniu fiind preluat in proprietatea Statului Roman.
Prin nationalizare Statul a devenit unicul actionar al rafinariei "S.R.", societatea schimbandu-si titularul dreptului de proprietate.
Reclamanta din prezenta cauza, SC Rafinaria S.R. SA, potrivit certificatului constatator nr. 10684/1 din 25 februarie 2008 eliberat de Oficiul Registrului Comertului Prahova, s-a infiintat prin H.G. nr. 1200/12.11.1990, fiind inmatriculata in Registrul Comertului la 15 martie 1991.
Potrivit art. 1 din HG nr. 1200/1990, "pe data prezentei hotarari se infiinteaza societatile comerciale pe actiuni, persoane juridice, cu sediul, obiectul de activitate si capitalul social prevazute in anexa nr. 1", iar potrivit art. 6 din acelasi act "pe data infiintarii societatilor comerciale pe actiuni, unitatile economice de stat prevazute in anexa nr. 1 se desfiinteaza, iar activul si pasivul unitatilor de stat care se desfiinteaza se preiau de catre societatile comerciale infiintate".
Rezulta din interpretarea normelor citate ca Societatea Rafinaria "S.R." este o societate nou infiintata, creata dupa desfiintarea unitatii economice de stat "Rafinaria C." si de la care a fost preluat activul si pasivul conform actului de infiintare, respectiv HG nr. 1200/1990.
Chiar daca noua societate desfasoara aceeasi activitate - de rafinare a petrolului - ca si societatea nationalizata, aceasta activitate nu prezinta relevanta pentru speta deoarece nu se poate vorbi de calitatea reclamantei de "continuatoare" a societatii comerciale de tip capitalist la data nationalizarii mijloacelor de productie. La data nationalizarii a incetat persoana juridica "S.R.", societate anonima, iar prin HG nr. 1200/1990 a incetat persoana juridica "Rafinaria C.". Incetarea personalitatii juridice in ambele situatii s-a realizat in modalitatea transformarii ei, recunoscut in literatura juridica ca un mod specific de incetare a persoanei juridice.
Cum transformarea "are un atat un efect extinctiv, insemnand incetarea existentei juridice, nominale a unei anumite persoane juridice, cat si un efect creator, insemnand infiintarea pe locul ei a altei persoane juridice, cu statut diferit de acela al persoanei juridice incetate" (Stefan Rauschi - Drept civil. Partea generala - Ed. Fundatiei Chemarea Iasi, 1993, pag.339), pastrarea activitatii, a denumirii primei societati si chiar a altor elemente de identificare ori de capital, nu justifica calitatea de continuatoare a personalitatii juridice a acesteia si, in consecinta, nici indreptatirea reclamantei de a solicita restituirea unui bun ce a intrat in patrimoniul societatii a carei activitate o continua.
Reclamanta Rafinaria S.R. SA, constituita prin vointa actionarului unic, Statul Roman, a preluat la data constituirii activul transmis de catre Stat, activ in care nu era inclus si imobilul in litigiu. De acest imobil Statul a inteles sa dispuna prin vanzarea lui catre chiriasi in temeiul Decretului Lege nr. 61 din 7 februarie 1990 si a Legii nr. 82/1995, avand in vedere ratiuni de ordin social si economic.
Prin urmare, cum reclamanta nu este continuatoarea personalitatii juridice a societatii anonime "S.R.", iar intre reclamanta si titulara dreptului de proprietate nu exista o identitate, aceasta nu poate justifica dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, cererea acesteia fiind in mod corect respinsa ca nefondata.
Fata de aceste considerente care completeaza argumentul retinut de tribunal, recursul este respins ca nefondat.
In ceea ce priveste cererea intimatilor Ionita de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecata in conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedura civila, Curtea constata ca desi aceste cheltuieli au fost solicitate prin intampinare si concluziile formulate de intimati, nu s-au depus dovezi care sa sustina cererea, respectiv nu s-a depus chitanta de plata a onorariului avocatului, situatie in care cererea a fost respinsa ca nefondata.