Actiune in revendicare imobiliara. Imobil preluat in baza Decretului nr. 223/1974. Nelegalitatea titlului statului. Instrainarea bunului catre chiriasul de buna-credinta conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. Dreptul fostului proprietar la despagubir...

Statul roman nu se poate prevala de imprejurarea ca prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul sau in proprietatea unitatilor administrative  bunuri preluate cu sau fara titlu de la adevaratii proprietari in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemata sa asigure atat cadrul institutional, cat si mecanismele de functionare ale acestuia, necesare solutionarii situatiei juridice a caselor nationalizate (cauza Faimblat c. Romania).
Curtea Europeana a statuat constant, prin hotarari pronuntate inca din anul 2006 si culminand cu cea din ianuarie 2009 in speta Faimblat c. Romaniei, asupra nefunctionalitatii Fondului Proprietatea si a incapacitatii acestui mecanism de a raspunde imperativului mentionat.

Prin decizia civila nr. 338/04.06.2009 pronuntata de Tribunalul Constanta-sectia civila au fost admise apelurile formulate de paratii S.A si S.L., CONSILIUL LOCAL CONSTANTA, MUNICIPIUL CONSTANTA si R.A.E.D.P.P. CONSTANTA in contradictoriu cu intimatii reclamanti S.C. si S.A., precum si cu intimatul parat STATUL ROMAN prin Ministerul Finantelor reprezentat de D.G.F.P. Constanta, impotriva sentintei civile nr. 17495/21.12.2007 a Judecatoriei Constanta.
Pe cale de consecinta, a fost schimbata in tot hotararea apelata, in sensul respingerii exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Roman si admiterii actiunii in revendicare formulate de reclamantii S. in contradictoriu cu acest parat, Statul fiind obligat la plata catre acestia a unor despagubiri echivalente valorii de circulatie a imobilului situat in mun. Constanta, Bdul T. nr. 310, jud. Constanta, stabilita la momentul platii efective.
A fost respinsa actiunea reclamantilor fata de paratii S., Consiliul Local si Mun. Constanta, precum si R.A.E.D.P.P. Constanta, ca nefondata.
A fost respins capatul de cerere privitor la constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare-cumparare nr. 26816/30.09.1996 incheiat intre paratii S. si Consiliul Local Constanta.
S-a dispus deopotriva asupra modalitatii de suportare a cheltuielilor de judecata, de catre partile implicate.
Instanta de apel a retinut, in esenta, ca prin titlul de proprietate nr. 1630/30.01.1985, reclamantii S.C. si S.A. au dobandit imobilul situat in Constanta, Bdul T. nr. 310, preluat in proprietatea statului in baza Decretului nr. 223/1974 conform deciziei  nr. 30/04.08.1988 a fostului Consiliu Popular Constanta.
Acest imobil a fost ulterior cumparat in baza contractului de vanzare-cumparare nr. 26816/30.09.1996 de catre sotii S.L. si S.A.
Instanta de apel a constatat ca, in raport de situatia de fapt evocata, Statul Roman este cel care a preluat in mod abuziv proprietatea reclamantilor prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, realizandu-se o privare de dreptul lor de proprietate fara nici o indemnizatie, ceea ce contravenea dispozitiilor Constitutiei din 1948 si ale art. 480 C.civ. De altfel, Decretul 223/1974 a fost declarat ca fiind abuziv, in mod explicit, prin Legea nr. 10/2001.
S-a conchis in sensul ca reclamantii au fost deposedati in mod abuziv de imobilul in litigiu si ca statul nu a dobandit, astfel, in mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului, iar intrucat acesta este cel care a privat pe reclamanti de proprietatea lor, este dator sa-i si despagubeasca.
In absenta unui drept de proprietate obtinut printr-un titlu valabil, nici vanzatorul ulterior al acestuia, care a dispus de bun in conditiile Legii nr. 112/1995 (Municipiul Constanta) nu a dobandit legal prerogativa de dispozitie  ce deriva din dreptul de proprietate, ca efect al principiului de drept  exprimat in adagiul "nemo plus iuris ad alium transfere protect, quam ipse habet" (nimeni nu poate da mai mult decat are ) si "nemo dat quod non habet’’ (nimeni nu poate da ceva ce nu are ).
Instanta de apel s-a raportat la jurisprudenta in domeniu, aratand ca in conflictul de interese legitime dintre adevaratul proprietar si subdobanditorul de buna credinta al imobilului, trebuie sa fie preferat cel din urma, pe considerente legate de securitatea circuitului civil si stabilitatea raporturilor juridice, cat si pe acordarea eficientei in plan juridic a principiului validitatii aparentei in drept exprimat in adagiul "error communis facit jus".
S-a retinut ca in speta sunt intrunite cumulativ cele doua conditii pentru operarea principiului validitatii aparentei in drept (1. eroarea sa fie cu privire la calitatea de proprietar a vanzatorului, sa fie comuna si invincibila si  2. buna credinta a subdobanditorului), intrucat imobilul a fost cumparat de paratii S.L. si S.A. conform contractului de vanzare-cumparare nr. 26816/30.09.1996 care, pana la data cumpararii, au fost chiriasi ai statului, neexistand dubii asupra calitatii de proprietar a vanzatorului; mai mult, paratii cumparatori nu au fost notificati pana la momentul incheierii actului de catre reclamanti, in legatura cu vreun demers facut la autoritatile administrative, fiind  creata astfel convingerea comuna ca proprietarul bunului este statul.
S-a facut trimitere in argumentatie si la jurisprudenta CEDO, care a aratat ca "persoanele care si-au dobandit bunurile cu buna credinta sa nu fie aduse in situatia de a suporta ponderea responsabilitatii statului care a confiscat in trecut acest bunuri" (cauza Pincova si Pinc versus Republica Ceha, cauza Raicu contra Romania). S-a avut in vedere ca, in jurisprudenta sa, Curtea Europeana a statuat in sensul ca "vanzarea de catre stat a bunului altui semen catre terti de buna credinta, chiar daca s-a petrecut inaintea confirmarii in justitie in mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt semen, se analizeaza intr-o privare a bunului. O asemenea privare, combinata cu absenta totala a indemnizatiei, este contrara articolului 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Stoian si altii versus Romania, Paduraru versus Romania, Porteanu versus Romania ).
In conditiile in care restituirea in natura a imobilului dobandit de paratii S.L. si S.A. cu buna credinta nu mai este posibila, reclamantii ar fi privati de dreptul lor de proprietate asupra locuintei, iar pentru acoperirea prejudiciului astfel creat sunt indreptatiti sa obtina valoarea de circulatie a imobilului instrainat de stat, aceeasi solutie fiind data, prin prisma  disp. art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/95 si art. 37 din Normele metodologice de aplicare a legii, si in privinta terenului de 21 mp aferent imobilului vandut.
S-a statuat, astfel, in apel, ca repararea prejudiciului creat reclamantilor prin preluarea imobilului din Constanta, Bdul T. nr. 310, se poate realiza numai prin restituirea lui in echivalent, acordarea unei astfel de despagubiri asigurand un echilibru just intre interesul general si salvgardarea drepturilor fundamentale ale omului.
Impotriva acestei hotarari au declarat recurs, in termen legal, reclamantii S.C. si S.A., care au criticat solutia in considerarea respingerii capatului de cerere, in apel, privitor la constatarea nulitatii contractului de vanzare-cumparare incheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995 intre paratii S. si Consiliul Local al Mun. Constanta.
Recurentii apelanti au aratat ca desi s-a constatat ca nici statul si ulterior nici autoritatea administrativa locala care a procedat la instrainarea imobilului nu aveau un titlu valabil, nu s-a avut in vedere ca exista la dosar dovada formularii unei cereri de restituire a bunului, anterior incheierii contractului cu fostii chiriasi. S-a criticat totodata faptul ca instanta nu a avut in vedere prezentarea adresei nr. R 60940/01.06.2007 a Municipiului Constanta din care rezulta ca procedura administrativa de restituire a imobilului, fondata pe prevederile Legii nr. 10/2001, nu a fost solutionata.
Recurentii reclamanti au sustinut ca in mod gresit instanta de apel a retinut buna-credinta a tertilor dobanditori ai imobilului la momentul incheierii actului, invocandu-se cunoasterea sau posibilitatea cunoasterii situatiei juridice a bunului de catre paratii Seitan, prin minime diligente.
S-a solicitat sa se constate ca practica instantelor in cauzele in care se probeaza lipsa acestor diligente necesare este aceea de a retine nulitatea contractului de vanzare-cumparare potrivit art. 966 si art. 968 cod civil si ca din acest punct de vedere nu s-au luat in considerare probele administrate in legatura cu acest aspect.
Motivele de apel s-au referit in detaliu la chestiunea bunei-credinte a tertului dobanditor, precum si la imprejurarea ca, daca s-ar fi interesat, paratii S. ar fi aflat despre existenta cererii de restituire a bunului, inreg. sub nr. 2237/27.07.1996, astfel ca in speta nu se poate evoca lipsa oricarei culpe si buna-credinta a actualilor proprietari.
S-a solicitat, pe cale de consecinta, admiterea recursului si modificarea solutiei tribunalului, in sensul respingerii apelului si mentinerii sentintei primei instante.
Recurentul parat STATUL ROMAN prin Ministerul Finantelor, reprezentat prin D.G.F.P. Constanta a criticat, la randul sau, decizia Tribunalului pe aspectul gresitei retineri a calitatii sale procesuale pasive in prezenta cauza si pe eronata aplicare a dispozitiilor legale, in raport de obiectul cererii de chemare in judecata.
Recurentul parat a  aratat, in sustinerea primului motiv de recurs, ca nu s-au avut in vedere disp. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 135 din Constitutie, art. 3 al. 1 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, H.G. nr. 113/1992 si art. 36 al. 5 lit. b din Legea nr. 215/2001, care creeaza cadrul legal pentru stabilirea entitatilor juridice cu calitate procesuala pasiva intr-un asemenea litigiu - anume - Municipiul Constanta, care detinea acest bun in patrimoniu la data vanzarii si Consiliul Local al Mun. Constanta, care a aprobat instrainarea imobilului potrivit Legii nr. 112/1995.
S-a aratat, totodata, in sustinerea celui de-al doilea motiv de recurs, ca actiunea a vizat o revendicare fondata pe dispozitiile art. 480 cod civil si constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare-cumparare nr. 26816/30.09.1996.
Recurentul a reiterat definitia clasica a actiunii in revendicare, apreciind ca in raport de cadrul procesual instantele urmau sa realizeze o comparare de titluri, dand castig de cauza partii al carei titlu este mai bine caracterizat si al carei drept este preferabil.
S-a invocat faptul ca imobilul a fost trecut in proprietatea statului in baza Decretului nr. 223/1974 care a fost declarat neconstitutional, imprejurare ce excludea instrainarea lui valabila catre tertii dobanditori; ca buna-credinta a cumparatorilor imobilului in conditiile Legii nr. 112/1995 nu le confera acestora preferabilitate in cadrul actiunii in revendicare formulate de adevaratii proprietari.
Cat priveste solutia de acordare de catre Statul Roman a despagubirilor, s-a solicitat sa se constate ca o asemenea satisfactie nu poate fi dispusa in afara cadrului legal instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005; de altfel, dispozitia nr. 3985/30.11.2005 a primarului Mun. Constanta, emisa in temeiul Legii nr. 10/2001, a vizat acordarea de despagubiri, fiind inaintata Comisiei centrale.
O critica finala a fost formulata in legatura cu dispozitia privitoare la suportarea de catre recurent, in apel, a cheltuielilor de judecata catre ceilalti parati.
Analizand criticile de nelegalitate fondate pe disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civila, se constata ca recursurile formulate sunt nefondate.
In speta de fata, chestiunea corectei aplicari a principiului validitatii aparentei in drept si statuarea, prin fundamentarea pe acest principiu, a bunei-credinte a chiriasilor cumparatori ai bunului la momentul perfectarii contractului de vanzare-cumparare in baza Legii nr. 112/1995 a fost corect dezlegata in apel.
Principalul punct de reper in critica adusa solutiei tribunalului, in motivatia recurentilor reclamanti, l-a constituit lipsa diligentelor tertilor cumparatori in legatura cu situatia juridica a bunului si cu existenta unei cereri pe rolul autoritatilor administratiei publice, de retrocedare a bunului catre adevaratii proprietari.
Este evident, din acest punct de vedere, ca in absenta convingerii lipsite de orice echivoc a subdobanditorului cu privire la calitatea de verus dominus a vanzatorului, precum si a erorii sale invincibile asupra acestei calitati, nu poate subzista elementul bunei-credinte si nu se poate confirma efectul juridic al actului incheiat cu incalcarea dispozitiilor art. 966 si art. 968 cod civil.
Reaua-credinta nu se prezuma, ci ea trebuie dovedita, iar astfel cum a retinut si tribunalul, in absenta oricarei tulburari din partea adevaratilor proprietari, intervenita pana la momentul instrainarii bunului, chiriasii cumparatori nu se puteau baza decat pe legitimitatea titlului statului - prin entitatile sale locale - care in mod public si neechivoc era cunoscut ca titularul dreptului de proprietate asupra acestui imobil.
Chestiunea ,,minimelor diligente’’ evocate in acest context este interpretata distorsionat si de o maniera excesiva, intrucat in lipsa oricarui demers cert al reclamantilor fata de chiriasii cumparatori pana la momentul instrainarii bunului, nu li se poate pretinde celor din urma - care au detinut imobilul cu chirie inca din anul 1988 - sa puna sub semnul indoielii titlul statului, pe simplul considerent ca bunul fusese preluat conform Decretului nr. 223/1974. De altfel, imobilul se afla in patrimoniul statului ca preluat ,,cu titlu’’ chiar in acceptiunea Legii nr. 213/1998 (intrate in vigoare ulterior instrainarii bunului), Legea nr. 112/1995 permitand instrainarea unui asemenea imobil catre chiriasii cumparatori; imprejurarea ca in cadrul actiunii in revendicare - promovate in anul 1998 se putea statua in concret asupra nelegalitatii modului de preluare a bunului in patrimoniul statului nu inlatura necesitatea analizarii contextului de legalitate in care a operat instrainarea bunului, in 1996.
Or, din acest punct de vedere, instantele au concluzionat in mod unitar asupra pierderii bunului de catre recurenti prin efectul unui act normativ contrar Constitutiei din 1965, art. 481 Cod civil si Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, retinand ca acestia pretind un ,,bun’’ in intelesul dat de art. 1 din Protocolul 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Astfel cum insa s-a statuat in jurisprudenta recenta a CEDO si a instantei supreme, transpusa principial in continutul deciziei nr. 33/9 iunie 2008 a I.C.C.J -Sectiile Unite, verificarea comparativa a titlurilor partilor in actiunea tipica in revendicare nu se poate margini la acordarea prevalentei titlului celui deposedat nelegitim de catre stat fara a analiza si situatia tertului dobanditor al bunului, care la randul sau reclama un ,,bun’’ in sensul Conventiei.
Dupa cum a retinut si instanta de apel, Curtea Europeana a nuantat in jurisprudenta sa situatia actiunilor in revendicare, apreciind in mod justificat ca modalitatea de atenuare a incalcarilor dreptului de proprietate de catre regimul comunist nu trebuie sa creeze ,,noi neajunsuri disproportionate’’ (cauza Raicu c. Romania) si sa nesocoteasca unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului intr-o societate democratica, anume, principiul securitatii raporturilor juridice.
Reluand analiza asupra chestiunii valabilitatii contractului de vanzare-cumparare incheiat in temeiul Legii nr. 112/1995, se va retine ca atat instanta de fond, cat si cea de apel au negat existenta unei legaturi cauzale directe intre constatarea nelegalitatii preluarii bunului in patrimoniul statului si constatarea nulitatii contractului de vanzare-cumparare, ambele instante intelegand rolul si importanta aplicarii principiului aparentei in drept. Distinctia facuta s-a raportat insa la premisa cunoasterii de catre intimatii parati Seitan, la data incheierii contractului de vanzare-cumparare, a cererii formulate de catre reclamanti pentru restituirea in natura a bunului.
Din acest punct de vedere, solutia recurata a stabilit corect ca problema bunei-credinte a tertului dobanditor nu se poate raporta la conduita autoritatilor statului, astfel cum rezulta din hotararea instantei de fond, ci exclusiv la cea a cumparatorilor - care nu puteau lua act de dreptul reclamat de proprietarul deposedat decat dupa notificarea lor. Cum nu cadea in sarcina cumparatorilor (carora legea in vigoare le permitea sa cumpere bunul detinut in calitate de chiriasi) sa se indoiasca si sa conteste titlul exhibat de statul roman, in mod evident acestia s-au increzut legitim in situatia juridica a bunului.
Abrogarea Decretului nr. 223/1974 in anul 1989, ca si indicarea in cererea de cumparare a acestui temei in drept de catre cumparatori nu constituie elemente care sa infirme acest punct de vedere, iar sustinerea recurentilor reclamanti, in sensul ca orice subdobanditor al unui bun imobil preluat de statul roman in perioada comunista ar trebui sa manifeste de plano dubii serioase in legatura cu legalitatea titlului statului, sunt neintemeiate si contrazic ipoteza aparentei in drept.
Pe cale de consecinta, constatand ca temeiurile de reformare a hotararii, evocate prin motivele de recurs sunt neintemeiate, va fi respins recursul recurentilor reclamanti, ca nefondat.
Asupra recursului formulat de recurentul parat STATUL ROMAN prin Ministerul Finantelor, se va retine ca este vadit nefondat prin prisma negarii calitatii sale procesuale pasive in prezentul litigiu si al oricarei raspunderi pentru consecintele generate de actele sale neconforme cu principiile de drept.
Motivele de recurs dezvoltate in acest context pornesc simplist de la  cerinta compararii titlurilor persoanelor care pretind acelasi drept real asupra unui bun, fara a se evalua insa situatia-premisa care a generat aceasta situatie si ignorandu-se ca raportul litigios a fost creat prin preluarea abuziva a bunului de catre stat. Se ignora deopotriva faptul ca intr-o asemenea speta nu se ridica doar problema ,,titlului celui mai bine caracterizat’’, ci a atenuarii consecintelor juridice ale actului nelegal al statului si a respectarii jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului privitoare la existenta unei reparatii echitabile, in conditiile respectarii principului securitatii raporturilor juridice.
Astfel fiind, cum ambele instante au constatat ca prin Decretul nr. 223/1974 reclamantii S. au pierdut in mod nelegal si fara o justa despagubire dreptul de proprietate asupra imobilului lor, se ridica problema prevalentei dreptului subiectiv afirmat, dar si a existentei sperantei legitime a acestora de redobandire a bunului in materialitatea lui.
In analiza efectuata, s-a retinut pe considerentele de mai sus si in acord cu jurisprudenta instantei supreme ca, a considera ca, indiferent de circumstantele concrete, dobanditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta sa poata fi restituit in natura fostului proprietar, ar insemna sa se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietatii sa creeze noi prejudicii, disproportionate, in sarcina dobanditorului actual.
  Aceeasi orientare jurisprudentiala se regaseste, cu valoare de principiu, in Cauza Raicu contra Romaniei, Curtea Europeana afirmand ca persoanele care si-au dobandit bunurile cu buna-credinta nu trebuie sa fie aduse in situatia de a suporta ponderea responsabilitatii statului care a confiscat in trecut aceste bunuri.
Nu are relevanta, atat pentru judecatorul national, cat si pentru CEDO, care a fost autoritatea publica implicata in procedura vanzarii imobilului preluat abuziv, intrucat statul roman trebuie privit in mod unitar, dar si prin prisma entitatilor administrative teritoriale si al organelor administratiei publice descentralizate, neputand fi disociat de acestea din urma cand se pune in discutie incalcarea de catre stat sau de catre un organ al administratiei publice a unui drept fundamental, statuat prin Constitutie si prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Statul roman nu se poate prevala de imprejurarea ca prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul sau in proprietatea unitatilor administrative  bunuri preluate cu sau fara titlu de la adevaratii proprietari in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemata sa asigure atat cadrul institutional, cat si mecanismele de functionare ale acestuia, necesare solutionarii situatiei juridice a caselor nationalizate (cauza Faimblat c. Romania).
Invocarea, in recurs, a nelegalitatii propriului titlu asupra bunului litigios, ca efect al neconformitatii decretului de preluare cu normele constitutionale si deopotriva a bunei-credinte a tertilor dobanditori (cu negarea insa pentru acestia din urma a dreptului de proprietate dobandit de la stat, pe criteriul ,,preferabilitatii’’), intra in contradictie cu chestiunea responsabilitatii in ce priveste respectarea preeminentei dreptului si cu imperativul dezvoltat in jurisprudenta recenta a CEDO, de a se asigura de catre stat o reparatie echitabila in acord cu art. 41 din Conventie, iar nu a uneia iluzorii si indepartate, cum este cea reglementata prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (cauza Porteanu c. Romania, cauza Matache c. Romania, cauza Faimblat c. Romania).
Prin urmare, trimiterea facuta de catre recurentul parat la procedura administrativa statuata de Legea nr. 247/2005 este superflua si irelevanta, in conditiile in care Curtea Europeana a statuat constant, prin hotarari pronuntate inca din anul 2006 si culminand cu cea din ianuarie 2009 in speta Faimblat c. Romaniei, asupra nefunctionalitatii Fondului Proprietatea si a incapacitatii acestui mecanism de a raspunde imperativului mentionat.
In acest context, demersurile jurisdictionale ale reclamantilor, efectuate atat pe dreptul comun cat si in procedura speciala a Legii nr. 10/2001 nu se exclud in masura in care ele converg spre finalitatea asigurarii unei juste si echitabile despagubiri pentru bunul uzurpat.
Vor fi respinse totodata si criticile formulate de recurentul parat in legatura cu stabilirea, in sarcina sa, a obligatiei de plata a cheltuielilor de judecata pretinse de ceilalti parati, avand in vedere ca stabilirea partii care le suporta tine exclusiv de criteriul culpei procesuale. Or, in speta, instanta de apel a stabilit in mod corect ca singura parte obligata in cauza este statul, celelalte entitati neavand nici o culpa in generarea raportului litigios si, prin urmare, neputand fi prejudiciate cu valoarea cheltuielilor de judecata ocazionate de chemarea lor in judecata in actiunea in revendicare.
Dosar nr. 9703/212/2006