DECIZIE nr. 78/2026

Dosar nr. 705/1/2026

Mariana Constantinescu - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Adina Georgeta Ponea - pentru președintele Secției I civile

Adina Oana Surdu - președintele Secției a II-a civile

Elena Diana Tămagă - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal

Denisa Livia Băldean - judecător la Secția I civilă

Daniel Marian Drăghici - judecător la Secția I civilă

Cristina Dobrescu - judecător la Secția I civilă

Dorina Zeca - judecător la Secția I civilă

Mariana Hortolomei - judecător la Secția I civilă

Mihaela Mîneran - judecător la Secția a II-a civilă

Petronela Iulia Nițu - judecător la Secția a II-a civilă

Mirela Polițeanu - judecător la Secția a II-a civilă

Valentina Vrabie - judecător la Secția a II-a civilă

Marcela Marta Iacob - judecător la Secția a II-a civilă

Veronica Dumitrache - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Carmen Maria Ilie - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Claudiu Iulian Răpeanu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Andreea Bercaru - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Emilia Lenuța Panțuru - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 705/1/2026, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

2. Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

3. La ședința de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

4. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Buzău - Secția I civilă în Dosarul nr. 983/114/2022.

5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, reclamantul formulând un punct de vedere la raport.

6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

7. Tribunalul Buzău - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 16 decembrie 2025, în Dosarul nr. 983/114/2022, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale ( Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 ), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă în interpretarea și aplicarea art. 41 și art. 53 din Constituția României privind dreptul fundamental la repaus pot exista prevederi ale unui act administrativ - Procedura PO56-DF - prin care se stabilește modalitatea de compensare a orelor suplimentare prin timp liber în cele 48 de ore de după tura de 24 de ore, respectiv dacă este permisă suprapunerea acestui repaus de după tură cu timpul de repaus preexistent;

Dacă în interpretarea și aplicarea art. 41 și art. 53 din Constituția României privind dreptul fundamental la concediul anual de odihnă pot exista prevederi ale unui act administrativ - Procedura PO-56-DF - care permit angajatorului să stabilească timpul de odihnă al angajatului fără a îl diminua proporțional cu perioada petrecută în concediul de odihnă.

II. Normele legale incidente

8. Constituția României

Articolul 41

(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă.

(2) Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege.

(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.

Articolul 53

(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

III. Expunerea succintă a procesului

9. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la 8 aprilie 2022 în Dosarul nr. 983/114/2022, astfel cum a fost precizată la 28 aprilie 2022, reclamantul M.D. i-a chemat în judecată pe pârâții Inspectoratul pentru Situații de Urgență „Neron Lupașcu“ al Județului Buzău (ISU Buzău) și colonelul T.N. - inspector-șef al ISU Buzău, având calitatea de ordonator terțiar de credite, conform art. 7 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.492/2004 privind principiile de organizare, funcționarea și atribuțiile serviciilor de urgență profesioniste, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în principal, următoarele: –

obligarea pârâților la respectarea legislației muncii, respectiv de a calcula corect și de a plăti orele planificate suplimentar peste timpul normal de lucru al perioadei 5.06.2018- decembrie 2021 și nerecunoscute, așa cum reiese din pontajele întocmite la nivelul Detașamentului de Pompieri Buzău, precum și de reclamant pentru turele de serviciu lucrate suplimentar în această perioadă;

– obligarea pârâților la respectarea legislației muncii, respectiv de a calcula corect și de a plăti sporul de noapte, sporul de antenă și sporul pentru condiții grele și toxicitate aferente orelor suplimentare nerecunoscute.

10. În motivarea acțiunii, reclamantul, subofițer operativ principal având gradul militar de plutonier-adjutant în cadrul Detașamentului de Pompieri Buzău, arată că a solicitat plata drepturilor salariale pentru perioada 5.06.2018-22.12.2021 (dată de la care a încetat raporturile de muncă cu ISU Buzău), perioadă în care s-a aflat sub incidența Procedurii de sistem PO56-DF. Arată că în această perioadă a efectuat ore lucrate suplimentar care nu i-au fost compensate cu timp liber plătit, ci angajatorul i-a oferit timp liber care s-a suprapus cu cele 48 de ore de timp liber după tura de serviciu, respectiv peste perioada de repaus pentru refacerea capacității de muncă și de repaus săptămânal.

11. A mai susținut că Procedura PO-56-DF obligă lucrătorul să recupereze orele suplimentare în repausul pentru refacerea capacității de muncă (repaus zilnic și săptămânal), fără a stabili un „repaus echivalent compensatoriu“ și fără a beneficia de „protecție adecvată“, fapt ce reprezintă o încălcare flagrantă a condiției de derogare.

12. Prin întâmpinare, pârâtul ISU Buzău a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

13. La termenul din 10 decembrie 2025, instanța a pus în discuție sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept prezentate la pct. 7 din prezenta decizie.

IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea cererii

14. Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

15. În ceea ce privește îndeplinirea condiției ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, instanța a reținut că modul de calcul și plata orelor suplimentare se fac în baza Procedurii PO-56-DF, prin care se stabilește modalitatea de compensare a orelor suplimentare prin timp liber în cele 48 de ore de după tura de 24 de ore, iar, în cauză, reclamantul apreciază că această procedură încalcă dreptul la repaus reglementat de Codul muncii, de Constituția României și recunoscut de legislația și jurisprudența europeană.

V. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea

16. Tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente atât dispozițiile art. 21 alin. (1 )-( 4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare ( Legea-cadru nr. 153/2017 ), cât și normele speciale privind plata și calculul drepturilor salariale pentru orele suplimentare, stabilite prin art. 35 alin. (1 )-( 3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene ( Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 ).

17. A mai reținut că Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 35/2019 privind condițiile de stabilire a majorării salariale pentru munca suplimentară prestată de personalul cu statut special, precum și activitățile deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut ( Ordinul nr. 35/2019 ) reglementează condițiile de stabilire a majorării salariale prevăzute de art. 35 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018. De asemenea, prin Procedura operațională PO-56-DF se stabilește modalitatea de acordare a timpului de repaus, „orele lucrate peste durata normală de lucru fiind compensate prin timp liber corespunzător în cele 48 de ore de după tura de 24 h“.

VI. Punctul de vedere al părților

18. Părțile au exprimat puncte de vedere privind admisibilitatea sesizării instanței supreme cu chestiunea de drept prezentată la pct. 7 din prezenta decizie.

VII. Jurisprudența instanțelor naționale

19. Față de obiectul sesizării nu a fost necesară consultarea instanțelor de judecată cu privire la practica judiciară relevantă.

VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

20. Nu a fost identificată jurisprudență relevantă.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept

21. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Asupra admisibilității sesizării

22. Pentru a evalua dacă sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată în temeiul dispozițiilor din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, aceea de a se pronunța o decizie interpretativă de principiu, în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici judiciare neunitare la nivel național, se impune, în primul rând, evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanțelor care au generat-o, cât și a condițiilor legale care permit declanșarea mecanismului de interpretare.

23. Condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, sunt: – existența unei cauze aflate în curs de judecată în prima instanță sau în calea de atac;

– cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024;

– existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei;

– chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

24. Analiza condițiilor de admisibilitate se face în temeiul dispozițiilor speciale ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, observându-se că art. 4 din acest act normativ prevede completarea dispozițiilor ordonanței de urgență cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

25. Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, dispozițiile ordonanței de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal.

26. Potrivit art. 1 alin. (3) din același act normativ, ordonanța de urgență se aplică indiferent de natura și de obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

27. De asemenea, în art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 s-a prevăzut că dispozițiile art. 1 și 2 se aplică și proceselor în curs la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență.

28. Sesizarea pentru pronunțarea hotărârii prealabile este formulată de un complet de judecată al Tribunalului Buzău - Secția I civilă, instanță învestită cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect pretenții bănești de natură salarială, decurgând din raporturile de serviciu ale reclamantului, cadru militar, cu pârâtul Inspectoratul pentru Situații de Urgență Buzău.

29. Se confirmă deci că pretențiile deduse judecății în cauza aflată în curs de judecată în prima instanță se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 și 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

30. Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, „Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“

31. Verificându-se îndeplinirea cerințelor legale prevăzute prin dispozițiile antereferite ale art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în raport cu motivarea sesizării, se identifică o serie de neregularități de natură a contura concluzia neîndeplinirii exigențelor procedurale pentru declanșarea mecanismului preîntâmpinării practicii neunitare, din mai multe perspective.

32. Instanța de trimitere arată că legiuitorul delegat ar fi instituit obligația de a sesiza instanța supremă, în vederea pronunțării hotărârii prealabile, fără a fi lăsat la latitudinea titularului sesizării analiza privind dificultatea interpretării chestiunii de drept susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite.

33. O asemenea interpretare nu poate fi primită. Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, subzistă condiția de admisibilitate ca sesizarea să vizeze o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi „lămurită“, deci care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu. În preambulul actului normativ menționat anterior se arată, de altfel, expres, că „măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept“.

34. Trebuie subliniat că legiuitorul delegat a ținut seama la adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, potrivit principiilor expuse în preambulul acesteia, de configurația actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și de efectul obligativității hotărârii pe care o pronunță Înalta Curte de Casație si Justiție, în deplin acord cu îndatorirea sa constituțională, de asigurare a aplicării și interpretării unitare a legii de către instanțele judecătorești din țară.

35. În acest context legislativ, jurisprudența consolidată în legătură cu această condiție de admisibilitate este în continuare de actualitate și după adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare uniforme și unitare și care să elimine diferențierile în materia stabilirii/plății drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

36. Astfel cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme, obiectul procedurii pentru pronunțarea hotărârii prealabile este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, de un text de lege care, pe baza interpretării printr-o argumentație juridică adecvată, consistentă, poate primi înțelesuri și aplicări deopotrivă divergente în situații cvasiidentice și poate determina, în final, o jurisprudență neunitară.

37. Totodată, în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul a prevăzut în sarcina titularului sesizării și obligația prealabilă de „verificare“ în sensul unei prime analize a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a acesteia.

38. Prin urmare, din încheierea de sesizare a instanței supreme cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, la fel ca în cazul unei sesizări întemeiate pe dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit art. 520 din același cod, cu care dispozițiile ordonanței de urgență se completează, este necesar să rezulte dificultatea chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, prin prezentarea interpretărilor diferite pe care aceasta le poate suscita. Cerința normei impune ca punctul de vedere al instanței să întrevadă explicit și care este pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu.

39. În procesul de interpretare și aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție rămâne și în cazul sesizărilor formulate în temeiul dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 unul excepțional și subsecvent, putând fi îngăduit doar atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluționarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispozițiile legale din care aceasta derivă sau în care este conținută, îndeajuns de clară, generând dificultăți veritabile de înțelegere a ei și, din acest motiv, având vocația de a conduce la o jurisprudență neunitară.

40. Sesizarea reproduce obiectul acțiunii cu care este învestită instanța de trimitere, privind calculul și plata orelor suplimentare efectuate peste timpul normal de lucru ca urmare a constatării aplicării la nivelului angajatorului a unei proceduri administrative nelegale, precum și decelarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

41. Rezultă neîndoielnic din conținutul încheierii caracterul deficitar al sesizării ce nu cuprinde nicio motivare a îndeplinirii condiției de admisibilitate referitoare la existența chestiunii de drept reale și veritabile, ci se rezumă la o prezentare a conținutului textelor legale invocate și a obiectului cauzei, fără a se argumenta dificultatea interpretării dispozițiilor în legătură cu care este formulată sesizarea, care să fie susceptibilă de o interpretare in abstracto, și nici conturarea riscului unei practici judiciare neunitare.

42. Considerentele expuse de instanța de trimitere au avut în vedere exclusiv împrejurarea că este obligatorie sesizarea, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, însă simpla intrare în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât și acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conținutului unor dispoziții legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanței fiind obligatorie numai cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de actul normativ.

43. În consecință, contrar celor reținute prin încheierea de sesizare, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceeași ordonanță de urgență obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății) pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519 - 521 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanța de urgență se completează.

44. Natura imperativă a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prin mecanismul prevăzut de art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 trebuie înțeleasă ca obligând instanța care judecă procesul să ceară instanței supreme rezolvarea de principiu a chestiunii de drept ivite atunci când verifică și constată, în urma propriei analize, că aceasta este una reală și veritabilă. Sunt îndeosebi necesare expunerea elementelor de fapt și de drept relevante ale litigiului, precum și indicarea argumentelor din care rezultă că chestiunea de drept are caracter veritabil, de natură să justifice intervenția instanței supreme în scopul rezolvării sale, respectiv caracter esențial, fiind de natură să influențeze în mod direct soluția cauzei pe fond. În lipsa enunțării acestor elemente, sesizarea nu îndeplinește condițiile legii, iar instanța supremă nu se poate substitui instanței de trimitere în ceea ce privește identificarea și enunțarea unei chestiuni de drept punctuale cu privire la care se solicită o dezlegare de principiu, respectiv în ceea ce privește determinarea contextului factual și juridic în raport cu care rezultă îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

45. În cauză, titularul sesizării face trimitere la „o rezolvare de principiu“ fără a demonstra nevoia de a declanșa mecanismul de unificare a practicii judiciare în chestiunea care se susține că necesită interpretare, omițând a semnala complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendințe jurisprudențiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, astfel că rezultă cu evidență că sesizarea formulată în cauză nu întrunește condiția de admisibilitate de a privi o chestiune de drept care să fie reală, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare.

46. Așadar, instanța supremă constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci una de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecății. Întrebarea formulată nu vizează o incertitudine cu privire la sensul sau întinderea normei juridice, ci mai degrabă o îndrumare pentru a gestiona soluționarea cauzei, anume un răspuns punctual la întrebarea dacă modalitatea de compensare a orelor suplimentare cu timp liber, stabilită, în ceea ce îl privește pe reclamant, în Procedura PO-56-DF, încalcă sau nu încalcă dreptul la repaus reglementat de Constituția României și de Codul muncii, ale cărui dispoziții instanța de sesizare le-a decelat corect ca fiind incidente în cauză. Instanțele învestite cu soluționarea cauzei sunt pe deplin competente să efectueze o astfel de analiză, fără a fi necesară o dezlegare de principiu din partea Înaltei Curți. Aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară, și nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, este atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei, această competență neputând fi delegată instanței supreme.

47. În aceste condiții, sesizarea instanței supreme pentru a da o dezlegare unei probleme de drept punctuale, circumscrise situației factuale specifice reclamantului, nu întrunește condițiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluție de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenței prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluției ce urmează a fi adoptată de instanța de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.

48. Reținând neconformitatea prezentei sesizări, în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va conchide în sensul că mecanismul proactiv al unificării jurisprudențiale prin intermediul hotărârii prealabile nu poate fi declanșat, impunându-se respingerea sesizării, ca inadmisibilă.

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Buzău - Secția I civilă în Dosarul nr. 983/114/2022, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă în interpretarea și aplicarea art. 41 și art. 53 din Constituția României privind dreptul fundamental la repaus pot exista prevederi ale unui act administrativ - Procedura PO-56-DF - prin care se stabilește modalitatea de compensare a orelor suplimentare prin timp liber în cele 48 de ore de după tura de 24 de ore, respectiv dacă este permisă suprapunerea acestui repaus de după tură cu timpul de repaus preexistent;

Dacă în interpretarea și aplicarea art. 41 și art. 53 din Constituția României privind dreptul fundamental la concediul anual de odihnă pot exista prevederi ale unui act administrativ - Procedura PO-56-DF - care permit angajatorului să stabilească timpul de odihnă al angajatului fără a îl diminua proporțional cu perioada petrecută în concediul de odihnă.

Obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2026.

Pentru judecător Mariana Constantinescu,

vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție

la data pronunțării hotărârii,

eliberat din funcție prin pensionare,

semnează președintele în funcție,

judecător Lia Savonea

Magistrat-asistent,

Raluca Emilia Leote