DECIZIE nr. 75/2026

Dosar nr. 695/1/2026

Lia Savonea - președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Eleni Cristina Marcu - președintele Secției penale

Elena Diana Tămagă - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal

Maricela Cobzariu - judecător la Secția penală

Ioana Delia Lucaci - judecător la Secția penală

Mihai Alexandru Mihalcea - judecător la Secția penală

Titiana Ilieș - judecător la Secția penală

Anca Barbu - judecător la Secția penală

Mădălina Elena Vladu-Crevon - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Alina Gianina Prelipcean - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Andreea Bercaru - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Emilian Constantin Meiu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Doina Vișan - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 695/1/2026, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

2. Ședința este prezidată de doamna judecător Lia Savonea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-șef al Secției judiciare.

4. La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

5. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 2.236/118/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse opinii ale specialiștilor consultați, concluziile scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părți.

7. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Lia Savonea, președintele completului, acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

8. Doamna procuror-șef Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea sesizării, apreciind că sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, și dezlegarea chestiunii de drept, în sensul că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, sesizarea instanței penale cu un acord de recunoaștere a vinovăției, în condițiile art. 483 din Codul de procedură penală, reprezintă/echivalează cu trimiterea în judecată și constituie temei pentru suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcționarului public, în măsura în care acordul de recunoaștere a vinovăției privește o infracțiune dintre cele prevăzute la art. 465 alin. (1) lit. h) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare. Susține argumentele formulate prin concluziile scrise depuse la dosar.

9. Nefiind întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public, doamna judecător Lia Savonea, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

10. Curtea de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 5 februarie 2026, în Dosarul nr. 2.236/118/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă sesizarea instanței penale cu un acord de recunoaștere a vinovăției reprezintă/echivalează cu trimiterea în judecată și, prin urmare, constituie temei pentru suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcționarului public, conform art. 513 alin. (1) lit. l) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

11. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 1 aprilie 2026 cu nr. 695/1/2026, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 22 iunie 2026.

II. Dispozițiile legale ce fac obiectul sesizării

12. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare (Codul administrativ): Art. 513 - Suspendarea de drept a raporturilor de serviciu

(1) Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcționarul public se află în una dintre următoarele situații:

l)

în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 465 lit. h);

13. Codul de procedură penală: Art. 327 - Rezolvarea cauzelor Atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul:

a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal;

b) emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărire, potrivit dispozițiilor legale.

Art. 479 - Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției Acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

Art. 483 - Sesizarea instanței cu acordul de recunoaștere a vinovăției

(1) După încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul sesizează instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond și trimite acesteia acordul de recunoaștere a vinovăției, însoțit de dosarul de urmărire penală.

(2) În situația în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpați, iar pentru celelalte fapte sau inculpați se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanței se face separat. Procurorul înaintează instanței numai actele de urmărire penală care se referă la faptele și persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției.

(3) În cazul în care sunt incidente dispozițiile art. 23 alin. (1), procurorul înaintează instanței acordul de recunoaștere a vinovăției însoțit de tranzacție sau de acordul de mediere.

III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

14. Recurenta-reclamantă are calitatea de funcționar public, desfășurându-și activitatea în cadrul aparatului de specialitate al primarului municipiului Constanța. Aceasta a fost cercetată penal pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare.

15. La data de 4 decembrie 2023 a fost încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției între recurentă, în calitate de inculpată, și procurorul de caz, reținându-se că inculpata, în perioada 20.12.2021-27.12.2021, în calitate de funcționar public delegat în funcția de secretar al unității administrativ-teritoriale Constanța și candidat la concursul de ocupare a acestei funcții, a folosit în mod direct informații ce nu erau destinate publicității, respectiv i s-a permis de către secretarul comisiei de examinare să formuleze subiectele pentru propriul concurs, în scopul obținerii unui avantaj vădit în fața contracandidatului său.

16. Față de sesizarea instanței penale cu acest acord de recunoaștere a vinovăției, prin Dispoziția nr. xxx/22.01.2024 emisă de primarul municipiului Constanța, s-a constatat suspendarea de drept a raportului de serviciu al recurentei-reclamante până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive în dosarul penal.

17. Împotriva dispoziției sus-menționate persoana vătămată a formulat plângere prealabilă ce a fost respinsă prin Adresa nr. xxxxx/22.02.2024.

18. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal la data de 3 aprilie 2024 cu nr. 2.236/118/2024, reclamanta a solicitat anularea Dispoziției nr. xxx/22.01.2024 emisă de pârâtul primarul municipiului Constanța.

19. În motivare, reclamanta a arătat, în esență, că deține o funcție publică de execuție în cadrul aparatului de specialitate al primarului municipiului Constanța, iar prin dispoziția atacată s-a constatat suspendarea de drept a raportului său de serviciu, în temeiul dispozițiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ.

20. Reclamanta a susținut că nu se putea dispune suspendarea raportului de serviciu în baza prevederilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, întrucât nu a fost trimisă în judecată, ci a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției.

21. În raport cu dispozițiile art. 327 lit. a), art. 481 alin. (2) și ale art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, rechizitoriul este unicul act de procedură prin care se poate dispune trimiterea în judecată, iar în cazul sesizării instanței cu un acord de recunoaștere a vinovăției nu are loc cercetarea judecătorească, ci o procedură sumară în care instanța verifică doar îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 480 - 482 din Codul de procedură penală.

22. Astfel, reclamanta a arătat că sesizarea instanței cu un acord de recunoaștere a vinovăției nu poate fi asimilată cu trimiterea în judecată prin rechizitoriu, deoarece reprezintă două proceduri diferite.

23. Prin Sentința civilă nr. 209 din 12 februarie 2025, Tribunalul Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, reținând, în esență, că suspendarea de drept a raportului de serviciu al reclamantei a fost dispusă în mod legal prin dispoziția atacată, prima instanță apreciind că sunt incidente în speță prevederile art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ.

24. Împotriva acestei sentințe reclamanta a formulat recurs, criticând legalitatea hotărârii prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

25. În esență, recurenta a invocat aplicarea greșită de către prima instanță a prevederilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, precizând că ipoteza normei indicate are în vedere doar situația în care se dispune trimiterea în judecată a unui funcționar public, prin întocmirea unui rechizitoriu, nu și ipoteza în care se regăsește aceasta, respectiv sesizarea instanței penale cu un acord de recunoaștere a vinovăției.

26. Totodată, recurenta-reclamantă a menționat că textul de lege în discuție are în vedere doar trimiterea în judecată ca modalitate de sesizare a instanței penale prin rechizitoriu și nu prin alte modalități.

27. Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, arătând că, deși din interpretarea strictă a prevederilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ ar rezulta că suspendarea de drept a raportului de serviciu nu se poate produce decât atunci când are loc emiterea rechizitoriului și trimiterea în judecată de către procuror, trebuie observată voința legiuitorului de a se proceda la suspendarea de drept a raportului de serviciu în toate situațiile în care a fost finalizată urmărirea penală și, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale, a fost sesizată instanța de judecată, chiar dacă această sesizare a instanței a avut loc prin rechizitoriu sau prin acordul de recunoaștere.

28. Intimatul-pârât a apreciat că această voință a legiuitorului rezultă și din prevederile art. 513 alin. (4) din Codul administrativ.

29. Dacă suspendarea de drept a raportului de serviciu se produce în situația sesizării instanței cu rechizitoriu - act ce cuprinde doar acuzația, cu atât mai mult se impune suspendarea de drept a raportului de serviciu când sesizarea aceleiași instanțe căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond are loc cu acordul de recunoaștere, întrucât în acest din urmă caz acuzația este deja recunoscută de către inculpat.

30. Totodată, potrivit apărărilor formulate prin întâmpinare, împrejurarea că, în temeiul dispozițiilor art. 481 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situația încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, procurorul nu mai întocmește rechizitoriu cu privire la inculpații cu care a încheiat acordul nu poate fi interpretată decât în sensul că, în această ipoteză, emiterea rechizitoriului, ca act de inculpare (acuzare), nu mai este necesară, întrucât inculpatul, recunoscând fapta și acceptând încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, a convenit cu procurorul asupra felului și cuantumului pedepsei, precum și asupra formei de executare a acesteia, respectiv asupra felului măsurii educative ori, după caz, asupra soluției de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

31. Completul de judecată din cadrul instanței de trimitere a considerat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând că există o cauză aflată în curs de judecată, în ultimă instanță, în competența legală a unui complet de judecată al Curții de Apel Constanța, învestit să soluționeze cauza, iar litigiul pendinte este început după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă, acțiunea fiind înregistrată pe rolul instanței la data de 3 aprilie 2024.

32. Soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea problemei de drept în discuție, întrucât obiectul acesteia este reprezentat de interpretarea dispozițiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, ce reglementează situația suspendării de drept a raportului de serviciu al unui funcționar public în cazul trimiterii în judecată a acestuia. Astfel, prin demersul judiciar recurenta-reclamantă solicită, în esență, constatarea faptului că sesizarea instanței penale cu un acord de recunoaștere a vinovăției nu echivalează cu trimiterea în judecată a funcționarului public, nefiind astfel incidente prevederile referitoare la suspendarea raportului de serviciu în temeiul art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ.

33. Chestiunea de drept prezintă noutate, întrucât, deși dispozițiile art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ nu sunt recent intrate în vigoare, din verificarea jurisprudenței naționale nu reiese că norma în discuție a primit o rezolvare substanțială, neexistând astfel conturată o practică judiciară cu privire la problema dedusă judecății.

34. Instanța de trimitere a apreciat că, raportat la efectele produse de actul administrativ supus analizei și premisele conturării unei practici judiciare neunitare, este necesară oferirea unei interpretări clare a dispozițiilor aplicabile situației de față, iar singurul mecanism de unificare, la acest moment, este pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri prealabile prin care să dezlege chestiunea de drept în privința căreia s-a dispus sesizarea.

35. Problema de drept nu face obiectul unei alte cereri pentru lămurirea chestiunii de drept și nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție consultate la data sesizării.

36. Totodată, din verificarea centralizatoarelor privind hotărârile prealabile și recursurile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a identificat nicio decizie care să vizeze exact chestiunea de drept care face obiectul prezentei cauze.

V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

37. Recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, opinia sa fiind în sensul că prevederile art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ nu sunt aplicabile în cazul în care instanța penală este sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.

38. Intimatul-pârât nu și-a exprimat punctul de vedere în scris, însă, fiind reprezentat la termenul de judecată când instanța a pus în discuție cererea de sesizare a instanței supreme, acesta a precizat că este de acord cu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

39. După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au formulat puncte de vedere.

VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

40. Completul de judecată al instanței de sesizare a apreciat că dispozițiile art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ sunt susceptibile de interpretări diferite, întrucât textul de lege nu reglementează expres ipoteza sesizării instanței penale cu un acord de recunoaștere a vinovăției, cum este situația în speță, ci prevede doar că suspendarea raportului de serviciu intervine în cazul trimiterii în judecată a funcționarului public.

41. Într-o primă opinie s-a susținut că atât rechizitoriul, cât și acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă modalități de sesizare a instanței penale prin care se urmărește angajarea răspunderii penale a inculpatului.

42. Raportat la soluțiile ce pot fi negociate prin acordul de recunoaștere a vinovăției - renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, condamnarea cu suspendarea executării pedepsei sau condamnarea cu executarea pedepsei, acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă o alternativă la trimiterea în judecată realizată prin rechizitoriu.

43. Potrivit acestei opinii, întrucât procurorul poate finaliza urmărirea penală fie prin clasare sau renunțare la urmărirea penală (soluții de încetare a urmăririi penale), fie prin trimiterea în judecată prin rechizitoriu, rezultă că și sesizarea instanței penale prin acord de recunoaștere a vinovăției se circumscrie instituției trimiterii în judecată în sensul art. 327 din Codul de procedură penală.

44. Totodată, din perspectiva finalității urmărite de dispozițiile art. 513 din Codul administrativ - suspendarea de drept din funcție în ipoteza sesizării instanței în vederea judecării inculpatului pentru săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 465 alin. (1) lit. h) din același act normativ - nu prezintă relevanță modalitatea concretă de sesizare a instanței, atât timp cât aceasta este chemată să se pronunțe asupra răspunderii penale a funcționarului public.

45. În opinie contrară s-a susținut că acordul de recunoaștere a vinovăției, deși reprezintă un act de sesizare a instanței penale, nu constituie un act de trimitere în judecată și nu produce efectele juridice specifice învestirii instanței penale cu un rechizitoriu.

46. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că procurorul poate finaliza urmărirea penală prin trei modalități distincte: emiterea unei ordonanțe de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției ori întocmirea rechizitoriului prin care dispune trimiterea în judecată.

47. Din perspectiva procedurii desfășurate în fața instanței penale, există diferențe semnificative între cele două modalități de sesizare.

48. Astfel, în cazul rechizitoriului, legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este verificată în procedura camerei preliminare, etapă obligatorie și prealabilă judecății propriu-zise.

49. În schimb, în ipoteza acordului de recunoaștere a vinovăției, procedura camerei preliminare nu este parcursă, instanța fiind sesizată direct pentru a verifica legalitatea și temeinicia acordului, în cadrul procedurii speciale reglementate de art. 483 și următoarele din Codul de procedură penală.

50. Totodată, analiza dispozițiilor art. 482 din Codul de procedură penală, referitoare la conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției, relevă că acordul de recunoaștere a vinovăției nu cuprinde o dispoziție de trimitere în judecată. Spre deosebire de acesta, art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează conținutul rechizitoriului, prevede expres că rechizitoriul trebuie să cuprindă dispoziția de trimitere în judecată, ceea ce evidențiază distincția conceptuală și juridică dintre cele două instituții procesuale.

51. Această din urmă distincție este extrem de relevantă, întrucât dispozițiile a căror interpretare este necesară, respectiv art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, folosesc noțiunea de „trimitere în judecată“, și nu pe cea de sesizare a instanței penale, astfel încât se poate concluziona că suspendarea raportului de serviciu al funcționarului public poate interveni doar în ipoteza în care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu, nu și în ipoteza în care instanța penală a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.

VII. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

52. Din răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea adresată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a rezultat o opinie majoritară, în sensul că sesizarea instanței cu un acord de recunoaștere a vinovăției echivalează cu trimiterea în judecată în sensul art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, astfel încât, în această ipoteză, suspendarea de drept a raportului de serviciu al funcționarului public operează în aceleași condiții ca în cazul trimiterii în judecată prin rechizitoriu.

53. În susținerea acestei opinii s-a arătat că noțiunea de „trimitere în judecată“ din cuprinsul art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ trebuie interpretată în spiritul legii, prin raportare la finalitatea normei, respectiv protejarea prestigiului funcției publice și prevenirea exercitării atribuțiilor de serviciu de către un funcționar public asupra căruia planează suspiciuni rezonabile privind săvârșirea unor infracțiuni incompatibile cu exercitarea funcției publice. Or, dacă suspendarea de drept intervine în situația în care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu (în condițiile în care instanța ar putea chiar să dispună achitarea), cu atât mai mult aceasta trebuie să opereze în ipoteza acordului de recunoaștere a vinovăției, când inculpatul își asumă fapta și acceptă încadrarea juridică.

54. Deși rechizitoriul și acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă instituții procesuale distincte, ambele constituie modalități prin care procurorul sesizează instanța penală în vederea angajării răspunderii penale a inculpatului. Din această perspectivă, acordul de recunoaștere a vinovăției nu reprezintă o soluție de netrimitere în judecată, ci o procedură alternativă de valorificare a acțiunii penale.

55. Cu titlu de practică judiciară în sensul acestei opinii au fost identificate 3 hotărâri judecătorești definitive, respectiv: – Sentința nr. 1.281 din 23 iulie 2024 a Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 2.644/2/2024, rămasă definitivă prin respingerea recursului, ca nefondat, prin Decizia nr. 1.891 din 2 aprilie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal;

– Sentința nr. 172 din 29 aprilie 2025 a Tribunalului Giurgiu - Secția civilă, pronunțată în Dosarul nr. 1.092/122/2024, definitivă prin nerecurare;

– Sentința nr. 987 din 14 august 2025 a Tribunalului Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 6.138/118/2024, rămasă definitivă prin respingerea recursului, ca nefondat, prin Decizia nr. 274 din 12 martie 2026 a Curții de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal.

56. În opinia contrară, minoritară, s-a apreciat că acordul de recunoaștere a vinovăției nu poate fi asimilat trimiterii în judecată, întrucât Codul de procedură penală reglementează distinct cele două instituții juridice. Astfel, în timp ce trimiterea în judecată este dispusă exclusiv prin rechizitoriu, acordul de recunoaștere a vinovăției constituie o procedură specială de sesizare a instanței, supusă unor reguli proprii. În consecință, câtă vreme art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ utilizează expres noțiunea de „trimitere în judecată“, iar nu pe aceea de „sesizare a instanței“, suspendarea de drept a raportului de serviciu nu poate opera în ipoteza sesizării instanței prin acordul de recunoaștere a vinovăției.

57. Nu a fost identificată practică judiciară în acest sens, fiind formulate doar puncte de vedere teoretice de către instanțe.

VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

58. Verificând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în procedurile de unificare a practicii judiciare, nu au fost identificate decizii obligatorii care să vizeze chestiunea de drept supusă dezlegării prin prezenta sesizare.

59. La nivelul Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pronunțată în calea de atac a recursului Decizia de speță nr. 1.891 din 2 aprilie 2025, în Dosarul nr. 2.644/2/2024, ce a fost indicată și în cuprinsul încheierii de sesizare, în sensul opiniei majoritare, prezentată la capitolul VII din prezenta decizie.

60. Potrivit Adresei nr. 198 din 22 mai 2026 a Direcției legislație, jurisprudență și contencios - Serviciul pentru studiul și unificarea jurisprudenței din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la nivelul Secției de contencios administrativ și fiscal nu au mai fost identificate alte decizii.

IX. Jurisprudența Curții Constituționale

61. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 664 din 16 iunie 2026, aflată în faza de redactare la momentul pronunțării prezentei decizii, au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, în dosarele nr. 1.637D/2024, nr. 1.599D/2023, nr. 2.872D/2022 și nr. 2.245D/2022, pe rolul Curții Constituționale fiind înregistrate alte 4 dosare aflate în faza de raport, având ca obiect excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ.

X. Punctul de vedere al procurorului general

62. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că sesizarea de față îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

63. Asupra dezlegării de principiu a chestiunii de drept, procurorul general a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, sesizarea instanței penale cu un acord de recunoaștere a vinovăției, în condițiile art. 483 din Codul de procedură penală, reprezintă/echivalează cu trimiterea în judecată și constituie temei pentru suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcționarului public, în măsura în care acordul de recunoaștere a vinovăției privește o infracțiune dintre cele prevăzute la art. 465 alin. (1) lit. h) din Codul administrativ.

64. În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că interpretarea logico-juridică, sistematică și teleologică a dispozițiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ permite concluzia că sesizarea instanței penale prin acord de recunoaștere a vinovăției poate fi asimilată, sub aspectul efectelor urmărite de norma administrativă, situației trimiterii în judecată.

65. Astfel, în ipoteza acordului de recunoaștere a vinovăției, actul care învestește instanța cu judecarea cauzei, deși nu poartă denumirea de rechizitoriu, îndeplinește aceeași funcție procesuală esențială: sesizarea judecătorului competent să verifice obiectul și limitele acuzației formulate de procuror, probele administrate în cursul urmăririi penale, consimțământul inculpatului la încheierea acordului, precum și legalitatea și temeinicia soluției propuse.

66. În interpretarea dispozițiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, s-a apreciat că relevanță juridică prezintă existența unei acuzații penale deferite instanței, iar nu denumirea ori forma actului procedural prin care aceasta este sesizată. Din această perspectivă, norma administrativă nu condiționează suspendarea raportului de serviciu de emiterea unui rechizitoriu, ci de existența unei proceduri judiciare penale aflate pe rolul instanței și având ca obiect una dintre infracțiunile considerate de legiuitor incompatibile, prin natura lor, cu exercitarea funcției publice.

67. Dispozițiile art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ instituie o dublă condiționare: pe de o parte, acuzația trebuie să privească o infracțiune dintre cele indicate de prevederile art. 465 alin. (1) lit. h) din Codul administrativ, iar, pe de altă parte, cauza penală trebuie să fi fost adusă în fața instanței. Ambele condiții sunt compatibile cu procedura acordului de recunoaștere a vinovăției. Încheierea acordului presupune existența unei acuzații formulate împotriva inculpatului, iar sesizarea instanței cu acordul determină declanșarea controlului jurisdicțional asupra acestuia.

68. Or, dacă rațiunea suspendării de drept constă în protejarea funcției publice împotriva riscurilor instituționale generate de deferirea funcționarului public instanței penale, nu există nicio rațiune juridică pentru a distinge între deferirea realizată prin rechizitoriu și deferirea realizată printr-un acord de recunoaștere a vinovăției. În ambele ipoteze, autoritatea administrativă se confruntă cu aceeași realitate juridică: funcționarul public este inculpat într-o cauză penală aflată în fața instanței, pentru o infracțiune pe care legiuitorul o consideră relevantă sub aspectul compatibilității cu funcția publică.

XI. Opinia specialiștilor consultați

69. Pentru formularea opiniei juridice transmise de Institutul Național al Magistraturii, în prealabil, s-a solicitat punctul de vedere al Catedrei de drept procesual penal din cadrul Institutului Național al Magistraturii, pentru a se clarifica dacă acordul de recunoaștere a vinovăției are aceeași natură, din punct de vedere juridic, ca rechizitoriul. Răspunsul a fost în sensul că sesizarea instanței cu acordul de recunoaștere a vinovăției nu are aceeași semnificație juridică și nu poate fi echivalată cu trimiterea în judecată prin rechizitoriu, din perspectiva normelor de drept procesual penal.

70. Natura juridică diferită a acordului de recunoaștere a vinovăției și diferențele de regim juridic dintre cele două moduri de sesizare a instanței au stat la baza interpretării Catedrei de drept procesual penal din cadrul Institutului Național al Magistraturii în sensul că efectul suspendării de drept a raportului de serviciu al funcționarului public nu se poate produce decât în cazul trimiterii în judecată prin rechizitoriu.

71. Pe de altă parte, în opinia Catedrei de drept administrativ din cadrul Institutului Național al Magistraturii, natura juridică diferită a celor două moduri de sesizare a instanței în legislația procesual penală nu reprezintă un impediment pentru a opera suspendarea de drept a raportului de serviciu.

72. Specialiștii din cadrul Centrului de Cercetări în Științe Penale al Departamentului de Drept Public de la Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara au opinat că sesizarea pendinte nu este admisibilă, apreciind că nu este îndeplinită cerința existenței unei veritabile chestiuni de drept, de natură să impună intervenția instanței supreme.

73. În acest sens s-a arătat că interpretarea facilă a textelor legale incidente conduce, fără echivoc, la concluzia că noțiunile de „trimiterea în judecată“ și „sesizarea instanței cu un acord de recunoaștere a vinovăției“ desemnează instituții procesuale distincte, cărora legiuitorul le-a atribuit regimuri juridice diferite, ce nu se pot echivala.

74. S-a arătat că, în sistemul procesual penal român, există trei modalități distincte de sesizare, ce nu se pot asimila, iar împrejurarea că, indiferent de modalitatea de sesizare, se poate ajunge la aceeași soluție de condamnare este nerelevantă pentru chestiunea de drept pendinte, întrucât condamnarea atrage în toate cazurile încetarea raportului de serviciu. În schimb, suspendarea de drept nu se poate dispune decât raportat la normele de drept ce o reglementează. Cum reglementarea condiționează suspendarea de drept doar de trimiterea în judecată, rezultă, fără dubiu, că celelalte două modalități de sesizare, care nu includ dispoziția de trimitere în judecată, act rezervat procurorului, nu pot genera suspendarea.

75. S-a subliniat că suspendarea de drept a raportului de serviciu, prin efectele sale oneroase asupra statutului funcționarului public, nu poate opera în alte condiții decât cele legale. Orice analogie sau interpretare teleologică lipsește de substanță garanții importante ale statutului funcționarului public și trimite în derizoriu natura de lege organică a Codului administrativ. Legislatorul pozitiv poate interveni și completa regimul suspendării de drept a raporturilor de serviciu și în cazul sesizării instanței printr-un acord de recunoaștere a vinovăției, dar aceasta implică o abordare dedicată.

XII. Raportul asupra chestiunii de drept

76. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este admisibilă, iar soluția propusă pe fondul chestiunii de drept a fost în sensul că sesizarea instanței penale cu un acord de recunoaștere a vinovăției nu echivalează cu trimiterea în judecată și, prin urmare, nu constituie temei pentru suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcționarului public, conform dispozițiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ.

XIII. Înalta Curte de Casație și Justiție XIII.1.

Asupra admisibilității sesizării 77.

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“

78. Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile - astfel cum au fost acestea dezvoltate în jurisprudența în materie a instanței supreme -, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță;

b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

c) existența unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu;

d) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

e) noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită;

f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

79. Verificându-se întrunirea acestor cerințe legale, în raport cu elementele sesizării, se constată că sunt îndeplinite toate exigențele procedurale menționate pentru declanșarea mecanismului preîntâmpinării practicii judiciare neunitare.

80. Astfel, sunt îndeplinite cerințele formale referitoare la existența unui litigiu în curs de judecată, în ultimă instanță, cauza aflându-se pe rolul Curții de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal, care a fost învestită cu judecarea recursului exercitat împotriva unei sentințe pronunțate de Tribunalul Constanța, având ca obiect anularea unui act administrativ, respectiv dispoziția emisă de primarul municipiului Constanța prin care s-a constatat suspendarea de drept a raportului de serviciu al reclamantei ce are calitatea de funcționar public. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, curtea de apel judecă în ultimă instanță, hotărârea pronunțată fiind definitivă.

81. În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că sesizarea în procedura reglementată de art. 519-521 din Codul de procedură civilă trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept ce necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (în acest sens, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020, etc.)

82. De asemenea, caracterul veritabil al chestiunii de drept presupune ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară și să fie legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că și-ar putea extinde efectele, prin ultraactivitate, după data abrogării lui ( Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, paragraful 37; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 46).

83. Prin urmare, obiectul procedurii hotărârii prealabile este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, de un text de lege care, pe baza interpretării și printr-o argumentație juridică adecvată, consistentă, poate primi înțelesuri și aplicări deopotrivă divergente în situații cvasiidentice și poate determina, în final, o jurisprudență neunitară ( Decizia nr. 70 din 31 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 4 ianuarie 2023, paragraful 61).

84. Sesizarea de față privește o chestiune de drept cu un grad de complexitate ridicat, susceptibilă de interpretări diferite și, prin urmare, de o aplicare diferită în situații asemănătoare, instanța de trimitere argumentând atât dificultatea, cât și posibilele interpretări ce se pot da și motivele care stau la baza acestora.

85. Totodată, se verifică și caracterul de noutate al acesteia, în contextul în care până în prezent nu s-a dezvoltat o jurisprudență consistentă în materie, fiind identificate doar 3 hotărâri definitive de dată recentă.

86. Sunt îndeplinite și condițiile de admisibilitate ce vizează legătura dintre chestiunea a cărei dezlegare se cere și soluționarea fondului cauzei, precum și nestatuarea de către instanța supremă printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau o decizie de recurs în interesul legii.

87. În concluzie, sunt îndeplinite condițiile sesizării instanței supreme în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel că mecanismul de unificare a practicii judiciare prin pronunțarea unei hotărâri prealabile poate fi activat.

XIII.2.

Asupra fondului sesizării 88.

Problema de drept cu care a fost sesizată instanța supremă în vederea dezlegării de principiu vizează stabilirea înțelesului noțiunii de „trimitere în judecată“, utilizată de art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, respectiv dacă această noțiune include și ipoteza sesizării instanței penale prin acordul de recunoaștere a vinovăției.

89. Textul legal menționat instituie un caz de suspendare de drept a raportului de serviciu al funcționarului public, în ipoteza în care acesta este trimis în judecată pentru una dintre infracțiunile prevăzute la art. 465 alin. (1) lit. h) din Codul administrativ.

90. Prin urmare, norma juridică atașează unei anumite situații procesual penale o consecință juridică directă asupra statutului profesional al funcționarului public, constând în suspendarea de drept a raportului de serviciu.

91. Întrucât această măsură împiedică exercitarea atribuțiilor funcției publice și produce efecte directe asupra situației profesionale și patrimoniale a persoanei, condițiile de incidență ale acestei măsuri trebuie să rezulte în mod clar și neechivoc din lege, fiind supuse unei interpretări stricte.

92. Din perspectiva dreptului procesual penal, noțiunea de „trimitere în judecată“ are un conținut juridic determinat.

93. Potrivit art. 327 din Codul de procedură penală, procurorul dispune trimiterea în judecată prin rechizitoriu, iar conform art. 328 alin. (1) din același cod rechizitoriul trebuie să cuprindă, între altele, dispoziția de trimitere în judecată.

94. Așadar, legiuitorul a asociat în mod expres noțiunea de „trimitere în judecată“ cu rechizitoriul, ca act de sesizare a instanței în procedura de drept comun.

95. În schimb, acordul de recunoaștere a vinovăției este reglementat distinct, în cadrul procedurii speciale prevăzute de art. 478 - 488 din Codul de procedură penală. În această materie, legiuitorul nu utilizează noțiunea de „trimitere în judecată“, ci pe aceea de sesizare a instanței competente cu acordul de recunoaștere a vinovăției.

96. Această diferență terminologică nu este lipsită de relevanță juridică. Ea exprimă opțiunea legiuitorului de a reglementa două instituții procesuale distincte: pe de o parte, trimiterea în judecată prin rechizitoriu, specifică procedurii de drept comun, iar, pe de altă parte, sesizarea instanței prin acordul de recunoaștere a vinovăției, specifică unei proceduri speciale, consensuale și derogatorii.

97. Caracterul distinct al celor două instituții rezultă și din procedurile judiciare pe care acestea le declanșează.

98. Astfel, în cazul sesizării instanței prin rechizitoriu, cauza parcurge procedura camerei preliminare, în cadrul căreia se verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. În procedura acordului de recunoaștere a vinovăției instanța este învestită direct cu verificarea legalității și temeiniciei acordului încheiat între procuror și inculpat, fără parcurgerea procedurii camerei preliminare.

99. De asemenea, acordul de recunoaștere a vinovăției nu constituie un act unilateral de acuzare prin care procurorul dispune trimiterea inculpatului în judecată, ci un act procesual cu caracter consensual, întemeiat pe recunoașterea faptei și acceptarea încadrării juridice, precum și a felului și cuantumului pedepsei ori a soluției de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării acesteia.

100. Un argument suplimentar în sensul distincției dintre trimiterea în judecată și acordul de recunoaștere a vinovăției rezultă și din dispozițiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, legiuitorul reglementează ipoteza în care acordul de recunoaștere a vinovăției este încheiat numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpați, iar pentru celelalte fapte sau inculpați procurorul dispune trimiterea în judecată, prevăzând că sesizarea instanței se realizează separat.

101. Prin urmare, chiar în cuprinsul aceleiași norme, legiuitorul operează cu două noțiuni distincte: pe de o parte, acordul de recunoaștere a vinovăției, iar, pe de altă parte, trimiterea în judecată.

102. Împrejurarea că cele două instituții sunt reglementate ca modalități procedurale diferite, susceptibile să funcționeze concomitent, în cadrul aceleiași cauze penale, demonstrează că legiuitorul nu le-a atribuit aceeași natură juridică și nu le-a considerat echivalente.

103. Dimpotrivă, din economia dispozițiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură penală rezultă că acordul de recunoaștere a vinovăției și trimiterea în judecată reprezintă modalități alternative și autonome de valorificare a acțiunii penale, fiecare fiind supusă propriului regim juridic.

104. Or, dacă legiuitorul însuși distinge între cele două instituții în cadrul aceleiași reglementări, pe calea interpretării nu se poate concluziona că noțiunea de „trimitere în judecată“ utilizată de art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ include și ipoteza sesizării instanței prin acord de recunoaștere a vinovăției.

105. În realitate, art. 483 alin. (2) din Codul de procedură penală constituie una dintre cele mai clare manifestări ale voinței legiuitorului de a se separa conceptual și normativ cele două instituții, întrucât admite posibilitatea ca, în cadrul aceleiași cauze, pentru unii inculpați să opereze procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, iar pentru alții să fie dispusă trimiterea în judecată. O asemenea reglementare nu ar fi fost necesară dacă cele două mecanisme procesuale ar fi avut aceeași semnificație juridică.

106. Împrejurarea că atât procedura declanșată prin rechizitoriu, cât și cea întemeiată pe acordul de recunoaștere a vinovăției pot conduce, în anumite situații, la pronunțarea unei soluții de condamnare nu este de natură să înlăture diferențele juridice dintre cele două instituții. Faptul că două instituții pot produce efecte similare nu are ca efect confundarea lor atunci când legiuitorul le-a atribuit regimuri juridice diferite.

107. De asemenea, diferența dintre efectele procesuale ale celor două modalități de sesizare a instanței confirmă inexistența unei identități de regim juridic între acestea.

108. Astfel, sesizarea instanței prin rechizitoriu marchează finalizarea urmăririi penale și deschide procedura de cameră preliminară și, ulterior, faza judecății propriu-zise, în cadrul căreia instanța poate pronunța oricare dintre soluțiile prevăzute la art. 396 din Codul de procedură penală, respectiv condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau achitarea inculpatului.

109. În schimb, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, competența instanței este limitată la soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 485 din Codul de procedură penală, respectiv admiterea acordului și pronunțarea uneia dintre soluțiile convenite sau respingerea acordului, cu trimiterea cauzei procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

110. Prin urmare, faptul că sesizarea prin rechizitoriu conduce la pronunțarea soluțiilor prevăzute de art. 396 din Codul de procedură penală, în timp ce sesizarea prin acordul de recunoaștere a vinovăției activează o procedură distinctă, guvernată exclusiv de dispozițiile art. 485 din Codul de procedură penală, evidențiază că legiuitorul a conferit celor două modalități de sesizare natură juridică și efecte procesuale diferite. Dacă sesizarea instanței cu acordul de recunoaștere a vinovăției ar fi echivalentă cu trimiterea în judecată, nu s-ar justifica instituirea unui regim procedural autonom și nici limitarea expresă a soluțiilor ce pot fi pronunțate de instanță, diferite de cele prevăzute de art. 396 din Codul de procedură penală.

111. De altfel, împrejurarea că, în procedura reglementată de art. 480-488 din Codul de procedură penală, instanța nu poate dispune achitarea inculpatului, ci numai admiterea sau respingerea acordului confirmă că sesizarea prin acordul de recunoaștere a vinovăției nu produce aceleași efecte juridice ca sesizarea prin rechizitoriu și nu poate fi asimilată noțiunii de „trimitere în judecată“, noțiune utilizată de art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ.

112. În consecință, diferența dintre soluțiile susceptibile de a fi pronunțate în temeiul art. 396 din Codul de procedură penală și cele reglementate de art. 485 din Codul de procedură penală confirmă inexistența unei identități de regim juridic între acestea.

113. De asemenea, dispozițiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală relevă că noțiunea de trimitere în judecată este asociată învestirii instanței cu soluționarea fondului acuzației penale, iar nu oricărei modalități de sesizare a acesteia. În acest sens, chiar și în absența rechizitoriului, judecătorul de cameră preliminară poate dispune începerea judecății, ceea ce evidențiază că esența trimiterii în judecată rezidă în deschiderea fazei de judecată și în plenitudinea de jurisdicție conferită instanței. Or, sesizarea instanței cu un acord de recunoaștere a vinovăției este guvernată de o procedură specială, limitată la soluțiile prevăzute de art. 485 din Codul de procedură penală, neproducând efectele specifice trimiterii în judecată.

114. Pentru aplicarea prevederilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ prezintă relevanță modalitatea de sesizare a instanței prevăzută de lege, iar nu identitatea eventualului rezultat procesual.

115. Interpretarea contrară ar presupune că legiuitorul a utilizat sintagma „trimitere în judecată“ într-un sens diferit de cel consacrat de Codul de procedură penală, fără ca o asemenea intenție să rezulte din textul legii ori din economia reglementării, concluzie care nu poate fi primită.

116. Din perspectiva normei prevăzute de Codul administrativ, ceea ce prezintă relevanță juridică nu este rezultatul eventual al procedurii penale, ci situația procesuală expres identificată de legiuitor ca fiind aptă să declanșeze suspendarea de drept a raportului de serviciu.

117. Norma nu condiționează suspendarea de existența unei probabilități ridicate de condamnare. Acceptarea acestei teze ar transforma rezultatul posibil al procedurii în criteriu determinant pentru aplicarea normei, deși legiuitorul nu a ales acest criteriu. O asemenea interpretare ar presupune substituirea elementului obiectiv prevăzut de legiuitor în ipoteza normei - trimiterea în judecată - cu un criteriu rezultat din finalitatea reglementării, respectiv existența unei proceduri penale aflate pe rolul instanței.

118. Acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă o modalitate distinctă de sesizare a instanței, reglementată autonom de Codul de procedură penală, iar lipsa unei dispoziții exprese de asimilare împiedică extinderea, pe cale interpretativă, a cazului de suspendare de drept a raportului de serviciu.

119. De altfel, concluzia potrivit căreia sintagma „trimitere în judecată“ nu include și sesizarea instanței prin acordul de recunoaștere a vinovăției este confirmată și de evoluția legislativă a instituțiilor analizate.

120. Astfel, acordul de recunoaștere a vinovăției a fost introdus în dreptul procesual penal prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.

121. Prin urmare, la momentul adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul cunoștea existența acestei proceduri speciale și caracteristicile sale juridice.

122. Cu toate acestea, în cuprinsul art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, legiuitorul a menținut condiția „trimiterii în judecată“, fără a utiliza o formulare mai largă, aptă să includă și alte modalități de sesizare a instanței penale, și fără a prevedea în mod expres că suspendarea de drept intervine și în ipoteza sesizării instanței prin acord de recunoaștere a vinovăției.

123. În aceste condiții, omisiunea nu poate fi considerată lipsită de semnificație juridică și nici suplinită pe cale interpretativă.

124. Dimpotrivă, împrejurarea că legiuitorul a intervenit normativ într-un context în care instituția acordului de recunoaștere a vinovăției exista deja în legislația procesual penală constituie un argument suplimentar în sensul că acesta a înțeles să condiționeze suspendarea de drept exclusiv de existența trimiterii în judecată prin rechizitoriu.

125. În același sens, nu poate fi primit argumentul potrivit căruia finalitatea normei administrative ar justifica asimilarea acordului de recunoaștere a vinovăției cu trimiterea în judecată.

126. Interpretarea teleologică nu poate conduce la extinderea sferei de aplicare a unei norme restrictive dincolo de ipoteza expres prevăzută de legiuitor.

127. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost aceea de a condiționa suspendarea de drept de orice formă de sesizare a instanței penale, acesta ar fi utilizat o formulare generică, aptă să includă toate modalitățile de învestire a instanței.

128. Or, textul art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ utilizează exclusiv sintagma „trimis în judecată“, noțiune care beneficiază de un conținut juridic propriu în dreptul procesual penal.

129. De asemenea, suspendarea de drept a raportului de serviciu constituie o măsură legală care afectează exercitarea funcției publice și produce consecințe directe asupra situației profesionale a funcționarului public.

130. În considerarea naturii și a efectelor sale juridice, condițiile de incidență a unei asemenea măsuri trebuie să rezulte în mod clar și neechivoc din lege, fiind supuse unei interpretări stricte.

131. Această concluzie este susținută și de jurisprudența Curții Constituționale referitoare la instituția suspendării raporturilor de muncă și de serviciu. Astfel, prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, Curtea Constituțională a reținut că măsurile de suspendare produc consecințe semnificative asupra situației profesionale a persoanei și a evidențiat orientarea legislativă de consolidare a garanțiilor care însoțesc asemenea măsuri, prin raportarea acestora la momente procesuale caracterizate printr-un grad sporit de obiectivitate și certitudine. În acest context, Curtea Constituțională a remarcat modificările legislative prin care suspendarea raporturilor de serviciu ale unor categorii profesionale a fost deplasată de la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale la momentul trimiterii în judecată.

132. Or, dacă însăși opțiunea legiuitorului a fost aceea de a condiționa suspendarea de existența unui act procesual determinat, caracterizat prin garanții suplimentare și reglementat expres de lege, această opțiune nu poate fi extinsă pe cale interpretativă la alte modalități de sesizare a instanței penale pe care norma nu le menționează.

133. Mai mult, această exigență decurge atât din principiul securității raporturilor juridice, componentă esențială a statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României, cât și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea legii.

134. În jurisprudența sa constantă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că noțiunea de „lege“ presupune îndeplinirea unor cerințe de accesibilitate și previzibilitate, în sensul că persoana trebuie să poată cunoaște, într-o măsură rezonabilă, consecințele juridice care pot rezulta din aplicarea normei.

135. Aplicând aceste exigențe în cauza de față, se poate reține că legiuitorul a condiționat suspendarea de drept a raportului de serviciu de existența unei situații procesual penale determinate, respectiv trimiterea în judecată a funcționarului public.

136. În aceste condiții, destinatarul normei este îndreptățit să considere că măsura suspendării intervine exclusiv în situația expres prevăzută de lege.

137. Extinderea, pe cale interpretativă, a noțiunii de „trimitere în judecată“ la procedura acordului de recunoaștere a vinovăției ar conduce la aplicarea unei consecințe juridice nefavorabile într-o situație care nu rezultă în mod explicit din textul normativ.

138. O asemenea interpretare ar afecta previzibilitatea normei și ar diminua securitatea raporturilor juridice, întrucât destinatarii legii nu ar mai putea identifica, cu un grad rezonabil de certitudine, situațiile în care intervine suspendarea de drept a raportului de serviciu.

139. Totodată, principiul securității juridice impune ca instanța să interpreteze și să aplice legea, iar nu să completeze voința legiuitorului.

140. Interpretarea normei juridice nu poate avea ca efect modificarea conținutului acesteia și nici extinderea sferei sale de aplicare la situații pe care legiuitorul nu le-a inclus în ipoteza normei.

141. În caz contrar, judecătorul nu ar mai identifica voința legiuitorului exprimată în textul legii, ci ar crea o reglementare nouă, ceea ce excedează funcției jurisdicționale.

142. Or, legiuitorul a înțeles să condiționeze suspendarea de drept a raportului de serviciu de existența trimiterii în judecată, iar nu de existența oricărei forme de sesizare a instanței penale.

143. În lipsa unei dispoziții exprese care să asimileze sesizarea instanței prin acord de recunoaștere a vinovăției trimiterii în judecată, extinderea sferei de aplicare a dispozițiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ ar echivala cu adăugarea la lege, depășind limitele interpretării judiciare.

144. Totodată, caracterul automat al suspendării de drept impune ca actul procedural apt să declanșeze măsura să fie determinat cu suficientă claritate de legiuitor. Or, în condițiile în care Codul administrativ utilizează exclusiv sintagma „trimiterea în judecată“, iar Codul de procedură penală distinge între rechizitoriu și acordul de recunoaștere a vinovăției, extinderea sferei de aplicare a normei prin interpretare jurisprudențială este incompatibilă cu exigențele de previzibilitate și interpretare strictă aplicabile normelor restrictive ale exercitării dreptului la muncă.

145. Prin urmare, noțiunea de „trimitere în judecată“ utilizată de art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ are un sens tehnico-juridic determinat de legislația procesual penală, desemnând exclusiv sesizarea instanței prin rechizitoriu, în condițiile art. 327 și 328 din Codul de procedură penală.

146. Sesizarea instanței penale cu acordul de recunoaștere a vinovăției nu echivalează cu trimiterea în judecată și nu constituie temei pentru suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcționarului public, potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ.

147. Prin urmare, în considerarea argumentelor mai sus prezentate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 2.236/118/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că: Sesizarea instanței penale cu un acord de recunoaștere a vinovăției nu echivalează cu trimiterea în judecată și, prin urmare, nu constituie temei pentru suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcționarului public, conform dispozițiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2026.

PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

LIA SAVONEA

Magistrat-asistent,

Mihaela Lorena Repana