DECIZIE nr. 4649/2025

Dosar nr. 6.757/2/2023

Președinte: Ștefania Dragoe - judecător

Cristina Ardeleanu - judecător

Bogdan Cristea - judecător

Ileana Ramona Băluță - magistrat-asistent

S-a luat în examinare recursul declarat de recurentulreclamant C.C.E. împotriva Sentinței civile nr. 1.178 din data de 25 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel B. - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal, efectuat în ședință publică, se prezintă recurentul-reclamant C.C.E., prin avocat B.M., care depune împuternicire avocațială la dosar, și intimatul-pârât C.P.R., prin avocat M.F. cu împuternicire avocațială atașată la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, învederând că recursul este declarat cu respectarea termenului prevăzut de lege, este legal timbrat cu taxă judiciară de timbru în sumă de 100 lei, iar intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care nu a invocat excepții.

Nemaifiind alte cereri de formulat, Înalta Curte constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentanților părților litigante asupra recursului declarat în cauză.

Recurentul-reclamant C.C.E., prin avocat, solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Învederează că prin Regulamentul de organizare și funcționare internă al C.P.R. (Regulamentul sau ROFI) a fost definit conceptul de „indisponibilitate“ a președintelui Colegiului ca fiind „absența din țară, concediu medical, refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“. În acest context, recurentul a solicitat anularea completării aduse art. 42 alin. (3) din Regulament, care prevede faptul că prin indisponibilitate se înțelege „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“, pornind de la definiția semantică dată de DEX și până la reglementarea acestui concept în Legea nr. 213/2004, care reglementează activitatea de psiholog în România. Potrivit art. 31 din Legea nr. 213/2004, „Comitetul director este constituit din președintele Colegiului, care deține și calitate de președinte al Comitetului director, președinții comisiilor și membrii acestora“, iar, potrivit art. 32 din același act normativ, „Înlocuitorul de drept al președintelui Comitetului director, în caz de indisponibilitate, este președintele Comisiei de deontologie“. Prin urmare, singura prevedere legală care reglementează conceptul de „indisponibilitate“ este art. 32 din Legea nr. 213/2004. Arată că instanța de fond a considerat legală o astfel de definire, respectiv că este normal să intervină o sancțiune în condițiile în care președintele refuză să ducă la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere. Precizează că, în conformitate cu ROFI, indisponibilitatea se propune de către un for de conducere, numit Comitetul director, și se constată de către Consiliul Colegiului, alt for de conducere. Dar, conform legii, aceste 2 foruri, comitetul și consiliul, au atribuții strict reglementate prin Legea nr. 213/2004.

La interpelarea instanței, avocatul recurentului-reclamant precizează că prezentul demers judiciar se îndreaptă împotriva dispozițiilor art. 42 alin. (3) din Regulamentul de organizare și funcționare internă a C.P.R. cu referire la „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“.

Intimatul-pârât C.P.R., prin avocat, solicită respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat. Învederează că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a indicat alte texte legale pretins încălcate, cu excepția celor prevăzute de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 213/2004. De asemenea, nici argumentele de fapt indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu au făcut trimitere, direct sau indirect, la alte dispoziții legale încălcate. Prin intermediul concluziilor scrise depuse în etapa fondului, după încheierea dezbaterilor, reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată, invocând noi aspecte și încălcări ale unor texte de lege, pe care ulterior le-a reluat prin intermediul motivelor de recurs. În acest sens, arată că acele critici de nelegalitate ce formează pct. 2, 3 și 4 din cuprinsul cererii de recurs nu au făcut obiectul analizei instanței de fond, astfel că nu pot face nici obiectul analizei instanței de recurs. Susține că, printre atribuțiile președintelui C.P.R., prevăzute de art. 43 din ROFI, se regăsește următoarea atribuție: „

c) duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere; emite dispoziții și alte acte, în urma hotărârilor adoptate în forurile colective de conducere“, dispoziții care nu îl nemulțumesc pe reclamant. Acesta a formulat critici cu privire la dispozițiile art. 43 alin. (3) din ROFI care stabilesc o consecință pentru situația în care președintele Colegiului nu respectă, respectiv nu duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere sau refuză îndeplinirea atribuțiilor legale. Modificarea Regulamentului a intervenit în anul 2023 ca urmare a unor întâmplări petrecute în anul 2017, când președintele Colegiului de la acea vreme a refuzat să convoace Convenția națională pentru organizarea procesului electoral. Concluzionând, solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică. Depune la dosar dovada cheltuielilor de judecată, constând în onorariul avocațial.

Reprezentantul recurentului-reclamant menționează că își rezervă dreptul de a solicita acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 394 din Codul de procedură civilă, declară închise dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra recursului ce face obiectul prezentei cauze.

ÎNALTA CURTE,

asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel B. - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 6.757/2/2023, la data de 10.10.2023, reclamantul C.C.E., în contradictoriu cu pârâtul C.P.R., a solicitat anularea în parte a art. I pct. 39 din Hotărârea nr. 1/2023 privind modificarea și completarea Regulamentului de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România, aprobat prin Hotărârea Convenției naționale a Colegiului Psihologilor din România nr. 4/2018, emisă de către C.P.R. și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 10 mai 2023, în sensul anulării completării aduse art. 42 alin. (3) din Regulamentul de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România, care prevede faptul că prin indisponibilitate se înțelege „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“.

2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 1.178 din data de 25 iunie 2024, Curtea de Apel B. - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul C.C.E. în contradictoriu cu pârâtul C.P.R., ca neîntemeiată, și a obligat reclamantul la plata sumei de 4.708,02 lei către pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței civile nr. 1.178 din data de 25 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel B. - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.C.E. a declarat recurs, prin care, prevalându-se de motivul de casare/nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, a solicitat casarea în integralitate a sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În motivare, după o prezentare a unui istoric al reglementării litigioase și a parcursului procesual în fața primei instanțe, recurentul-reclamant a susținut că sentința atacată încalcă dispozițiile art. 25 și următoarele din Legea nr. 213/2004.

Astfel, indicând conținutul normativ al art. 25 alin. (2) și (3), respectiv art. 27 lit. b) din Legea nr. 213/2004, partea recurentă a arătat că președintele Colegiului reprezintă un for distinct de conducere a Colegiului, obligatoriu ales prin vot secret de către psihologi prin reprezentanți în cadrul Convenției naționale, și exercită minimum un mandat de 4 ani.

Prin completarea litigioasă a art. 42 alin. (3) din Regulament se încalcă principiul electivității președintelui Colegiului, acesta putând fi ales de către membrii Colegiului director în persoana înlocuitorului președintelui, pentru o perioadă de cel puțin 6 luni din cea de 4 ani de mandat. În condițiile în care art. 42 alin. (3) în discuție ar rămâne în varianta contestată, în orice moment al mandatului amintit, Comitetul director și Consiliul Colegiului pot constata arbitrar refuzul președintelui de a-și îndeplini atribuțiile sau pot emite hotărâri contrare legii pe care președintele refuză să le aducă la îndeplinire, context în care se poate schimba președintele de mai multe ori la inițiativa Comitetului director și Consiliului Colegiului, foruri care nu au atribuții în alegerea sau revocarea președintelui, ceea ce încalcă dispozițiile legale în vigoare privind continuitatea exercitării mandatului de către o singură persoană liber și democratic aleasă de comunitatea psihologilor pentru un mandat de patru ani.

Starea de indisponibilitate nu poate reprezenta o sancțiune, așa cum în mod greșit apreciază instanța de fond, singura variantă de sancționare a președintelui, conform art. 27 lit. b) din Legea nr. 213/2004, fiind exclusiv revocarea acestuia de către Convenția națională a C.P.R.

Până la intrarea în vigoare a dispoziției litigioase, nicio persoană și niciun for de conducere nu îl puteau sancționa și lipsi de atribuțiile conferite de lege și nu îl puteau îndepărta de la exercitarea acestor atribuții. Or, prin completarea adusă art. 42 alin. (3) din Regulament, prin definirea conceptului de indisponibilitate, se ajunge în situația de a sancționa persoana aleasă în funcția de președinte al Colegiului prin îndepărtarea acesteia de la exercitarea atribuțiilor legale, sancțiune dispusă de Comitetul director și Consiliul Colegiului, fără a deține atribuții legale în acest sens.

Recurentul-reclamant a afirmat și o încălcare a art. 32 din Legea nr. 213/2004.

Articolul 31 - 39 din Legea nr.213/2004 reglementează constituirea, atribuțiile și funcționarea Comitetului director și, prin urmare, conceputul de indisponibilitate se aplică exclusiv în contextul funcționării forului de conducere - Comitetul director.

Noțiunea presupune lipsa președintelui Colegiului din cadrul Comitetului director prin raportare la necesitatea prezenței acestuia (ședințe) și, doar în acest context, președintele Colegiului este înlocuit de președintele Comisiei de deontologie și disciplină sau orice alt președinte de comisie.

Legea nr. 213/2004 nu reglementează și nu dă loc la interpretări în sensul că indisponibilitatea este o situație de fapt ce presupune refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale. Norma de lege nu extrapolează cu privire la înlocuitorul președintelui în raport cu activitatea președintelui Colegiului, ca for distinct de conducere.

Norma litigioasă reprezintă o veritabilă completare/ modificare a Legii nr. 213/2004, imposibil de realizat printr-un act normativ inferior ierarhic.

În acest context legal, instanța de fond face o aplicare greșită a art. 32 din Legea nr. 213/2004, reținând în considerentele hotărârii faptul că dispozițiile art. 32 privind indisponibilitatea și înlocuirea președintelui Colegiului sunt prevederi cu aplicație general valabilă, care au produs efecte și în afara ședințelor Comitetului director al Colegiului.

Recurentul-reclamant a făcut referire și la o încălcare a art. 30 și 33 din Legea nr. 213/2004, susținând că niciuna dintre atribuțiile stabilite în textul acelor norme juridice nu presupune și nu poate fi interpretată în sensul art. 42 din Regulamentul litigios ori în sensul constatat de instanța de fond, de sancționare a președintelui Colegiului prin constatarea indisponibilității.

Comitetul director nu are atribuții în a face propuneri cu privire la indisponibilitatea președintelui Colegiului, iar Consiliul Colegiului nu are atribuții în a constata indisponibilitatea președintelui Colegiului, inclusiv în condițiile în care prin indisponibilitate se înțelege refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale.

Niciuna dintre aceste atribuții nu prevede explicit sau prin interpretare lato sensu posibilitatea ca aceste organe de conducere să controleze activitatea președintelui Colegiului și să ia măsuri privind înlocuirea temporară a acestuia în condițiile constatării unor ipotetice abuzuri sau încălcări ale exercitării legale a activității.

Această modificare a art. 42 alin. (3) din Regulament transformă funcția de președinte într-una subordonată Comitetului director, fără atribuții de conducere, când în realitate, întreaga răspundere pentru punerea în executare a hotărârilor Colegiului și-o asumă doar președintele.

Completarea litigioasă devine în plus una adusă Legii nr. 213/2004, inadmisibilă în raport cu normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Abordând și din punctul de vedere al limbii române conceputul de inadmisibilitate, acesta se referă la o incapacitate de funcționare, ceea ce nu este în cazul de față vorba despre un refuz, întrucât reprezintă o acțiune volitivă, care nu poate fi echivalentă indisponibilității.

De altfel, este imposibilă constatarea indisponibilității președintelui care ar refuza să ducă la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere pentru o perioadă mai lungă de 6 luni, conform textului litigios.

Această prevedere se raportează la durată în timp, și nu la refuzul de a duce la îndeplinire o hotărâre a Consiliului Colegiului sau a Comitetului director.

În final, recurentul-reclamant a pretins existența unei încălcări a art. 4 și 58 din Legea nr. 24/2000, dat fiind că acea completare contestată depășește limitele Legii nr. 213/2004, ce ajunge să fie completată și modificată printr-un act normativ de rang inferior, încălcându-se prevederile indicate din Legea nr. 24/2000.

4. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât C.P.R. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

În apărare, intimatul-pârât a susținut cu caracter prealabil că, în afara pretinsei încălcări a art. 25 din Legea nr. 213/2004, prin cererea de chemare în judecată nu au mai fost indicate alte texte de lege pretins încălcate și nici nu s-a făcut referire în mod direct sau indirect la alte dispoziții legale. Prin concluziile scrise depuse în fond, recurentul-reclamant și-a modificat, fără o respectare a Codului de procedură civilă, cererea de chemare în judecată, argumentele respective fiind preluate și în memoriul de recurs ca motive de casare/nelegalitate. Or, acestea din urmă se impun a fi înlăturate de instanța de control judiciar, neîncadrându-se în argumentele de fapt și de drept cu care prima instanță a fost invocată prin cererea de chemare în judecată.

În continuare, partea intimată a arătat că Regulamentul de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România este un act normativ adoptat de Convenția națională a Colegiului Psihologilor din România, forul decizional suprem și de conducere al Colegiului.

Raportat la art. 27 din Legea nr. 213/2004 și la art. 14 din ROFI, Convenția națională este forul decizional suprem și de conducere al Colegiului, având cea mai mare reprezentativitate dintre toate forurile de conducere ale Colegiului, în alcătuirea sa intrând reprezentanți ai tuturor filialelor teritoriale ale Colegiului.

Potrivit art. 30 din aceeași lege și art. 17 din ROFI, Consiliul Colegiului, constituit din membrii Comitetului director și președinții filialelor teritoriale, este forul de conducere deliberativ, cu caracter colegial.

Articolul 33 din Legea nr.213/2004 și art. 20 din ROFI arată că în cazul Colegiului director există un for de conducere colegial, cu atribuții atât deliberative, cât și executive, care realizează acțiuni directe pentru administrarea Colegiului, organizarea exercitării profesiei de psiholog și reglementarea condițiilor de desfășurare a activităților profesionale ale psihologilor.

În condițiile art. 41 din aceeași lege și ale art. 43 din ROFI, președintele Colegiului este forul de conducere cu caracter individual, cu atribuții executive și de reprezentare a Colegiului în relațiile cu terții. În același timp, potrivit art. 31 din Legea nr. 213/2004, președintele Colegiului este și membru al Consiliului Colegiului. Totodată, președintele este membru al Comitetului director, participând la adoptarea hotărârilor acestor foruri deliberative, pe care le și reprezintă în fața terților.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 25 și următoarele din Legea nr. 213/2004, prima instanță a reținut legal că art. 42 alin. (3) din Regulament reglementează în mod limitativ care sunt situațiile asimilate noțiunii de indisponibilitate, fără a lăsa loc arbitrarului din partea Consiliului Colegiului sau Comitetului director, respectiv reglementează posibilitatea forurilor de conducere de a alege sau revoca președintele Colegiului.

În raport cu atribuțiile președintelui, refuzul acestuia de a le îndeplini sau de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere ale Colegiului ar reprezenta o situație ce ar afecta grav bunul mers și interesele organizației în ansamblul său, art. 42 din ROFI stabilind tocmai soluția de deblocare în cazul apariției unei situații nedorite, anume aceea în care Colegiul sar găsi în situația de a nu-și putea desfășura activitatea și atinge obiectivele conform hotărârilor și măsurilor dispuse de către forurile de conducere colegiale cu rol deliberativ, din cauza unui refuz tacit sau expres al președintelui de a duce la îndeplinire aceste hotărâri sau din cauza refuzului de îndeplinire a atribuțiilor legale.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, art. 42 alin. (3) din ROFI stabilește în mod limitativ care sunt situațiile asimilate noțiunii de indisponibilitate.

Nu poate fi primită nici critica recurentului-reclamant în sensul că art. 42 alin. (3) din ROFI ar încălca principiul electivității președintelui Colegiului.

Procedura reglementată de art. 42 din ROFI nu presupune nici înlocuirea sau revocarea președintelui și nici posibilitatea forurilor de conducere reprezentate de Comitetul director și Consiliul Colegiului de a alege sau de a revoca președintele Colegiului.

Consiliul Colegiului are doar atribuția de a constata intervenirea vreuneia dintre situațiile de indisponibilitate și de a solicita înlocuitorului de drept al președintelui convocarea Convenției naționale pentru revocarea președintelui și organizarea de alegeri pentru această poziție, conform art. 42 alin. (4) și (5) din ROFI, doar acel for de conducere având puterea de a decide continuarea mandatului ori revocarea președintelui potrivit art. 27 lit. b) din Legea nr. 213/2004.

Puterea Consiliului Colegiului de a constata indisponibilitatea derivă din art. 30 lit. a) din Legea nr. 213/2004.

Nu se aduce astfel atingere atribuției Convenției naționale din art. 27 lit. b).

Nici Colegiul director și nici Consiliul Colegiului nu stabilesc perioada de timp pentru care înlocuitorul de drept al președintelui va exercita atribuțiile președintelui, ci aceasta intervine fie până la data alegerii unui nou președinte, fie până la decizia Convenției naționale în sensul continuării mandatului respectivului președinte.

De asemenea, starea de indisponibilitate nu reprezintă o sancțiune, ci art. 42 din ROFI reglementează soluția de deblocare în situația apariției unei situații nedorite de împiedicare a Colegiului în desfășurarea activității și atingerea obiectivelor conform hotărârilor și măsurilor dispuse de către forurile de conducere colegiale cu rol deliberativ, din cauza unui refuz tacit sau expres al președintelui de a duce la îndeplinire hotărârile adoptate sau de îndeplinire a atribuțiilor sale legale.

Președintele nu reprezintă însă un organ jurisdicțional capabil să cenzureze orice hotărâre a forurilor colegiale de conducere ale Colegiului după simpla sa apreciere cu privire la legalitatea sau nelegalitatea acelor hotărâri.

Președintele participă direct și nemijlocit la luarea hotărârilor forurilor deliberative, putându-și exprima votul în calitate de membru al acestora, fără însă ca ulterior, în considerarea calității sale, să poată refuza punerea în executare sau ducerea la îndeplinire a acelor hotărâri. O astfel de posibilitate se regăsește doar în sesizarea instanței de judecată pentru a le cenzura conținutul, aspect recunoscut și de recurentul-reclamant prin formularea acestei cereri de chemare în judecată.

A accepta raționamentul recurentului-reclamant implică o acceptare a faptului că oricând activitatea forurilor de conducere colegiale și hotărârile acestora să poată fi cenzurate arbitrar de către președintele Colegiului prin nepunerea lor în aplicare, ceea ce ar genera un haos instituțional și organizațional, ce ar afecta grav profesia de psiholog.

Este vădit neîntemeiată și critica privind pretinsa încălcare a art. 32 din Legea nr. 213/2004.

Noțiunea de indisponibilitate este reglementată de art. 32 din Legea nr. 213/2004, normă care se coroborează cu art. 28 și 31 din același act legislativ, susținerile recurentului-reclamant reprezentând un nonsens juridic, deoarece nu se poate aprecia că una și aceeași persoană ar putea fi apreciată ca fiind indisponibilă în calitate de președinte al Comitetului director, dar nu și în calitatea acesteia de președinte al Colegiului și de președinte al Consiliului Colegiului.

Nici încălcarea afirmată a art. 30 și 33 din Legea nr. 213/2004 nu poate fi primită.

Astfel, niciodată printr-un act legislativ nu pot fi reglementate exhaustiv și detaliat atribuțiile concrete ale unor organe de conducere, deliberative sau executive. Tocmai de aceea, prin acte normative date în executarea legii, cum este și cazul ROFI, sunt detaliate ulterior alte situații care privesc atribuții, drepturi și obligații ale forurilor de conducere.

Dacă s-ar accepta opinia recurentului-reclamant, atunci singurele atribuții ale președintelui ar fi acelea din art. 41 din Legea nr. 213/2004, or, art. 43 din ROFI detaliază atribuțiile acestuia astfel încât să asigure puterea sa de a gestiona orice aspect referitor la activitatea organizației.

Art. 42 din ROFI nu reglementează atribuțiile președintelui Colegiului, ci situațiile de indisponibilitate și procedura de urmat în asemenea cazuri, anume modalitatea de constatare, forul de conducere competent să o propună, forul de conducere competent să constate situația indisponibilității, modalitatea de comunicare a hotărârii privind indisponibilitatea.

Norma litigioasă reprezintă garanția că activitatea Colegiului nu se va bloca atunci când președintele ar refuza să își îndeplinească atribuțiile. Faptul că forul de conducere executiv este chemat să ducă la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere colegiale cu rol deliberativ este expresia funcțională a relației dintre organele menționate în orice structură organizațională în care există mai multe foruri de conducere distincte.

Acceptarea ipotezei în care președintele Colegiului ar avea posibilitatea de a refuza îndeplinirea atribuțiilor legale și ducerea la îndeplinire a hotărârilor forurilor de conducere ale Colegiului ar însemna golirea de conținut a rolului și atribuțiilor acestor foruri de conducere deliberative și transformarea președintelui într-o autoritate autocratică aptă să refuze îndeplinirea acelor hotărâri.

În calitate de membru al forurilor amintite, președintele are posibilitatea de a-și exprima opinia și de a vota, cu respectarea regulilor democratice vizând majoritatea în adoptarea deciziilor.

Remediile legitime ale aprecierii președintelui în sensul caracterului nelegal al unei hotărâri sau decizii sunt suspendarea de executare și anularea în fața instanței competente, iar nu refuzul de a le pune în executare, câtă vreme se bucură de o prezumție de legalitate.

Aceasta a și fost rațiunea pentru care Convenția națională a procedat la modificarea art. 42 alin. (3) din ROFI în sensul litigios.

Cât privește dispozițiile art. 4 și 58 din Legea nr. 24/2000, nici această critică de nelegalitate nu poate fi primită.

Din moment ce nu se susține teza recurentului-reclamant privind art. 32 din Legea nr. 213/2004, acest text legal reglementând generic noțiunea de indisponibilitate, fără o detaliere a situațiilor în care intervine aceasta, prin art. 42 alin. (3) din Regulament au fost enumerate acele împrejurări, în aplicarea art. 32 din Legea nr. 213/2004. De altfel, rolul actului administrativ de putere inferioară este de a face posibilă aplicarea actului normativ superior.

Fără o enumerare concretă și exhaustivă a cazurilor care atrag indisponibilitatea, aplicarea art. 32 din Legea nr. 213/2004 nu s-ar putea realiza, reprezentând și o garanție împotriva aplicării legii în mod arbitrar și abuziv.

Articolul 42 alin. (3) din Regulament nu adaugă la Legea nr. 213/2004, ci doar explicitează situații concrete de indisponibilitate, în scopul aplicării efective a art. 32 amintit anterior, cele două acte normative corelându-se, iar dispozițiile ROFI au fost emise în limitele actului normativ de putere superioară, anume Legea nr. 213/2004.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant critică doar două dintre ipotezele exemplificate ca reprezentând indisponibilitate, fiind absurd ca textul să fie doar în parte nelegal prin adăugarea la lege.

În concluzie, s-a solicitat respingerea cererii de recurs.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, acesta intervenind în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Ca principiu, va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Instanța de control judiciar mai reține că art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că „Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile“. Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent reiese că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

Preliminar, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin memoriul de recurs partea recurentă-reclamantă a subsumat motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă critici referitoare la pretinsa încălcare de către instanța de fond: (i) a art. 25 și următoarele din Legea nr. 213/2004; (ii) a art. 32 din același act legislativ; (iii) a art. 30 și 33 din Legea nr. 213/2004; precum și (iv) a art. 4 și 58 din Legea nr. 24/2000.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a menționat expres în cadrul cauzei juridice a acesteia dispozițiile art. 25 din Legea nr. 213/2004.

Totodată, prin răspunsul la întâmpinare depus în fața curții de apel la data de 9 aprilie 2024, reclamantul a făcut referire la conținutul normativ al art. 30 și 33, respectiv al art. 32 din Legea nr. 213/2004.

Dat fiind că acest din urmă act de procedură a fost depus în cursul judecății de primă instanță până la primul termen de judecată din 3 iunie 2024, criticile de nelegalitate dezvoltate în conținutul său au învestit legal prima instanță, fiind respectat sub acest aspect art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

De altfel, Curtea de Apel B. a reținut în considerentele sentinței pronunțate toate aceste norme juridice în cadrul argumentării soluției pronunțate.

Din conținutul cererii de chemare în judecată și al răspunsului la întâmpinare a rezultat că un aspect esențial pentru criticile formulate de reclamant l-a constituit pretinsa nerespectare a principiului ierarhiei normelor juridice, a cărui reflectare își găsește expresie și în dispozițiile art. 4 și 58 din Legea nr. 24/2000.

În concluzie, motivele de recurs au fost dezvoltate de recurentul-reclamant întemeindu-se exclusiv pe aspecte de nelegalitate ce se regăsesc în cauza juridică a acțiunii exercitate în fața primei instanțe, fără a exista critici inadmisibile în calea de atac din acest punct de vedere.

Tot preliminar, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că prin cererea de chemare în judecată partea recurentă-reclamantă a solicitat anularea în parte a art. I pct. 39 din Hotărârea nr. 1/2023 pentru modificarea și completarea Regulamentului de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România, aprobat prin Hotărârea Convenției naționale a Colegiului Psihologilor din România nr. 4/2018, emisă de către C.P.R. și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 10 mai 2023, în sensul anulării completării aduse art. 42 alin. (3) din Regulament, care prevede faptul că prin indisponibilitate se înțelege „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“.

Instanța de control judiciar mai constată că prin forma inițială a Regulamentului de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România, astfel cum a fost aprobat de C.P.R. prin Hotărârea nr. 4/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 14 februarie 2019, art. 42 alin. (3) prevedea că „Prin indisponibilitate se înțelege, după caz, absența din țară, concediu medical sau refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“.

Așadar, modificarea și completarea aduse art. 42 alin. (3) din Regulament prin Hotărârea nr. 1/2023 au adăugat în conținutul definiției noțiunii de indisponibilitate o semnificație nouă, în sensul refuzului de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere, sintagmă care s-a alăturat sensurilor stabilite inițial.

Cu toate acestea, intervenția normativă asupra art. 42 alin. (3) din Regulament nu s-a limitat la o mențiune de completare a textului inițial cu noua semnificație dată noțiunii de „indisponibilitate“, ci printr-o reglementare in extenso a întregii definiții, anume prin consemnarea într-o normă unică a înțelesului exhaustiv al noțiunii respective.

În aceste condiții, instanța de recurs reține că intenția părții recurente-reclamante, manifestată în cadrul acțiunii adresate instanței de contencios administrativ, a fost aceea de a obține anularea în parte a definiției litigioase, așa cum se regăsea aceasta în realitatea normativă la data învestirii judecătorului, respectiv atât cu privire la semnificația referitoare la „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere“, precum și cu privire la cea vizând „refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“, ambele regăsindu-se în conținutul art. I pct. 39 din Hotărârea nr. 1/2023.

În consecință, învestirea judecătorului s-a realizat cu privire la legalitatea ambelor mențiuni ale textului legal.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește că art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 definește actul administrativ ca fiind acel act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Din definiția actului administrativ, astfel cum a fost reglementată de legiuitor, rezultă și regimul său juridic, respectiv condițiile sale de validitate (valabilitate) subsumate principiului legalității, condiții care se subordonează în esență obligației ca aceste acte să fie emise cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.

Observând definiția legală menționată, Înalta Curte arată că actul administrativ trebuie să fie emis: (1) în conformitate cu dispozițiile constituționale, cu legile adoptate de Parlament și cu toate actele normative având forță juridică superioară lui;

(2) de autoritatea competentă și în limitele competenței sale;

(3) în forma și cu procedura prevăzută de lege. Fiind o sumă a tuturor condițiilor de validitate a actului administrativ, legalitatea acestuia implică și (4) oportunitatea sa, derivând din capacitatea pe care o are organul care emite respectivul act administrativ de a alege, dintre mai multe soluții posibile și egale în aceeași măsură, pe cea care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie satisfăcut.

De asemenea, Înalta Curte mai arată că într-o jurisprudență constantă și îndelungată a instanțelor de contencios administrativ se reține, în acord cu doctrina relevantă în materie, că actele administrative unilaterale se clasifică în acte cu caracter normativ și acte cu caracter individual pe baza criteriilor constând în, pe de o parte, scopul pentru care acestea au fost adoptate sau emise, iar, pe de altă parte, întinderea efectelor juridice produse, astfel:

a) actele administrative cu caracter normativ sunt adoptate/emise în vederea organizării executării legii, în timp ce actele administrative cu caracter individual se emit exclusiv pentru punerea în aplicare, pentru aplicarea în concret a legii;

b) actele administrative cu caracter normativ conțin reguli/norme cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de situații, astfel că produc efecte juridice erga omnes față de un număr nedefinit de persoane, în timp ce actele administrative cu caracter individual urmăresc realizarea unor raporturi juridice într-o situație strict determinată și produc efecte fie față de o singură persoană, fie față de un număr determinat sau determinabil de persoane.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a arătat de altfel în Decizia nr. 12/2021 că „57. …, reglementarea constituie expresia normativității, implicând stabilirea de reguli cu caracter general ce se aplică, în principiu, unui număr nedeterminat de persoane destinatare,

“.

Astfel, Regulamentul de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România, astfel cum a fost adoptat prin Hotărârea nr. 4/2018, modificată și completată prin Hotărârea nr. 1/2023, constituie un act administrativ unilateral cu caracter normativ, ce provine de la o autoritate publică asimilată, anume C.P.R., și conține reguli cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de situații, de natură a produce efecte față de un număr nedeterminat de persoane.

În raport cu cele arătate anterior, instanța de control judiciar reține că Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea C.P.R. (forma în vigoare la data actului administrativ litigios) prevede la art. 32 că „Înlocuitorul de drept al președintelui Comitetului director, în caz de indisponibilitate, este președintele Comisiei de deontologie și disciplină sau alt președinte de comisie, desemnat de Comitetul director“.

Din lectura atentă a acestei norme legale rezultă că în cazul președintelui Comitetului director poate apărea o situație de „indisponibilitate“, ipoteză în care legiuitorul a stabilit un înlocuitor de drept al acestuia.

Cu toate acestea, prin Legea nr. 213/2004 nu s-a arătat și semnificația noțiunii de „indisponibilitate“, anume cazul sau cazurile în care aceasta poate interveni.

Spre acest rezultat, C.P.R. a stabilit prin art. 42 alin. (3) din Regulamentul de organizare și funcționare internă a Colegiului Psihologilor din România, astfel cum a fost modificat și completat prin Hotărârea nr. 1/2023, o definire a noțiunii de „indisponibilitate“, indicând în acest sens cazurile referitoare la „absența din țară, concediu medical, refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“.

Raportat la cele patru împrejurări enumerate exhaustiv prin Regulamentul litigios ca reprezentând expresia „indisponibilității“, instanța de control judiciar observă că două dintre acestea sunt în legătură cu modul în care președintele își îndeplinește atribuțiile și privesc o conduită de refuz asumat fie de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere, fie de îndeplinire a atribuțiilor legale, în timp ce primele două ipoteze au în vedere situații referitoare la absența sa din țară și imposibilitatea medicală de a fi prezent.

Controlul judecătoresc solicitat în acest proces de recurentulreclamant are ca obiect cele două ipoteze de pretinsă „indisponibilitate“ constând în conduita președintelui de refuz asumat în legătură cu exercitarea atribuțiilor specifice.

Așadar, cazurile în care se indică „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere“ și „refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“ privesc ipoteze în care președintele Comitetului director nu se află într-o imposibilitate de participare, ci vizează constatarea acestor împrejurări de către Consiliul Colegiului la propunerea Comitetului director, dat fiind și textul art. 42 alin. (4) din Regulament. Altfel spus, deși președintele Comitetului director își exercită mandatul deținut, totuși, sub motiv că acesta refuză de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere sau de a-și îndeplini atribuțiile legale, Consiliul Colegiului, la propunerea Comitetului director, constată o pretinsă „indisponibilitate“ ce are ca efect aplicarea art. 32 din Legea nr. 213/2004, anume exercitarea funcției respective de către înlocuitorul de drept al președintelui Comitetului director.

Or, un asemenea efect al celor două teze finale ale art. 42 alin. (3) din Regulament este echivalent unei suspendări din exercitarea funcției a președintelui Comitetului director, prezentând caracter sancționator, fără ca în Legea nr. 213/2004, inclusiv art. 31 și 33, să poată fi identificat un temei care să permită o astfel de conduită a Consiliului Colegiului la propunerea Comitetului director, respectiv fără să se regăsească în Regulament o procedură care să confere președintelui garanții de prezentare a unor apărări și posibilitatea de a fi ascultat în raport cu ceea ce îi este imputat, anterior constatării „indisponibilității“ sale. În acest din urmă sens, deși președintele are calitatea de membru atât al Comitetului director, cât și al Consiliului Colegiului, putând să participe la lucrările acestora și să își exprime punctul de vedere în cadrul respectiv, un astfel de context este unul de fapt, fără a echivala unor garanții consacrate normativ.

De altfel, între primele două ipoteze normative și următoarele două ipoteze normative litigioase ale art. 42 alin. (3) din Regulament există o diferență esențială, întrucât în primul caz există o imposibilitate de exercitare a mandatului, fie consimțită de președinte (absența din țară), fie cauzată de starea sa medicală, în timp ce în al doilea caz nu există vreo astfel de imposibilitate, ci, în legătură cu modul în care președintele Colegiului director își exercită mandatul, alte două foruri de conducere din cadrul C.P.R. determină o aplicare a normei legale referitoare la înlocuitorul său de drept, împiedicând cu caracter temporar exercitarea de către președintele Colegiului director a mandatului său în contra voinței acestuia.

Articolul 25 din Legea nr. 213/2004 prevede că „(1) Forurile de conducere ale Colegiului sunt:

a) Convenția națională; b) Consiliul Colegiului; c) Comitetul director; d) președintele Colegiului.

(2) Alegerea forurilor de conducere ale Colegiului se face numai prin vot secret.

(3) Persoanele alese în forurile de conducere exercită un mandat de 4 ani și nu mai mult de două ori consecutiv“, iar potrivit art. 27 din același act normativ „Convenția națională are următoarele atribuții:

b) alege și revocă președintele Colegiului și membrii Comitetului director;

“.

În aceste condiții, președintele este îndreptățit potrivit legii să exercite un mandat de 4 ani, iar forul de conducere cu atribuții în ceea ce privește încetarea mandatului respectiv este Convenția națională a C.P.R., printr-un vot de revocare din funcție a președintelui.

Așadar, potrivit voinței legiuitorului, mandatul de 4 ani al președintelui Comitetului director nu poate fi afectat în principiu decât prin revocarea sa, implicând o încetare a calității respective, decisă de Convenția națională.

Într-adevăr, în raport cu reglementarea art. 42 din Regulament, revocarea președintelui rămâne și în acest caz în atribuția Convenției naționale a Colegiului Psihologilor din România, textul alin. (5) dispunând că „În situația constatării indisponibilității președintelui pentru o perioadă mai lungă de 6 luni, Consiliul Colegiului solicită înlocuitorului de drept al președintelui convocarea Convenției naționale având ca puncte pe ordinea de zi revocarea președintelui și organizarea de alegeri pentru această poziție,

“.

Cu toate acestea, efectul art. 42 alin. (3) din Regulament va fi acela că, între momentul deciziei inițiale a Consiliului Colegiului de constatare a pretinsei „indisponibilități“ și momentul deciziei Convenției naționale în sensul menținerii sau revocării din funcție, președintele Colegiului director va fi împiedicat să își exercite mandatul împotriva voinței sale, atunci când îi sunt imputate refuzurile litigioase, ceea ce echivalează unei suspendări din exercitarea funcției sau revocări temporare de facto dispuse de un for de conducere necompetent (Consiliul Colegiului) anterior oricărei revocări de jure care să fi fost dispusă de forul competent (Convenția națională).

Conchizând, instanța de control judiciar reține că simpla mențiune în conținutul art. 32 din Legea nr. 213/2004 a noțiunii de „indisponibilitate“ nu conferă C.P.R. posibilitatea de a reglementa prin Regulament cazuri punctuale de angajare a răspunderii președintelui în fața Consiliului Convenției ori a Colegiului director, altele decât acela de revocare, ce aparține însă competenței Convenției naționale, potrivit voinței legiuitorului primar.

Deși nu poate fi negată posibilitatea intervenirii unor disfuncționalități în modul în care interacționează diferitele foruri de conducere din cadrul C.P.R., cu efecte defavorabile asupra bunului mers al activității desfășurate de entitatea intimatăpârâtă, totuși astfel de împrejurări nu pot conferi prin ele însele caracter legal normelor litigioase, în absența unor temeiuri care să le susțină și în corpul Legii nr. 213/2004. În altă ordine de idei, nu pot fi stabilite pretinse soluții de a fi deblocată activitatea C.P.R. în cazul unor disfuncționalități ale unui for de conducere decât în acord cu norma legală supraordonată, nu în absența unui temei care să permită reglementarea secundară.

După cum în mod corect a arătat recurentul-reclamant, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că „Actele normative date în executarea legilor,

se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă“, iar potrivit art. 58 alin. (3) din același act legislativ „Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior,

“.

Or, tezele finale litigioase ale art. 42 alin. (3) din Regulament, modificat și completat, încalcă principiul ierarhiei normelor juridice, pe de o parte, nerespectând limita Legii nr. 213/2004, iar, pe de altă parte, procedând la o completare a acesteia.

Caracterul succint sau general al unei reglementări legislative nu poate constitui însă un argument care să valideze orice normă juridică cu putere juridică inferioară ce ar fi adoptată în vederea unei pretinse organizări a legii. În cauza de față, nici litera și nici spiritul Legii nr. 213/2004 nu permit Consiliului Colegiului, la propunerea Comitetului director, să îl împiedice pe președintele Colegiului în exercitarea mandatului său, atunci când nu există vreo imposibilitate din partea acestuia de îndeplinire a propriilor atribuții. Absența unei interdicții exprese în conținutul legii în sensul împiedicării Colegiului spre a reglementa în forma litigioasă nu poate reprezenta temeiul adoptării acesteia, deoarece un astfel de fundament trebuie să se regăsească în lege pentru a interveni organizarea executării sale prin norma de rang subordonat.

Revenind la condițiile de legalitate proprii actului administrativ unilateral, astfel cum au fost menționate anterior, Înalta Curte arată că teza finală a art. 42 alin. (3) din Regulamentul litigios nu a fost emisă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2004, având forță juridică superioară, astfel că există o cauză de nelegalitate care afectează respectiva normă juridică.

Totodată, cum recurentul-reclamant acționează în cadrul unui contencios subiectiv, raportat la cauza de nulitate a textului normativ în litigiu și prin prisma calității deținute de președinte al C.P.R., acesta justifică vătămarea unui drept sau interes legitim privat propriu în legătură cu exercitarea funcției respective ca urmare a conținutului art. 42 alin. (3) din Regulament.

În concluzie, în proces se confirmă existența cazului de anulare invocat.

În acest context, nu prezintă utilitate realizarea oricărei alte analize privind raporturile dintre forurile de conducere ale C.P.R. ori măsura în care președintele ar fi îndreptățit legal să se opună executării unor decizii ale Comitetului director sau Consiliului Colegiului, întrucât astfel de probleme excedează chestiunii stării de „indisponibilitate“ vizate de art. 32 din Legea nr. 213/2004 și în legătură cu a cărei lămurire a fost adoptat art. 42 alin. (3) din Regulament, dat fiind cadrul legislativ actual.

Față de cele arătate în precedent, găsind întemeiat motivul de casare/nelegalitate invocat de recurentul-reclamant, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată, urmând a anula, în parte, art. I pct. 39 din Hotărârea Convenției naționale a Colegiului Psihologilor din România nr. 1/2023 privind modificarea și completarea Regulamentului de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România, aprobat prin Hotărârea Convenției naționale a Colegiului Psihologilor din România nr. 4/2018, în sensul anulării din conținutul art. 42 alin. (3) din Regulamentul de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România a mențiunilor „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“.

În aceste condiții, instanța de control judiciar va respinge cererea formulată de intimatul-pârât C.P.R. privind acordarea cheltuielilor de judecată, în recurs, ca neîntemeiată, în raport cu art. 494 raportat la art. 451 și următoarele din Codul de procedură civilă, dat fiind faptul că partea amintită a pierdut procesul, prin admiterea căii de atac și anularea în parte a actului administrativ unilateral pe care l-a adoptat, astfel că îi revine culpa procesuală și, în mod corespunzător, sarcina suportării propriilor cheltuieli de judecată efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant C.C.E. împotriva Sentinței civile nr. 1.178 din data de 25 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel B. - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite cererea formulată de reclamantul C.C.E., în contradictoriu cu pârâtul C.P.R.

Anulează, în parte, art. I pct. 39 din Hotărârea nr. 1/08.04.2023 privind modificarea și completarea Regulamentului de organizare și funcționare internă a Colegiului Psihologilor din România, aprobat prin Hotărârea Convenției naționale a Colegiului Psihologilor din România nr. 4/2018, în sensul anulării din conținutul art. 42 alin. (3) din Regulamentul de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România a mențiunilor „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“.

Respinge cererea formulată de intimatul-pârât C.P.R. privind acordarea cheltuielilor de judecată, în recurs, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 octombrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.

JUDECĂTOR

ȘTEFANIA DRAGOE

Magistrat-asistent,

Ileana Ramona Băluță