DECIZIE nr. 25/2014

Dosar nr. 27/1/2014/HP/P

Corina Michaela Jîjîie - președintele Secției penale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție

Săndel Lucian Macavei - judecător la Secția penală

Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secția penală

Luciana Mera - judecător la Secția penală - judecător-raportor

Maricela Cobzariu - judecător la Secția penală

Ioana Bogdan - judecător la Secția penală

Anca Mădălina Alexandrescu - judecător la Secția penală

Angela Dragne - judecător la Secția penală

Lucia Tatiana Rog - judecător la Secția penală

Oana-Valentina Temerel - magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori, prin Încheierea din data de 8 septembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 10.204/233/2014, prin care, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, de a reține în încadrarea juridică dată faptei inculpatului și dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 274 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare. Ședința a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie. La ședința de judecată a participat doamna Temerel Oana-Valentina, magistrat-asistent în cadrul Secției penale, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de domnul procuror Cosmin Grancea. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept curțile de apel Bacău, Brașov, București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași, Galați, Oradea, Pitești, Ploiești, Târgu Mureș și Timișoara. De asemenea, asupra chestiunii ce formează obiectul întrebării preliminare și-a exprimat punctul de vedere și domnul conferențiar universitar doctor Dorel Julean din cadrul Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept - Catedra de drept penal. În continuare a arătat că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat condamnatului L. D. potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Condamnatul a transmis la data de 13 noiembrie 2014 un punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății, prin apărător ales, avocat A. M. L. A mai referat că, la data de 3 noiembrie 2014, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus Adresa nr. 2.467/C/3108/III-5/2014 prin care s-a adus la cunoștință că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept vizând posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, de a reține în încadrarea juridică dată faptei inculpatului și dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. De asemenea, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus și concluzii scrise. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate a sesizării, în sensul că aceasta este făcută de un complet al unei instanțe investite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță (cauza se află în cursul judecății), problema de drept a cărei dezlegare se solicită nu a mai fost supusă examenului Înaltei Curți de Casație și Justiție, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar de lămurirea respectivei chestiuni de drept depinde soluția ce va fi dată de Curtea de Apel Galați pe fondul cauzei. Pe fondul sesizării, a solicitat să se observe că toate textele relevante din Codul de procedură penală duc la concluzia că procurorul, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, nu poate să rețină dispozițiile privind reducerea limitelor de pedeapsă. În acest sens sunt dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care prevăd patru situații exprese și limitative în care pot fi reduse limitele de pedeapsă și toate aceste situații se referă la judecarea cauzei conform procedurii simplificate. În susținerea acestei soluții sunt și dispozițiile art. 102 pct. 288 din Legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală, prin care s-au abrogat dispozițiile art. 480 alin. (3) care prevedeau posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în această procedură. Rezultă astfel că voința expresă a legiuitorului a fost în sensul că procurorul nu poate să aplice dispozițiile privind reducerea limitelor de pedeapsă. De asemenea, art. 108 alin. (4) din Codul de procedură penală privind obligațiile organelor judiciare prevede că procurorul trebuie să aducă la cunoștința inculpatului posibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, nu și posibilitatea de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege. Un alt text legal invocat a fost art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală privind soluțiile din procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, care trimit expres la dispozițiile art. 396 alin. (2) și (4) din Codul procedură penală, nu și la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că toate aceste texte susțin concluzia că procurorul nu poate reține dispozițiile privind reducerea limitelor de pedeapsă în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției. Argumentele contrare, deși ar putea face procedura mai eficientă, nu pot fi reținute în contra dispozițiilor legale. Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare asupra sesizării formulate. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării Prin Încheierea de ședință din data de 8 septembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 10.204/233/2014, Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării chestiunii de drept privind posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, de a reține în încadrarea juridică dată faptei inculpatului și dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 10.204/233/2014 al Curții de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori a fost sesizată cu apelul formulat de L.D. împotriva Sentinței penale nr. 1.684 din 22 iulie 2014 a Judecătoriei Galați, pronunțată în Dosarul nr. 10.204/233/2014. Prin Sentința penală nr. 1.684 din 22 iulie 2014 a Judecătoriei Galați pronunțată în Dosarul nr. 10.204/233/2014 s-a dispus în baza art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat între procuror și inculpatul L. D., la data de 2 iunie 2014, în Dosarul penal nr. 5.211/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați. S-a dispus trimiterea către procuror a Dosarului penal nr. 5.211/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați, în vederea continuării urmăririi penale. În temeiul art. 272 din Codul de procedură penală, s-a dispus ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 lei, să fie avansat din fondul Ministerului Justiției către Baroul de Avocați Galați. Pentru a dispune astfel, Judecătoria Galați a reținut că la data de 4 iunie 2014 a fost înregistrat pe rolul instanței, cu nr. 10.204/233/2014, acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați cu inculpatul L.D., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, faptă prevăzută de art. 342 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal, obiect al Cauzei penale nr. 5.211/P/2013. În sarcina inculpatului L.D. s-a reținut că în perioada 1 martie 2007-24 iunie 2013 a deținut arma cu aer comprimat marca G., fără a avea autorizația prevăzută de lege. Fiind ascultat în cursul urmăririi penale, inculpatul a declarat că recunoaște comiterea infracțiunii reținute în sarcina sa, precum și încadrarea juridică a acesteia. Totodată, inculpatul a declarat că este de acord cu soluția propusă de procuror cu privire la felul pedepsei, cuantumul și forma de executare. Procurorul a menționat că, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, respectiv de la 3 luni la 1 an sau amendă, la poziția de recunoaștere a acestuia, precum și la dispozițiile privind reducerea amenzii cu 1/4 în cazul recunoașterii vinovăției, pedeapsa propusă inculpatului va fi de 90 de zile amendă, suma corespunzătoare fiecărei zile de amendă fiind de 10 lei. Modalitatea de executare propusă a fost cea a executării efective. A fost înaintat instanței Dosarul de urmărire penală nr. 5.211/P/2014. Analizând acordul de recunoaștere a vinovăției înaintat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480-482 din Codul de procedură penală, în sensul că acordul de vinovăție încheiat în cauză include în mod nelegal cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, stabilind o pedeapsă sub limitele legale prevăzute de Codul penal. Față de aceste considerente, în baza art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală instanța a respins acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat la data de 2 iunie 2014 în Dosarul penal nr. 5.211/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați și a trimis dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale. Împotriva Sentinței penale nr. 1.684 din 22 iulie 2014 a Judecătoriei Galați a formulat apel inculpatul L.D., prin apărător ales, criticând soluția instanței de apel pentru netemeinicie. A solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței penale aplicate și, în rejudecare, admiterea de către Curte a acordului de vinovăție. La termenul din 8 septembrie 2014, reprezentantul Ministerului Public a solicitat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, pentru a stabili dacă în cursul urmăririi penale, în procedura acordului de vinovăție, procurorul poate reține în încadrarea juridică dată faptei inculpatului dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecința diminuării corespunzătoare a limitelor de pedeapsă aplicabile pentru infracțiunea săvârșită. Reprezentantul Ministerului Public a depus practică judiciară (Sentința penală nr. 1.526 din 3 iulie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 8.957/233/2014, Sentința penală nr. 1.100 din 15 mai 2014 pronunțată în Dosarul nr. 6.638/233/2014 și Sentința penală nr. 1.297 din 5 iunie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 7.711/233/2014, toate ale Judecătoriei Galați) din care rezultă că la aceeași instanță au fost admise acordurile de vinovăție în situația în care procurorul a reținut, în încadrarea juridică dată faptei, și dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Dimpotrivă, alte complete ale aceleiași instanțe (Judecătoria Galați) s-au pronunțat în sensul respingerii acordului de vinovăție (Sentința penală nr. 1.656 din 21 iulie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 11.734/233/2014 și Sentința penală nr. 1.657 din 21 iulie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 10.557/233/2014). Reprezentantul Ministerului Public a exprimat opinia potrivit căreia procurorul, în faza urmăririi penale, în procedura acordului de vinovăție, poate reține în încadrarea juridică dată faptei inculpatului dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă aplicabile. Inculpatul, prin apărător ales, a fost de acord cu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a achiesat la punctul de vedere exprimat de reprezentantul Ministerului Public și a solicitat suspendarea judecării apelului, până la dezlegarea chestiunii de drept invocate. Față de problema de drept invocată de reprezentantul Ministerului Public, nici completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei nu a avut un punct de vedere comun. Astfel, unul dintre membrii completului a considerat că procurorul, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de vinovăție, nu poate reține în încadrarea juridică dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Argumentele sale au fost următoarele:

a) Art. 3 din Codul de procedură penală - separația funcțiilor judiciare, care prevede separația funcțiilor judiciare, din coroborarea alin. 3 și 7 ale art. 3 din Codul de procedură penală rezultând că numai judecătorul este cel care are căderea legală de a aplica o pedeapsă între limitele prevăzute de lege.

În cazul de față, din modul în care s-a comportat procurorul în faza de urmărire penală, rezultă că acesta este un veritabil judecător, în prima fază alegând dintre două pedepse principale alternative prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită (3 luni - 1 an sau amendă) amenda penală ca sancțiune principală, stabilind cuantumul zilelor amendă și suma de plată pentru fiecare zi amendă și făcând aplicația art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, numărul de zile amendă fiind redus cu o pătrime.

b) Dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală fac parte din cap. II, intitulat "Judecata în primă instanță", rezultând în mod evident că ele nu pot fi aplicate decât de instanța de judecată, și nu de către procuror în faza de urmărire penală.

c) Pornind de la principiul că normele de procedură penală sunt de strictă interpretare și aplicare, se constată că în dispozițiile art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală legiuitorul a prevăzut că procedura acordului de recunoaștere a vinovăției se poate aplica doar dacă legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani.

Potrivit art. 187 din Codul penal "prin pedeapsa prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută de textul de lege, care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei". Rezultă deci că voința legiuitorului a fost aceea ca procedura acordului de vinovăție să se aplice în cazul unor infracțiuni cu un grad de pericol social redus, ilustrat prin cuantumul redus al pedepsei aplicabile. A permite procurorului ca, în cadrul procedurii acordului de vinovăție, să rețină în încadrarea juridică dată faptei și dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra limitelor de pedeapsă aplicabile, înseamnă a extinde voința legiuitorului dincolo de scopul ei, permițând includerea în categoria infracțiunilor pentru care se poate aplica procedura acordului de vinovăție a infracțiunilor cu un grad de pericol mediu, dar care prin reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă [aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală] se situează la limita de 7 ani închisoare prevăzute de art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală.

d) Argumentele de istoric al textului inițial. La adoptarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, dispozițiile art. 480 din Codul de procedură penală includeau și alin. (3), potrivit căruia "inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii".

Alin. (3) al art. 480 din Codul de procedură penală a fost însă abrogat începând cu 30 decembrie 2013 (anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală). Rezultă deci în mod clar voința legiuitorului ca, în procedura acordului de vinovăție, inculpatul să nu poată beneficia și de prevederile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.

e) Potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice.

Prin aplicarea prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală de către procuror, în încadrarea juridică dată faptei, în procedura acordului de vinovăție, s-ar da o dublă valență juridică unei singure situații de fapt, respectiv atitudinii sincere de recunoaștere a faptei și vinovăției, aspect care nu poate fi admis, astfel după cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizii de speță, în cazul aplicării concomitente (anterior intrării în vigoare a actualului Cod penal și Cod de procedură penală) a dispozițiilor art. 320^1 alin. (7) din vechiul Cod de procedură penală și art. 74 alin. (1) lit. c) din vechiul Cod penal. Celălalt membru al completului de judecată a considerat că scopul adoptării actualelor Coduri de procedură penală și penal a fost acela de a accelera procedura de urmărire și de judecată și de a degreva instanțele de judecată. A permite procurorului ca, în procedura de recunoaștere a acordului de vinovăție, să facă aplicarea prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, ar conduce la o lărgire a categoriilor infracțiunilor pentru care se poate face aplicarea procedurii acordului de vinovăție încă din faza de urmărire penală, o accelerare a procedurilor și o degrevare a instanțelor, mai ales că, potrivit art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, procedura în fața instanțelor este necontradictorie. În opinia sa, judecătorul nu este chemat decât să verifice condițiile de formă ale acordului de vinovăție și dacă pedeapsa propusă a fi aplicată se situează în limitele legale. De asemenea, a apreciat, pornind de la principiul echitabilității procedurilor, că ar fi injust ca procurorul, în procedura acordului de vinovăție să nu poată face aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, deoarece în această situație inculpatul ar renunța la procedura acordului de vinovăție și ar solicita trimiterea în judecată, iar în fața instanței de judecată ar solicita aplicarea prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Ar rezulta un timp mai îndelungat al procedurilor și cheltuieli judiciare suplimentare. Din verificările efectuate, s-a constatat că prezenta chestiune de drept nu face obiectul vreunui recurs în interesul legii sau al vreunei întrebări preliminare, adresată de o altă instanță de judecată Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar dezlegarea prezentei chestiuni de drept are relevanță asupra admiterii sau respingerii apelului formulat de inculpat. Față de cele expuse, în baza art. 475 și următoarelor din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Galați a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu următoarea chestiune de drept: "Poate procurorul, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să rețină în încadrarea juridică dată faptei inculpatului și dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită?". III. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele de judecată arondate Înalta Curte de Casație și Justiție constată că la nivelul curților de apel și al instanțelor de judecată arondate s-au conturat două opinii: În opinie majoritară, s-a susținut că procurorul nu poate reține în încadrarea juridică dată faptei inculpatului dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecința diminuării corespunzătoare a limitelor de pedeapsă aplicabile pentru infracțiunea săvârșită, iar aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală este atributul exclusiv al instanței de judecată. În susținerea acestei opinii s-au avut în vedere dispozițiile art. 3 din Codul de procedură penală privind separarea funcțiilor judiciare, prevederile art. 108 alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora "Organul judiciar trebuie să aducă la cunoștința inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției, iar în cursul judecății posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii învinuirii" și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, din care rezultă că, doar în situația în care judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege se reduc. Un alt argument a avut în vedere topografia textelor de lege incidente, și anume că dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt situate în titlul III - Judecata, cap. II - Judecata în primă instanță, iar prevederile referitoare la acordul de recunoaștere a vinovăției sunt situate într-un titlu distinct - titlul IV - Proceduri speciale. Din această așezare a textelor rezultă că dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt aplicabile numai la judecata în primă instanță (neputând fi aplicate nici măcar la judecata în căile de atac), iar nu și în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției (în cursul urmăririi penale sau în fața instanței). S-a susținut că dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală ar fi putut fi aplicate în procedura de recunoaștere a vinovăției dacă ar fi existat o normă de trimitere. Or o astfel de normă nu există în art. 478-art. 488 din Codul de procedură penală. Având în vedere că normele de procedură sunt de strică interpretare, ele nu se pot extinde și la alte situații prevăzute de lege. Totodată, s-a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, procedura simplificată se aplică atunci când instanța reține aceeași situație de fapt cu cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de inculpat or, în condițiile încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, procurorul nu mai întocmește rechizitoriul [art. 481 alin. (2) din Codul de procedură penală]. S-a subliniat și că inculpatul nu poate beneficia de un dublu privilegiu, dată fiind reținerea cumulată a dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală și, respectiv, a dispozițiilor legale privind procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, întrucât prin reținerea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în procedura acordului de vinovăție s-ar extinde sfera infracțiunilor pentru care legiuitorul a prevăzut posibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, or voința legiuitorului a fost aceea ca procedura acordului de vinovăție să se aplice doar în cazul unor infracțiuni cu un grad de pericol social redus. În același sens, s-a arătat că în această etapă a procesului penal, ca urmare a încheierii acordului de vinovăției, inculpatul poate beneficia doar de reducerea prezenței sale în fața organelor judiciare și de reducerea duratei procesului penal, fiind astfel previzibilă pedeapsa ce-i va fi aplicată ca efect al parcurgerii procedurii speciale reglementate de art. 480 și următoarele din Codul de procedură penală. În susținerea acestei opinii, s-a avut în vedere și argumentul de ordin istoric al textului, și anume că, inițial, art. 480 din Codul de procedură penală conținea alin. (3), cu următorul conținut: "Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii." Aceste dispoziții au fost abrogate, ceea ce denotă intenția legiuitorului ca, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, limitele de pedeapsă prevăzute de lege să nu fie reduse. Din acest punct de vedere, s-a subliniat că dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală nu doar că nu pot fi aplicate într-o altă procedură decât judecata în primă instanță, ci sunt chiar incompatibile cu voința legiuitorului în reglementarea procedurii acordului de vinovăție. Într-o opinie nuanțată s-a susținut că, neîndoielnic, ar fi fost utilă existența în procedura acordului de vinovăție a unei dispoziții similare celei prevăzute de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală [sau măcar a unei norme de trimitere la dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală] pentru a da eficiență acestei proceduri speciale și a îndeplini unul dintre scopurile noului Cod de procedură penală (accelerarea procedurilor, degrevarea instanțelor de cauzele simple), însă modul de redactare al textelor și regulile de interpretare juridică se opun ca judecătorul să aplice unele dispoziții pe care legiuitorul a înțeles să nu le facă aplicabile. Rolul judecătorului este de a interpreta și aplica normele juridice existente, nu de a crea norme noi prin interpretare. În opinie minoritară, s-a apreciat că procurorul poate reține în încadrarea juridică dată faptei inculpatului dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecința diminuării corespunzătoare a limitelor de pedeapsă aplicabile pentru infracțiunea săvârșită. S-a argumentat că, pornind de la principiul echitabilității procedurilor, ar fi injust ca procurorul, în procedura acordului de vinovăție, să nu poată face aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, deoarece în această situație inculpatul ar renunța la procedura acordului de vinovăție și ar solicita trimiterea în judecată, iar în fața instanței de judecată ar solicita aplicarea prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Ar rezulta, astfel, un timp mai îndelungat al procedurilor și cheltuieli judiciare suplimentare, deoarece interesul inculpatului este acela ca limitele pedepsei să fie reduse potrivit art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală încă din faza de urmărire penală. Câtă vreme inculpații care recunosc faptele în cursul judecății beneficiază de aplicarea prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, iar acordul de recunoaștere a vinovăției se bazează, în esență, pe recunoașterea faptelor, s-a apreciat că pentru egalitate de tratament, și inculpații care inițiază această din urmă procedură trebuie să beneficieze de consecințele favorabile prevăzute de legiuitor pentru persoanele care recunosc vinovăția. De asemenea, s-a precizat că aceste dispoziții sunt edictate, în mod exclusiv, în favoarea acelor inculpați care înțeleg să coopereze cu organele judiciare, fiind nefiresc să îi fie înlăturat inculpatului dreptul la reducerea pedepsei, doar pentru că atitudinea sa cooperantă a intervenit mai devreme decât în fața judecătorului. Astfel, dincolo de atributul acestei instituții juridice de accelerare a procedurilor judiciare, inculpatul care inițiază acordul trebuie să beneficieze, în planul regimului sancționator, de împrejurarea că a recunoscut comiterea faptelor și a acceptat încadrarea juridică a acestora. De asemenea, conform art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției privește și felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, iar toate aceste elemente sunt influențate de aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Într-o opinie nuanțată s-a arătat că legiuitorul a inclus în aceeași categorie judecata ca urmare a încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției cu judecata în procedura simplificată a recunoașterii vinovăției. În ceea ce privește efectele art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, limitele de pedeapsă reduse ca urmare a reținerii acestor dispoziții legale nu vor putea fi avute în vedere decât la negocierea pedepsei, nu și pentru includerea în categoria infracțiunilor pentru care se poate încheia acordul și a altor infracțiuni al căror maxim special al închisorii este mai mare de 7 ani, dar care, prin reducerea limitelor, s-ar încadra sub această durată. În ceea ce privește abrogarea art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală, text care făcea referire directă și expresă la reducerea limitelor de pedeapsă, s-a considerat că aceasta nu se datorează intenției legiuitorului de a înlătura acest "avantaj" oferit inculpatului care uzează de această procedură. IV. Jurisprudența națională în materie Au fost identificate hotărâri judecătorești în această materie la instanțele arondate Curții de Apel București (Judecătoria Oltenița, Judecătoria Slobozia), Galați (Tribunalul Galați, Judecătoria Galați), Ploiești, Suceava (Judecătoria Suceava) și Timișoara (Tribunalul Caraș-Severin). Astfel, prin Sentința penală nr. 556 din 12 mai 2014 pronunțată de Judecătoria Slobozia în Dosarul nr. 802/312/2014 a fost respins acordul de recunoaștere a vinovăției din data de 12 februarie 2014, încheiat în Dosarul penal nr. 1.853/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia. Instanța a reținut că acordul de recunoaștere a vinovăției a fost încheiat cu nerespectarea limitelor de pedeapsă pentru infracțiunile săvârșite, respectiv prin stabilirea pedepselor cu privire la care s-a ajuns la acord sub limitele minime speciale. S-a constatat că niciunul din textele legale din Codul de procedură penală care reglementează procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției nu prevede posibilitatea reducerii sau majorării limitelor de pedeapsă pentru infracțiunea cu privire la care s-a încheiat respectivul acord, urmând astfel ca individualizarea pedepsei să fie efectuată conform regulilor cuprinse în Codul Penal. Prin hotărârile pronunțate de Judecătoria Galați în Dosarul nr. 11.433/233/2014 (Sentința nr. 1.731 din 6 august 2014), Dosarul nr. 8.447/233/2014 (Sentința nr. 1.791 din 22 august 2014), Dosarul nr. 13.445/233/2014 (Sentința nr. 1.829 din 2 septembrie 2014) au fost respinse acordurile de recunoaștere a vinovăției. Instanțele au reținut că reducerea pedepsei sub limitele speciale prevăzute de lege este nelegală. Legiuitorul a înțeles să lase aplicarea procedurii abreviate a judecății și a consecinței naturale a reducerii cu 1/3 a limitelor de pedeapsă în cazul recunoașterii învinuirii în faza de judecată doar la aprecierea instanței de judecată. În acest sens a abrogat textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală care ar fi permis acest lucru și procurorului. Prin Decizia nr. 793 din 5 septembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 475/310/2014, Curtea de Apel Ploiești a apreciat că nu poate fi reținut argumentul procurorului conform căruia, în faza de urmărire penală, în cadrul întocmirii acordului de recunoaștere a vinovăției, s-ar putea reține dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, deoarece lipsa acestei posibilități este o simplă scăpare a legiuitorului. Cauzele de majorare ori de micșorare a limitelor de pedeapsă se stabilesc prin lege organică de către Parlamentul României. A statua contrar acestor argumente printr-un simplu acord de recunoaștere a vinovăției că limitele de pedeapsă prevăzute pentru anumite infracțiuni pot fi reduse prin raportare la un text legal excede ordinii constituționale. V. Jurisprudență relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența procedurilor de recunoaștere a vinovăției, cu consecința reducerii pedepselor, nu încalcă, prin ea însăși, nici litera, nici spiritul art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale [Babar Ahmad, Haroon Rashid Aswat, Syed Tahla Ahsan and Mustafa Kamal Mustafa (Abu Hamza) c. Regatului Unit, paragrafele 167-169]. Această opinie se regăsește și în hotărârea dată în Cauza Natsvlishvili and Togonidze

v. Georgia (paragrafele 90-98), în cuprinsul căreia Curtea a efectuat și un studiu comparativ al legislației statelor membre ale Consiliului Europei în ceea ce privește procedura de recunoaștere a vinovăției (paragrafele 62-75). VI. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportate la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialiști asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. Singurul punct de vedere transmis a fost cel al domnului conferențiar universitar doctor Dorel Julean din cadrul Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept - Catedra de drept penal, care a precizat că posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală de către procurorul de caz, în faza de urmărire penală, în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, este inadmisibilă. În primul rând, a delimitat aplicabilitatea fiecărei instituții în parte, precizând că, în vreme ce procedura acordului de recunoaștere a vinovăției reprezintă o procedură specială reglementată expres de legiuitor în faza de urmărire penală în cuprinsul art. 478-488 din Codul de procedură penală, procedura recunoașterii învinuirii reglementată în faza de judecată reprezintă un moment procesual distinct, posibil a fi înfăptuit doar în fața judecătorului, ulterior sesizării instanței prin actul de sesizare. Având în vedere că dispozițiile art. 396 alin. (10) se regăsesc în titlul III, cap. II din Codul de procedură penală, care se referă la judecata în primă instanță, a apreciat că voința legiuitorului a fost în sensul reglementării unei posibilități de recunoaștere a învinuirii în fața primei instanțe imediat după citirea actului de sesizare, iar nu în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, moment procesual distinct ca procedură specială în faza de urmărire penală. A opinat că individualizarea judiciară a pedepsei rezultată din aplicarea dispozițiilor referitoare la recunoașterea învinuirii prin reducerea limitelor de pedeapsă conform dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală este un atribut exclusiv în sarcina judecătorului, procurorul nefiind în măsură să individualizeze astfel o pedeapsă. Singura posibilitate pe care procurorul de caz o are, în situația recurgerii la procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, este de a stabili de comun acord cu inculpatul o pedeapsă între limitele legale, fără aplicarea dispozițiilor referitoare la recunoașterea din faza de judecată. Totuși, a apreciat că existența altor circumstanțe atenuante, legale sau judiciare, poate fi reținută de procuror în cuprinsul acordului de recunoaștere a vinovăției, în vederea reducerii cuantumului de pedeapsă de către judecător în momentul admiterii acordului. Un alt aspect subliniat a fost cel referitor la modalitatea strictă de aplicare a procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției în faza de urmărire penală, această procedură fiind posibilă doar în condițiile în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este amenda sau închisoarea de până la 7 ani, conform art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. De asemenea, procedura acordului de recunoaștere a vinovăției nu poate fi aplicată minorilor. Or aplicarea dispozițiilor cu privire la recunoașterea învinuirii din faza de judecată poate avea loc în cazul oricărei infracțiuni, cu excepția celor pedepsite cu detențiune pe viață, conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Prin urmare, condițiile de aplicare a procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției sunt mult mai riguroase decât cele privind recunoașterea învinuirii, o eventuală mixtură între cele două instituții excedând cadrului procesual tranșat în mod riguros de către legiuitor. În ceea ce privește procedura de soluționare a acordului de recunoaștere a vinovăției în fața judecătorului, a arătat că dispozițiile art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd că instanța se pronunță asupra acordului de recunoaștere a vinovăției prin sentință, în urma unei proceduri necontradictorii. Prin urmare, legiuitorul nu oferă posibilitatea unei proceduri contradictorii în această situație, spre deosebire de procedura recunoașterii învinuirii, inclusiv sub acest aspect cele două instituții fiind incompatibile. A subliniat că a permite procurorului în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției să rețină în încadrarea juridică dată faptei și dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra limitelor de pedeapsă aplicabile, ar însemna o extindere a voinței legiuitorului dincolo de scopul ei, permițând includerea în categoria infracțiunilor pentru care se poate aplica procedura acordului de recunoaștere a vinovăției a infracțiunilor cu un grad de pericol mediu, dar care prin reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă [aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală] se situează la limita de 7 ani închisoare prevăzută de art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. De asemenea a precizat că în situația în care procurorul ar putea aplica prevederile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, s-ar da o dublă valență juridică unei singure situații de fapt, respectiv atitudinii sincere de recunoaștere a faptei și vinovăției, aspect ce contravine principiilor procesuale reglementate în noua legislație penală. VII. Punctul de vedere al părții cu privire la dezlegarea chestiunii de drept În urma comunicării raportului întocmit în temeiul art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, condamnatul L.D. a depus, în scris, conform dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății. Condamnatul a apreciat că rolul instanței de judecată în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției este doar de a verifica condițiile de formă ale acordului și dacă pedeapsa propusă este justificată în raport cu gravitatea infracțiunii și periculozitatea infractorului. Astfel, consideră injust ca procurorul să nu poată face aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în cadrul procedurii de recunoaștere a vinovăției. VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin concluziile scrise, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că procurorul, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, nu poate să rețină în încadrarea juridică dată faptei inculpatului și dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală instituie o cauză legală de reducere a pedepsei incidentă în anumite situații prevăzute expres în cuprinsul acesteia. Astfel, pentru a beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită (cu o treime în cazul pedepsei închisorii și cu o pătrime în cazul pedepsei amenzii), pe lângă recunoașterea acuzației de către inculpat și solicitarea acestuia ca judecata să aibă loc conform procedurii abreviate, este necesară și existența uneia dintre ipotezele expres și limitativ prevăzute de legiuitor și exprimate fără echivoc în cuprinsul textului de lege sus-menționat. În consecință, întrucât dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală fac trimitere expresă la procedura recunoașterii învinuirii (prevăzută de art. 375 din Codul de procedură penală), această cauză specială de reducere a pedepsei nu va fi aplicabilă, prin analogie, și altor instituții juridice, sfera de aplicare a acestor dispoziții neputând fi extinsă și la procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției, prevăzută de art. 478 și următoarele din Codul de procedură penală. Un alt argument în sensul că dispoziția legală examinată nu este incidentă în procedura specială a acordului de vinovăție a fost acela că, în această materie, a existat o dispoziție specială care prevedea o cauză de reducere similară [art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală], dar care a fost ulterior abrogată prin art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013. Abrogarea dispozițiilor legale menționate reflectă faptul că voința legiuitorului a fost aceea de a nu se crea și un astfel de beneficiu inculpaților, ci doar pe acela de a le oferi oportunitatea de a negocia cu procurorul condițiile acordului și, astfel, de a participa la procesul de luare a deciziei în cadrul stabilirii pedepsei, de a le asigura previzibilitatea cuantumului pedepsei și a modalității de executare a acesteia. Pe de altă parte, procedura soluționării, prin admitere, a acordului de recunoaștere a vinovăției, prevăzută de art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, trimite expres numai la aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (2)-(4) din același cod, iar nu și la cele ale alin. (10) ale aceluiași articol. În consecință, această trimitere expresă constituie un alt argument în sensul inaplicabilității alin. (10) al textului de lege invocat. IX. Dispoziții legale incidente: Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției și limitele acestuia "Art. 478. - (1) În cursul urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatul și procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpat.

(2) Efectele acordului de recunoaștere a vinovăției sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior.

(3) Acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi inițiat atât de către procuror, cât și de către inculpat.

(4) Limitele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției se stabilesc prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior.

(5) Dacă acțiunea penală s-a pus în mișcare față de mai mulți inculpați, se poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare dintre aceștia, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție a inculpaților pentru care nu s-a încheiat acord.

(6) Inculpații minori nu pot încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției."

Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției "Art. 479. - (1) Acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia." Condițiile încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției "Art. 480. - (1) Acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani.

(2) Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. La încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie.

(3) «abrogat» (Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii."

Forma acordului de recunoaștere a vinovăției "Art. 481. - (1) Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie în formă scrisă.

(2) În situația în care se încheie acord de recunoaștere a vinovăției, procurorul nu mai întocmește rechizitoriu cu privire la inculpații cu care a încheiat acord."

Conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției "Art. 482. - Acordul de recunoaștere a vinovăției cuprinde:

a) data și locul încheierii;

b) numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie;

c) date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1);

d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului;

e) încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;

f) probele și mijloacele de probă;

g) declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală;

h) felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat;

i) semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului."

Rezolvarea acțiunii penale "Art. 396. - (1) Instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

(2) Condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

(3) Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80-82 din Codul penal.

(4) Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83-90 din Codul penal.

(5) Achitarea inculpatului se pronunță în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).

(6) Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).

(7) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 și se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanța de judecată pronunță achitarea.

(8) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 și se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanța de judecată pronunță încetarea procesului penal.

(9) În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, față de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune ori s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune și inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanța dispune plata acesteia din cauțiune, potrivit dispozițiilor art. 217.

(10) Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime."

Procedura în cazul recunoașterii învinuirii "Art. 375. - (1) Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanța procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului și ale celorlalte părți, se pronunță asupra cererii.

(2) Dacă admite cererea, instanța întreabă părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.

(3) Dacă respinge cererea, instanța procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(10)."

Aducerea la cunoștință a învinuirii, lămuriri și cereri "Art. 374. - (4) În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).

(5) Președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe.

(6) În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora.

(7) Probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților și sunt avute în vedere de instanță la deliberare.

(8) Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanță, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

(9) Procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești.

(10) Instanța poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei."

Cercetarea judecătorească în cazul recunoașterii învinuirii "Art. 377. - (5) Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum și dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanța, luând concluziile procurorului și ale părților, dispune efectuarea cercetării judecătorești, dispozițiile art. 374 alin. (5)-(10) aplicându-se în mod corespunzător." Reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor "Art. 395. - (1) Dacă în cursul deliberării instanța apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită și este necesară reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol. Prevederile privind citarea se aplică în mod corespunzător.

(2) Dacă judecata a avut loc în condițiile art. 375 alin. (1) și (2), iar instanța constată că pentru soluționarea acțiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor prevăzute la art. 377 alin. (1)-(3), repune cauza pe rol și dispune efectuarea cercetării judecătorești."

X. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Opinia judecătorului-raportor este în sensul că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să rețină dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: A. Cu privire la admisibilitatea sesizării În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". Sesizarea ce face obiectul cauzei de față este admisibilă, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece: - un complet de judecată al Curții de Apel Galați, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, a constatat că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective; în acest sens trebuie avute în vedere dispozițiile art. 479 și art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală, potrivit cărora acordul de recunoaștere a vinovăției privește și felul, și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, elemente ce sunt influențate de aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală; - asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii; - chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. B. Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită Analizând argumentele care susțin opinia că în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul poate reține dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecința diminuării corespunzătoare a limitelor de pedeapsă aplicabile pentru infracțiunea săvârșită, Înalta Curte constată că acestea pot fi avute în vedere doar din perspectiva unei abordări teoretice de lege ferenda, fără să influențeze însă soluția de lege lata, care nu poate fi decât în sensul că nu este permisă aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției. Astfel, de lege ferenda, sunt apreciate ca pertinente argumentele referitoare la posibilele consecințe ale unei asemenea opinii, respectiv reducerea cazurilor de aplicare a procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției, pe motiv că inculpatul va putea fi tentat să aleagă trimiterea în judecată pentru a beneficia de o reducere a limitelor de pedeapsă (pe care nu o poate obține de la început, în cursul urmăririi penale), ceea ce va determina lungirea procedurilor, creșterea cheltuielilor și încărcarea rolului instanțelor, cu toate că recunoașterea vinovăției a intervenit înainte de sesizarea instanței. Aceste efecte sunt contrare scopului pentru care a fost introdusă procedura reglementată de art. 478 și următoarele din Codul de procedură penală, astfel cum reiese chiar din "Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală", care prevede că procedura acordului de recunoaștere a vinovăției nu numai că reduce durata judecării cauzei, dar simplifică și activitatea din cadrul urmăririi penale, asigură soluționarea cauzelor într-un termen optim și previzibil, fiind totodată un remediu pentru eliminarea unei deficiențe majore a sistemului judiciar român, respectiv durata mare a desfășurării procedurilor judiciare. În plus, nu se poate considera că prin aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală s-ar încălca principul separării funcțiilor judiciare. Potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaștere are ca obiect și "felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia", iar art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală prevede imperativ că acordul de recunoaștere trebuie să conțină "felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat". Implicit, negocierea dintre procuror și inculpat are ca obiect alegerea uneia dintre sancțiunile alternative și stabilirea unei pedepse între minimul și maximul prevăzute de lege, ceea ce implică, din partea procurorului, luarea în considerare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal. Aceasta nu echivalează însă cu o veritabilă operațiune de individualizare a pedepsei, ci cu o propunere adresată instanței, deoarece acordul este supus cenzurii instanței de judecată, aceasta fiind cea care, în final, potrivit art. 483-487 din Codul de procedură penală, va stabili pedeapsa în urma evaluării tuturor criteriilor de individualizare (putând să aplice chiar un alt tratament sancționator, fără să creeze însă pentru inculpat o situație mai grea decât cea stabilită prin acordul încheiat între procuror și inculpat). Mai mult, în "Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală" se menționează expres că, "în acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condițiile acordului său și astfel, de a participa la procesul de luare a deciziei în cadrul stabilirii pedepsei." Așadar, nici prin reținerea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, procurorul nu ar realiza el însuși o individualizare a sancțiunii, singura deosebire constând în aceea că, în cadrul negocierii și încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, ar avea în vedere stabilirea sancțiunii între limitele astfel reduse. De asemenea, de lege ferenda, se consideră judicioasă soluția propusă în sensul ca efectele art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală să fie avute în vedere doar la negocierea pedepsei și la întocmirea acordului de vinovăție, fără ca limitele de pedeapsă reduse ca urmare a reținerii acestor dispoziții legale să poată fi luate în considerare la stabilirea infracțiunilor pentru care se poate încheia acordul, al căror maxim special al închisorii nu poate depăși 7 ani. În acest fel, ar fi respectată și rațiunea limitării aplicării procedurii speciale doar în cazul infracțiunilor cu un grad de pericol social redus și nu s-ar permite includerea în această categorie a altor infracțiuni decât cele prevăzute de art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. În același timp, s-ar da satisfacție și dispozițiilor art. 187 din Codul penal, potrivit cărora: "Prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei". În concluzie, de lege ferenda, se apreciază că este necesară și utilă existența în procedura acordului de vinovăție a unei dispoziții similare celei din art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, de tipul celei conținute de art. 480 alin. (3) - abrogată prin Legea nr. 255/2013, sau a unei norme de trimitere la dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, pentru a da eficiență acestei proceduri speciale și pentru a îndeplini scopurile noului Cod de procedură penală (accelerarea procedurilor, diminuarea cheltuielilor, degrevarea instanțelor de cauzele simple). Cu toate acestea, de lege lata, Înalta Curte constată că modul de redactare a dispozițiilor legale și regulile de interpretare a normelor juridice împiedică aplicarea, în cadrul procedurii speciale a "Acordului de recunoaștere a vinovăției", a dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Procedura în cazul recunoașterii învinuirii este reglementată de art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, toate aceste dispoziții regăsindu-se în Partea specială, titlul III, cap. II - "Judecata în primă instanță". Acordul de recunoaștere a vinovăției este reglementat de art. 478-488 din Codul de procedură penală în Partea specială, titlul IV, intitulat "Proceduri speciale". Între cele două proceduri se pot distinge mai multe asemănări, dar și deosebiri. Ca și judecata în cazul recunoașterii învinuirii, acordul de recunoaștere a vinovăției este o formă simplificată a judecății, care se desfășoară doar pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Scopul acestor proceduri abreviate este, așa cum reiese și din "Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală", acela de a responsabiliza părțile din proces, de a degreva instanțele de judecată, de a contribui la înlăturarea unor proceduri greoaie și deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar, scurtând astfel durata desfășurării procedurilor judiciare. Ambele proceduri se întemeiază pe atitudinea inculpatului, care recunoaște faptele și nu contestă probele administrate în cursul urmăririi penale. În ambele cazuri, argumentele determinante pentru inculpat sunt reprezentate de posibilitatea obținerii unei sancțiuni mai blânde, de scurtarea prezenței sale în fața organelor judiciare, a duratei procesului penal, implicit, a cheltuielilor generate de desfășurarea procesului penal. Cele două proceduri sunt însă diferite, ceea ce decurge în primul rând din topografia textelor legale. "Recunoașterea învinuirii" intervine în faza judecății, după sesizarea instanței prin rechizitoriu și după parcurgerea etapei camerei preliminare, de verificare a legalității actului de sesizare, a actelor de urmărire penală și a legalității probelor administrate în cursul urmăririi penale. "Acordul de recunoaștere a vinovăției" constituie o procedură specială, în cadrul căreia se disting două etape: prima implică manifestarea de voință a inculpatului și a procurorului, care trebuie să intervină în faza de urmărire penală, în urma căreia se încheie un acord între procuror și inculpat, ce constituie o veritabilă "convenție de drept penal". Cea de-a doua etapă se desfășoară în fața instanței de judecată, fără întocmirea rechizitoriului și fără parcurgerea camerei preliminare. Acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat în cursul urmăririi penale este un "element de justiție negociată", căci felul, cuantumul și modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror și inculpat, instanța neputând, cu ocazia verificării acordului, să aplice o sancțiune mai grea. Instanța verifică acordul de recunoaștere încheiat între procuror și inculpat și, în cazul în care acordul îndeplinește condițiile de legalitate, iar soluția propusă prin acord nu este prea blândă, admite acordul și pronunță o soluție de condamnare, fără să poată crea o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord. În caz contrar, respinge acordul și trimite cauza în vederea continuării urmăririi penale. În acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condițiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluționarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu. O atare negociere nu are loc în procedura recunoașterii învinuirii, când beneficiul constă doar în reducerea limitelor de pedeapsă, sancțiunea fiind stabilită de instanță între aceste limite, cu excluderea oricărei forme de negociere. În acest caz, previzibilitatea pedepsei ce urmează a fi aplicată este mult mai redusă decât în cazul parcurgerii procedurii speciale a acordului de vinovăție, când inculpatul știe că nu poate primi o sancțiune mai grea decât cea negociată. În ce privește incidența celor două proceduri, se constată că posibilitatea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției este exclusă în cazul minorilor, fiind prevăzută doar pentru infracțiunile pedepsite cu amenda penală sau cu pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani - ceea ce evidențiază voința legiuitorului de a o limita la infracțiuni cu un grad de pericol social redus, pe când recunoașterea învinuirii privește o sferă mai largă de infracțiuni, fiind exceptate potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, doar cele pedepsite cu detențiunea pe viață. Potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice. În cazul recunoașterii învinuirii, potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, se prevede doar condiția recunoașterii faptelor deoarece, conform art. 377 alin. (5) din Codul de procedură penală, este posibilă schimbarea încadrării juridice. Există diferențe și în ce privește procedura de soluționare: judecata în cazul recunoașterii învinuirii se desfășoară după toate regulile generale, implicând publicitatea ședinței, oralitate și contradictorialitate, pe când, în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, conform art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, procedura în fața instanței este necontradictorie. Rezultă, astfel, că acordul de recunoaștere a vinovăției este reglementat printr-o procedură specială, de strictă interpretare, și nu prevede o cauză de reducere a pedepsei ca cea reglementată de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Acest beneficiu este prevăzut doar în cazul recunoașterii învinuirii - care este reglementată printr-o procedură distinctă și poate fi aplicat doar de instanța de judecată, nu și de către procuror în faza de urmărire penală. Dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală prevăd - expres și limitativ - patru situații în care pot fi reduse limitele de pedeapsă, toate acestea referindu-se la judecarea cauzei conform procedurii simplificate. Înalta Curte constată că aplicarea cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției nu se poate întemeia nici pe considerente ce țin de egalitatea de tratament juridic a inculpaților, nici pe aplicarea prin analogie a acestor dispoziții prevăzute la judecata în primă instanță. În primul rând, așa cum reiese din cele ce preced, în ciuda unor asemănări, cele două proceduri sunt diferite, atât prin conținut, cât și prin efecte. Drept urmare nu ne aflăm în situația încălcării principiului egalității și nediscriminării, incident atunci când, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, se aplică un tratament diferențiat pentru situații identice sau comparabile. În al doilea rând, chiar luând în considerare asemănările existente, nu este posibilă aplicarea prin analogie a cauzei de reducere a pedepsei în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției. Aplicarea prin analogie a legii penale (drept substanțial sau procedural) constituie o problemă controversată. Potrivit unei opinii, având în vedere că normele de procedură sunt de strictă interpretare, ele nu se pot extinde și la alte situații prevăzute de lege. Potrivit altei opinii, în concordanță cu principiul egalității de tratament, se acceptă aplicarea prin analogie, exclusiv a normelor cu caracter favorabil inculpatului, cum este și cazul în speță. Analogia presupune extinderea aplicării unei norme penale cu privire la o situație nereglementată expres, dar care este asemănătoare cu cea descrisă de norma respectivă. Din această perspectivă și având în vedere problema de drept ce face obiectul învestirii Înaltei Curți în procedura prevăzută de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, analiza poate avea ca obiect doar acele situații în care, fiind vorba despre infracțiuni ce pot face obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției (sancționate cu pedeapsa amenzii sau cu pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, exceptând infracțiunile comise de minori), recunoașterea vinovăției de către inculpat intervine încă din faza de urmărire penală. În atare situație, inculpatul are posibilitatea de a opta pentru încheierea unui acord cu procurorul sau de a nu încheia acest acord, renunțând astfel la beneficiul negocierii pedepsei, urmând a se întocmi rechizitoriul și a se dispune trimiterea în judecată, când, teoretic, și sub rezerva aprecierii instanței, va putea beneficia de dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Nu sunt însă îndeplinite condițiile de aplicare prin analogie a dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în cazul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, căci, în această materie, nu suntem în prezența unei lacune de reglementare neintenționate, ceea ce constituie principala condiție de admisibilitate a analogiei. Dimpotrivă, voința legiuitorului este clară, în sensul de a nu da posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat în cursul urmăririi penale între procuror și inculpat. Dispozițiile Codului de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 prevedeau în mod expres în art. 480 alin. (3) că "Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii." De asemenea, în forma anterioară, art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevedea că instanța, în urma admiterii acordului încheiat, "dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsă ale cărei limite au fost reduse conform art. 480 alin. (3)." Prin Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, art. 480 alin. (3) a fost abrogat (prin art. 102 pct. 288), iar art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a fost modificat corespunzător (prin art. 102 pct. 290). În consecință, în actuala reglementare, prin voința legiuitorului, nu este posibilă reducerea limitelor de pedeapsă nici cu ocazia încheierii acordului între procuror și inculpat, dar nici cu ocazia verificării acordului de către instanță. De altfel, această soluție se prefigura și anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 255/2013, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 108 alin. (4) din Codul de procedură penală care, reglementând aducerea la cunoștință a drepturilor procesual penale dobândite de inculpat ulterior punerii în mișcare a acțiunii penale, prevede în mod diferențiat că "Organul judiciar trebuie să aducă la cunoștința inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției, iar în cursul judecății posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii învinuirii." Rezultă, astfel, că legiuitorul nu a înțeles să acorde acest dublu beneficiu în cursul urmăririi penale, respectiv ca inculpatul să aibă posibilitatea de a negocia pedeapsa prin încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției și, în același timp, să se bucure de diminuarea limitelor de pedeapsă prin aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. În consecință, potrivit dispozițiilor legale actuale, procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să rețină dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 și 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Galați -- Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 10.204/233/2014, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept referitoare la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, de a reține în încadrarea juridică dată faptei inculpatului și dispozițiile art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. În aplicarea dispozițiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală stabilește că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să rețină dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2014. PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE Magistrat-asistent, Oana-Valentina Temerel