DECIZIE nr. 14/2016

Dosar nr. 14/2016

Ionuț Mihai Matei - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație

și Justiție, președintele completului

Lavinia Curelea - președintele delegat al Secției I civile

Roxana Popa - președintele delegat al Secției a II-a civile

Ionel Barbă - președintele Secției de contencios

administrativ și fiscal

Mirela Sorina Popescu - președintele Secției penale

Simona Elena Cîrnaru - judecător Secția penală

Ioana Bogdan - judecător Secția penală

Maricela Cobzariu - judecător Secția penală

Silvia Cerbu - judecător Secția penală

Valentin Horia Șelaru - judecător Secția penală

Angela Dragne - judecător Secția penală

Rodica Aida Popa - judecător Secția penală

Ioana Alina Ilie - judecător Secția penală

Geanina Cristina Arghir - judecător Secția penală

Ștefan Pistol - judecător Secția penală

Florentina Dragomir - judecător Secția penală

Francisca Maria Vasile - judecător Secția penală

Aurel Gheorghe Ilie - judecător Secția penală

Mariana Ghena - judecător Secția penală

Laura Mihaela Ivanovici - judecător Secția I civilă

Doina Popescu - judecător Secția I civilă

Mărioara Isailă - judecător Secția a II-a civilă

Ruxandra Monica Duță - judecător Secția a II-a civilă

Emilia Claudia Vișoiu - judecător Secția de contencios

administrativ și fiscal

Iuliana Rîciu - judecător Secția de contencios

administrativ și fiscal

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 14/2016 este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 27^1 și art. 27^2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare. Ședința este prezidată de către vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Ionuț Mihai Matei. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Irina Kuglay. La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Adina Andreea Ciuhan Teodoru, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare. Magistratul-asistent referă cu privire la faptul că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat tuturor membrilor completului de judecată. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare sesizarea din data de 18 aprilie 2016 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș vizând interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 341 din Codul de procedură penală, cu referire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea administrării mijlocului de probă reprezentat de înscrisuri în procedura instituită de acest text de lege. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că, în condițiile în care dispoziția legală care a generat problema de drept supusă dezlegării a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, adoptată la data de 18 mai 2016, chestiunea de drept asupra căreia s-a solicitat instanței supreme să se pronunțe nu mai subzistă. Prin urmare, doamna procuror a concluzionat în sensul că recursul în interesul legii este inadmisibil. Președintele completului, domnul judecător Ionuț Mihai Matei, vicepreședinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul de judecată a reținut dosarul în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, Completul competent să judece recursul în interesul legii, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: 1. Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii promovat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș s-a susținut că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar cu privire admisibilitatea/inadmisibilitatea administrării mijlocului de probă reprezentat de înscrisuri în procedura instituită de art. 341 din Codul de procedură penală. 2. Examenul jurisprudențial Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș a învederat că, în urma verificării jurisprudenței la nivel național referitoare la admisibilitatea/inadmisibilitatea administrării mijlocului de probă reprezentat de înscrisuri în procedura instituită de art. 341 din Codul de procedură penală, s-au evidențiat două orientări, conturându-se astfel caracterul neunitar al practicii judiciare sub acest aspect. 3. Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Într-o primă orientare, instanțele au considerat că în procedura instituită de art. 340 și 341 din Codul de procedură penală este admisibilă administrarea mijlocului de probă reprezentat de înscrisuri, invocându-se printre altele, Decizia Curții Constituționale nr. 599 din data de 21 octombrie 2014, în sensul că principiul contradictorialității nu se rezumă numai la participarea procurorului, citarea și prezentarea de argumente de către participanții în cadrul acestei proceduri, ci presupune și oferirea în mod rezonabil de dovezi suficiente pentru susținerea concluziilor formulate. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanțe au apreciat că, în procedura instituită de art. 340 și 341 din Codul de procedură penală nu poate fi administrat niciun mijloc de probă, nici chiar înscrisurile deoarece noul Cod nu mai cuprinde dispoziții similare celor din art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior. 4. Opinia Colegiului de conducere a Curții de Apel Târgu Mureș este aceea că în dezlegarea chestiunii de drept ar trebui să se plece de la faptul că, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, Curtea Constituțională a decis în sensul că este neconstituțională soluția legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților. În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a arătat că un "aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu și să existe o egalitate a armelor între acuzare și apărare. Principiul egalității armelor, unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil, prevede că fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă față de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea constată că prin absența dezbaterilor contradictorii petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu poate, asemenea persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri și să ridice excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu poate contesta în niciun fel aceste cereri și excepții, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza I din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. De aceea, în condițiile în care persoanele interesate ar fi citate ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri și, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-și exprima opiniile și de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar și la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară." În considerarea argumentelor prezentate s-a concluzionat în sensul că mijlocul de probă reprezentat de înscrisuri este admisibil în cadrul procedurii instituite de dispozițiile art. 340 și 341 din Codul de procedură penală. Astfel, o procedură contradictorie și egalitatea de arme între acuzare și apărare implică inevitabil și prezentarea probelor pe care se bazează argumentele și contraargumentele acestora. Probele sunt cele aflate la dosarul de urmărire penală, dar și orice înscrisuri nou-înfățișate de către persoanele interesate înaintate judecătorului de cameră preliminară, pentru a justifica susținerile făcute oral și în note scrise. Desigur, nefiind în prezența unei proceduri de judecată propriu-zise, ci în limitele unui control jurisdicțional special exercitat de către judecătorul de cameră preliminară și nu de către instanța de judecată, dat fiind specificul lor, s-a susținut că înscrisurile sunt singurele mijloace de probă care pot fi administrate în procedura prevăzută de art. 341 din Codul de procedură penală. 5. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în punctul de vedere transmis, a arătat că, ulterior sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 18 mai 2016 a fost adoptată Ordonanța de urgență a Guvernului pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Prin această ordonanța de urgență au fost modificate, între altele, dispozițiile referitoare la procedura soluționării plângerii împotriva soluțiilor procurorului, ca urmare a adoptării deciziilor Curții Constituționale nr. 599/2014, nr. 663/2014 și nr. 733/2015. Astfel, potrivit art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, introdus prin art. II pct. 92 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, "judecătorul de cameră preliminară, soluționând plângerea, verifică soluția atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate." Prin urmare, în condițiile în care dispoziția legală care a generat problema de drept supusă dezlegării a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, chestiunea de drept asupra căreia s-a solicitat instanței supreme să se pronunțe în procedura prevăzută de art. 471 și următoarele din Codul de procedură penală nu mai subzistă. Întrucât, conform art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, una dintre condițiile de admisibilitate a cererii de recurs în interesul legii o reprezintă existența unei chestiuni de drept, cerință care în cauză nu mai este îndeplinită, s-a solicitat respingerea cererii de recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș, ca inadmisibilă. 6. Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză privind sesizarea referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 341 din Codul de procedură penală, a constatat că recursul în interesul legii îndeplinește condițiile de admisibilitate pentru următoarele argumente: Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș, în temeiul dispozițiilor art. 471 din Codul de procedură penală. Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile legale suscitate, care enumeră, în categoria subiecților de drept care pot promova recurs în interesul legii, Colegiul de conducere al Curții de Apel, judecătorul-raportor a constatat că această primă condiție referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. De asemenea, verificând jurisprudența atașată actului de sesizare, care relevă soluționarea în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive a problemelor de drept care fac obiectul judecății, s-a constatat îndeplinită și cea de-a doua condiție de admisibilitate prevăzută de art. 472 din Codul de procedură penală. Textul supus dezlegării a fost modificat ulterior sesizării cu prezentul recurs în interesul legii, modificarea referindu-se la admisibilitatea probei cu înscrisuri. Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că această modificare ulterioară sesizării nu exclude actualitatea și interesul asupra chestiunii de drept dezbătute. Rezumând problema de drept care a primit o soluționare diferită de instanțele judecătorești, prin hotărâri judecătorești definitive, judecătorul-raportor a apreciat că administrarea probatoriilor în susținerea cererilor formulate de petenți trebuie analizată în contextul liberului acces la justiție și a principiului egalității de arme. Egalitatea de arme presupune crearea pentru petentul care nu are la dispoziție un întreg aparat profesional, ca în cazul magistratului-procuror care culege și administrează probe în cursul urmăririi penale, a posibilității de a administra probe în aceleași condiții și limite, indiferent de natura acestora. Procurorul administrează orice probatoriu util în cursul urmăririi penale, astfel încât nu se pot genera exigențe superioare pentru petent în cazul contestării soluției procurorului. Față de considerentele expuse, judecătorul-raportor a concluzionat în sensul că soluționând plângerea, în procedura instituită de art. 341 din Codul de procedură penală, judecătorul verifică soluția atacată pe baza oricărui mijloc de probă, dacă natura aspectelor invocate reclamă acest demers. 7. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 471 și 472 din Codul de procedură penală aplicabile în materia recursului în interesul legii rezultă că pentru a se apela la un asemenea mecanism de unificare a practicii judiciare trebuie îndeplinite mai multe condiții de admisibilitate. Astfel, promovarea recursului în interesul legii se realizează de către unul dintre titularii prevăzuți, în mod expres, de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerință ce este îndeplinită în cauză, având în vedere că instanța supremă a fost sesizată de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș. Cererea, așa cum prevede art. 471 alin. (2) din Codul de procedură penală, trebuie să cuprindă anumite elemente de conținut, respectiv enunțarea soluțiilor diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curții de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile relevante din doctrină, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii, aspecte care formal se regăsesc în cuprinsul prezentei sesizări. Condiția esențială pentru promovarea recursului în interesul legii care rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. 471 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală și ale art. 472 din Codul de procedură penală o reprezintă existența unei probleme de drept soluționată în mod diferit de instanțele judecătorești, prin hotărâri definitive, ce trebuie dovedită prin anexarea acestora la cererea formulată de titularul sesizării. Îndeplinirea acestei din urmă condiții nu se rezumă la constatarea existenței unei jurisprudențe neunitare cu privire la chestiunea de drept pusă în discuție prin cererea de recurs în interesul legii, ci trebuie avută în vedere și norma juridică a cărei interpretare și aplicare diferită au condus la crearea practicii neunitare, prin raportare la conținutul dispoziției legale atât la data sesizării, cât și la data pronunțării asupra cererii de recurs în interesul legii. În acest sens este de observat că, potrivit art. 474^1 din Codul de procedură penală, efectele deciziei prin care se soluționează recursul în interesul legii încetează, între altele, în cazul modificării dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepția cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare. Rezultă așadar că legiuitorul a recunoscut efecte temporare deciziei prin care s-a soluționat anterior un recurs în interesul legii, în ipoteza în care, ulterior pronunțării și publicării acesteia, a intervenit o modificare a dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegată într-un sens care lămurește chestiunea pusă în discuție și face ca aceasta să nu mai subziste, prin raportare la noua reglementare. Or, dacă într-o asemenea ipoteză decizia pronunțată în interesul legii are efecte temporare, ea nu ar mai putea produce efecte în situația în care, între data sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție și data la care aceasta soluționează recursul în interesul legii, a intervenit o modificare a dispoziției legale a cărei interpretare s-a solicitat, fiind astfel lămurită pe cale legislativă chestiunea de drept care constituie esența sesizării instanței supreme. Cu alte cuvinte, în situația în care până la data soluționării recursului în interesul legii problema de drept care constituie obiectul sesizării a fost dezlegată prin lege, ea nu mai poate face obiectul examinării într-un asemenea cadru, căci voința legiuitorului a fost exprimată în mod explicit, neechivoc, făcând inutil demersul interpretativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, în cazul în care chestiunea de drept pusă în discuție, chiar dacă a existat la data sesizării, nu mai subzistă la data soluționării cererii de recurs în interesul legii, ca urmare a modificării dispoziției legale care a generat jurisprudența neunitară, lipsește una dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală. În speță, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că, ulterior sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispoziția legală care a generat problema de drept supusă dezlegării a fost modificată prin art. II pct. 92 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, prin reglementarea lipsită de echivoc a dispozițiilor art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, care prevăd că "judecătorul de cameră preliminară, soluționând plângerea, verifică soluția atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate." Față de considerațiile teoretice expuse anterior, Completul competent să judece recursul în interesul legii reține că nu mai sunt elemente care să justifice examinarea practicii neunitare la care s-a făcut referire, întrucât chestiunea de drept pusă în discuție a fost soluționată prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016, sens în care va fi respinsă ca inadmisibilă sesizarea Colegiului de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 473 și 474 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

În numele legii,

Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș privind admisibilitatea sau inadmisibilitatea administrării mijlocului de probă reprezentat de înscrisuri în procedura instituită de art. 341 din Codul de procedură penală. Obligatorie, potrivit art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2016.

VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

IONUȚ MIHAI MATEI

Magistrat-asistent,

Adina Andreea Ciuhan Teodoru