HOTĂRÂRE nr. 0/2016

Strasbourg (Cererea nr. 33.751/05) Definitivă din 5 iulie 2016 Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă. În Cauza Guță Tudor Teodorescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din Andras Sajo, președinte, Vincent A. De Gaetano, Bostjan M. Zupancic, Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Krzysztof Wojtyczek, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Fatoș Araci, grefier adjunct de secție, după ce a deliberat în camera de consiliu la 1 martie 2016, pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află Cererea nr. 33.751/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant român, domnul Guță Tudor Teodorescu ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 15 august 2005, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția"). 2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul V. Zorcă, avocat în București. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamantul a pretins că neluarea de măsuri de către autoritățile publice pentru a emite și valida în timp util deciziile prin care să îi acorde compensații pentru proprietățile pierdute din provincii care au făcut anterior parte din România, urmată de refuzul instanțelor interne de a-i acorda o actualizare pentru despăgubirea datorată, i-a cauzat o pierdere financiară semnificativă, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 4. La 7 iulie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei A. Procedura administrativă 5. La 8 aprilie 1998, reclamantul a solicitat Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 (comisia județeană) să îi acorde o compensație pentru o proprietate deținută de autorii săi și preluată de statul bulgar. La 15 decembrie 2000, comisia a emis o hotărâre care propunea plata unei despăgubiri în valoare de 2013957441 ROL (aproximativ 88 000 EUR la momentul respectiv). 6. Respectiva hotărâre, conform legii, trebuia să fie validată de o comisie centrală în termen de 60 de zile. Întrucât comisia centrală nu a emis nicio hotărâre, reclamantul a introdus o acțiune în justiție cu scopul de a obliga comisia centrală să acționeze conform legii. Reclamantul a solicitat, de asemenea, ca sumele acordate de comisia județeană să fie actualizate la rata inflației în momentul efectuării plății. Acțiunea formulată de reclamant a fost respinsă la 17 februarie 2002 de Tribunalul București, care a considerat că termenul de 60 de zile nu este obligatoriu, ci mai degrabă un termen de recomandare. De asemenea, instanța a considerat că actualizarea sumelor acordate era într-adevăr prevăzută de art. 8 alin. (3) din lege, dar că orice actualizare urma să fie făcută la momentul în care plata era efectiv făcută, odată ce comisia centrală valida sau nu hotărârea comisiei județene. 7. La 23 iunie 2003, Curtea de Apel București a admis cererea reclamantului și a ordonat comisiei centrale să emită o hotărâre care să valideze sau nu propunerea făcută de comisia județeană la 15 decembrie 2000. Instanța a considerat că cererea privind actualizarea sumelor acordate cu titlu de compensație urma să fie examinată în timpul etapei de aplicare a legii. 8. La 29 august 2003, comisia centrală a validat hotărârea comisiei județene din 15 decembrie 2000. 9. Despăgubirea, reprezentând la acel moment aproximativ 54 000 EUR, a fost plătită reclamantului la 22 noiembrie 2003. B. Proceduri judiciare 10. Nemulțumit de hotărârea comisiei centrale, la 13 decembrie 2003, reclamantul a introdus o acțiune în justiție cu scopul de a obține o actualizare a sumei inițiale pentru a ține seama de rata inflației între data la care a fost stabilită compensația de către comisia județeană și data plății efective. 11. Printr-o hotărâre din 16 aprilie 2004, Tribunalul București s-a pronunțat în favoarea reclamantului. Tribunalul a stabilit că, în conformitate cu art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, sumele stabilite de comisia județeană trebuie să fie actualizate cu rata inflației în cazul în care nu au fost plătite în anul în care au fost acordate. 12. La 21 februarie 2005 Curtea de Apel București a infirmat soluția și a decis că reclamantul nu are dreptul la actualizarea sumei la rata inflației. 13. Instanța de recurs a decis că tribunalul a interpretat legea aplicabilă în mod incorect, întrucât dreptul la actualizarea sumei cu rata inflației trebuia stabilit la data la care comisia centrală a validat hotărârea comisiei județene. Întrucât plata a fost efectuată uno ictu în cursul aceluiași an în care comisia centrală a luat hotărârea, și nu în tranșe, reclamantul nu avea dreptul la o actualizare cu rata inflației. 14. De asemenea a ajuns la concluzia că nevalidarea de către comisia centrală a hotărârii comisiei județene în termen de 60 de zile nu putea reprezenta o bază legală pentru actualizarea sumei în cauză. II. Dreptul și practica interne relevante 15. Pentru o descriere generală a cadrului juridic și a mecanismelor interne create pentru evaluarea diferitelor tipuri de restituire și de compensare, a se vedea Maria Atanasiu și alții împotriva României, nr. 30.767/05 și 33.800/06, pct. 45-51, 12 octombrie 2010. După cum se menționează în această hotărâre-pilot, statul român și-a asumat prin diferite tratate internaționale semnate la momente relevante obligația de a-i compensa pe foștii proprietari sau pe succesorii acestora, care au pierdut locuințe, terenuri sau culturi abandonate pe anumite teritorii ca urmare a schimbării frontierelor înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Procedura administrativă pentru a obține o compensație pentru astfel de bunuri, prevăzută de legile nr. 9/1998, nr. 290/2003 și nr. 393/2006 și coordonată de Autoritatea Națională, era diferită de cea pentru bunurile imobile naționalizate de regimul comunist, iar fondurile necesare proveneau de la bugetul de stat (a se vedea Maria Atanasiu și alții, citată anterior, pct. 51), astfel cum se prezintă succint și în continuare. A. Legea nr. 9/1998

16. Legea nr. 9/1998 a intrat în vigoare la 14 martie 1998 și a fost modificată în 2004 și în 2007; stabilea un mecanism de compensații pentru cetățenii români ale căror bunuri imobile au fost confiscate fără plata unei compensații adecvate, în temeiul Tratatului de la Craiova, semnat între România și Bulgaria la 7 septembrie 1940 (a se vedea infra, pct. 32). 17. Mecanismul se referea, în esență, la o compensație bănească sau la dreptul de a primi acțiuni la societățile comerciale cu capital de stat. Termenul prevăzut pentru depunerea unor astfel de cereri a fost stabilit de art. 4 alin. (1) la 18 luni de la data intrării în vigoare a legii. Acest termen a fost prelungit ulterior prin Legea nr. 97/2005 la o perioadă de încă 12 luni, începând cu data intrării în vigoare a legii la 21 aprilie 2005 și ulterior prin Legea nr. 348/2006, pentru o perioadă de încă 18 luni, începând cu data intrării în vigoare a legii la 28 iulie 2006. 18. Organismele responsabile pentru aplicarea legii erau comisiile județene, constituite în cadrul fiecărui județ (inclusiv în municipiul București), sub autoritatea prefectului, precum și comisia centrală pentru aplicarea Legii nr. 9/1998. 19. În temeiul art. 7 alin. (1), comisiile județene aveau responsabilitatea de a verifica și soluționa cererile de acordare a compensațiilor în termen de cel mult 6 luni de la data înregistrării. Hotărârile comisiilor județene erau comunicate reclamanților și comisiei centrale și puteau fi contestate de către reclamanți în fața comisiei centrale în termen de 15 zile. Aceasta din urmă avea obligația de a valida sau de a invalida hotărârile în termen de 60 de zile. 20. La rândul lor, hotărârile adoptate de comisia centrală puteau fi contestate în fața instanțelor interne. 21. Normele metodologice emise pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, în vigoare începând cu 30 noiembrie 1998, prevedeau, printre altele, o metodă de calcul pentru stabilirea compensației. Suma respectivă urma să fie actualizată atunci când se efectua plata, în conformitate cu art. 8, 21 și 27 din norme, pe baza indicelui veniturilor salariale medii din ultima lună a trimestrului anterior momentului plății efective. 22. În versiunea sa inițială, art. 8 prevedea la alin. (3) că "În termen de 60 de zile de la împlinirea termenului prevăzut la art. 4 alin. (1), în funcție de volumul compensațiilor ce urmează a se acorda prin hotărâre a Guvernului, se va stabili modalitatea de eșalonare a acordării compensațiilor, prețurile actualizându-se în raport cu coeficientul de inflație. Eșalonarea plăților nu va depăși 2 ani consecutivi." Acest alineat a devenit alin. (2) la 9 noiembrie 1999 și prevedea următoarele: "(2)

În cazul în care compensațiile se plătesc în anul în care au fost stabilite, acestea se acordă la nivelul la care au fost validate de comisia centrală, iar în situația în care se achită în anul următor

se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care a fost publicat de către Comisia Națională pentru Statistică înaintea plății, față de luna decembrie a anului anterior. Eșalonarea plăților nu poate depăși 2 ani consecutivi." 23. Hotărârea Guvernului nr. 286/2004, în vigoare din 22 martie 2004, prevedea la art. 5 că o compensație validată de comisia centrală urmează să fie plătită eșalonat în două tranșe anuale, respectiv 40% în anul în care se face plata și 60% anul următor, a doua tranșă fiind actualizată la rata inflației, în condițiile Legii nr. 9/1998. 24. Din 18 octombrie 2004, data la care a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 1.643/2004, responsabilitățile comisiei centrale au fost preluate de către Departamentul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, care funcționa în cadrul Cancelariei Primului-Ministru. Departamentul înainta hotărârile de validare adoptate de comisiile județene, spre aprobare, către șeful Cancelariei Primului-Ministru. Departamentul mai avea atribuția de a formula o propunere de actualizare a compensației la data emiterii hotărârii de validare, conform Legii nr. 9/1998. 25. Aceste responsabilități au fost preluate de Autoritatea Națională, începând de la data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 361/2005, și anume la 29 aprilie 2005; acest act a fost modificat prin Hotărârea Guvernului nr. 240/2006 la 27 februarie 2006. 26. Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, astfel cum au fost modificate la 26 octombrie 2007 prin Hotărârea Guvernului nr. 1.277/2007, prevedeau la art. 38 alin. (1) că plata compensației se va face de către Autoritatea Națională, în calitate de instituție responsabilă pentru soluționarea tuturor cererilor depuse în temeiul legilor de restituire a proprietăților adoptate în România. B. Legea nr. 164/2014

27. Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 și al Legii nr. 290/2003 a intrat în vigoare la 18 decembrie 2014. 28. Art. 10 din lege stabilește termenele în care trebuie făcute toate plățile; alin. (4) și (5) ale acestui articol se referă, în esență, la modul în care trebuie să fie actualizată compensația pentru a ține cont de rata inflației, pe baza indicelui de creștere a prețurilor de consum, de la momentul emiterii deciziei și până la data intrării în vigoare a legii. C. Decizia din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție 29. Având în vedere jurisprudența internă divergentă în ceea ce privește art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 și art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 în ceea ce privește modul de actualizare a sumelor acordate drept compensații reclamanților, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs în interesul legii, mecanism general conceput pentru a unifica și soluționa opiniile contradictorii pronunțate de instanțele interne în interpretarea unui text juridic specific. 30. Prin decizia din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, ținând seama de principiul restitutio in integrum, interpretarea corectă a art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 este aceea că data stabilirii cuantumului compensației este data la care comisiile județene au emis hotărârile. În cazul în hotărârea nu este validată în termenul legal de 60 de zile, ceea ce s-a întâmplat în numeroase situații, întreaga sumă stabilită inițial trebuie actualizată pentru a ține seama de inflație, în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum. 31. În continuare, Înalta Curte a arătat că această concluzie pe care a adoptat-o era una evidentă, în lumina legislației aplicabile, care reprezenta o reglementare neîndoielnică, bazată pe principiul compensării integrale a reclamanților pentru prejudiciul cauzat. Această interpretare a Înaltei Curți a devenit obligatorie pentru toate instanțele interne ex nunc. D. Dreptul internațional relevant 32. Tratatul de la Craiova a fost semnat la 7 septembrie 1940 de către România și Bulgaria. Potrivit termenilor acestui tratat, părțile semnatare au convenit asupra liniei de frontieră care urma să fie stabilită între cele două țări, în special cu referire la sectorul cuprins între Marea Neagră și Dunăre (Cadrilaterul). Art. III din tratat prevedea strămutarea obligatorie a cetățenilor români de etnie bulgară care locuiau în Tulcea și Constanța în Bulgaria și strămutarea etnicilor români care locuiau în raioanele Durostor și Caliacra în România. Art. V din anexa C la tratat prevedea că statul român ia în sarcina sa despăgubirea cetățenilor români care, în urma strămutării obligatorii, au fost obligați să își abandoneze bunurile situate în zonele rurale care au fost transferate Bulgariei. ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție 33. Reclamantul s-a plâns că, întrucât statul nu a validat hotărârea comisiei județene în termenul-limită legal de 60 de zile, ceea ce a făcut imposibil să se obțină în instanță o actualizare la rata inflației a sumei la care era îndreptățit, a suferit o pierdere pecuniară pentru care statul este responsabil. Art. 1 din Protocolul nr. 1 este redactat după cum urmează: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor." A. Cu privire la admisibilitate 34. Guvernul a susținut că plângerea reclamantului era incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în măsura în care instanțele interne nu au recunoscut dreptul reclamantului la actualizarea sumei acordate drept compensație [Guvernul a citat Kopecky împotriva Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, CEDO 2004-IX]. În continuare, a afirmat că reclamantul nu putea avea nici pretenții legitime în acest sens, având în vedere faptul că interpretarea legislației interne relevante făcea obiectul unor controverse. 35. Reclamantul nu a fost de acord cu acest argument, susținând că legea însăși îi garantează dreptul la compensație integrală, ceea ce presupune și dreptul la actualizarea sumei cu rata inflației la momentul plății efective, ținând cont de timpul scurs între data atribuirii compensației și validarea acesteia de către comisia centrală. 36. Curtea observă că principalul capăt de cerere al reclamantului privește prejudiciul material suferit, care a fost cauzat de nevalidarea de către autorități a hotărârii prin care să i se acorde compensația în timp util; un astfel de eșec, întărit de refuzul curții de apel de a-i recunoaște dreptul la actualizarea sumei acordate drept compensație, i-a încălcat aparent dreptul la respectarea bunurilor sale. Curtea consideră că, în astfel de circumstanțe, chestiunea dacă reclamantul avea sau nu dreptul de a obține actualizarea compensației cu rata inflației, în măsura în care comisia centrală nu a validat hotărârea de acordare a compensației în timp util este strâns legată de fondul capătului de cerere potrivit căruia mecanismul de acordare a compensațiilor stabilit prin Legea nr. 9/1998 este ineficient. În consecință, Curtea consideră că excepția guvernului trebuie unită cu fondul capătului de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 37. Curtea constată în continuare că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 a) din Convenție. De asemenea constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 38. Guvernul a susținut că hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 19 martie 2007 (a se vedea supra, pct. 30) făcea referire la o situație de fapt diferită, în care compensația era plătită în două tranșe, de 40%, respectiv 60% din suma totală, ceea ce nu este cazul în situația reclamantului, care a primit întreaga sumă într-o singură tranșă. Acesta a concluzionat că, întrucât reclamantul a primit întreaga compensație la care avea dreptul, plângerea trebuie respinsă ca fiind nefondată. 39. Reclamantul a reamintit că autoritățile interne aveau obligația de a urma procedurile în anumite termene, iar faptul că nu au reușit acest lucru i-a încălcat drepturile garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, întrucât compensația primită a fost mult mai mică decât cea la care era îndreptățit conform legii. În continuare, a susținut că dispozițiile legale care îi confereau dreptul la o actualizare a compensației erau clare și în conformitate cu scopul general al legii, și anume restitutio in integrum. Această interpretare a dispozițiilor legale aplicabile a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia sa din recursul în interesul legii, pronunțată la 19 martie 2007. 40. Curtea reamintește că un reclamant poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 doar în măsura în care hotărârile contestate au ca obiect "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. "Bunuri" pot fi "bunuri existente" sau pretenții care sunt suficient individualizate pentru a fi considerate "active". Atunci când, la fel ca în cazul de față, un interes patrimonial este de natura unei pretenții, aceasta poate fi considerată drept un "activ" numai dacă există o bază suficientă pentru respectivul interes în dreptul național (de exemplu, atunci când există o jurisprudență constantă a instanțelor interne care să îl confirme), adică, în cazul în care pretenția este stabilită suficient pentru a fi executorie [a se vedea Kopecky (MC), citată anterior, pct. 48-49 și 52]. 41. Curtea reamintește că prima și cea mai importantă cerință a art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca ingerința din partea unei autorități publice în folosința dreptului la respectarea bunurilor să fie legală, nu arbitrară [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (MC), nr. 31.107/96, pct. 58, CEDO 1999-II]. 42. Curtea consideră că, atunci când se referă la "lege", art. 1 din Protocolul nr. 1 face aluzie la același concept care poate fi găsit în oriunde altă parte în Convenție, concept care cuprinde atât dreptul statutar, cât și jurisprudența. Art. 1 face referire la calitatea legii în cauză, impunând condiția ca aceasta să fie accesibilă pentru persoana în cauză, precisă și previzibilă (a se vedea Carbonara și Ventura împotriva Italiei, nr. 24.638/94, pct. 64, CEDO 2000-VI). 43. Curtea acceptă că autoritățile naționale sunt cele care trebuie, în primul rând, să interpreteze și să aplice dreptul intern. Cu toate acestea, în speță, Curții i se solicită să stabilească dacă modul în care a fost interpretat și aplicat dreptul intern a produs consecințe care respectă principiile Convenției (a se vedea Mullai și alții împotriva Albaniei, nr. 9.074/07, pct. 114, 23 martie 2010). 44. În această privință, Curtea observă că pretenția reclamantului ca valoarea compensației să fie actualizată a fost confirmată de mai multe ori de instanțele de judecată, mai întâi, de Tribunalul București la 17 februarie 2002, decizie care a fost confirmată de Curtea de Apel București în hotărârea sa definitivă din 23 iunie 2003; în cele din urmă, Tribunalul București a admis această cerere la 16 aprilie 2004 (a se vedea supra 67). Desigur, această din urmă hotărâre a fost anulată de Curtea de Apel București la 21 februarie 2005 (a se vedea supra 12-13). Cu toate acestea, Curtea nu poate ignora faptul că dispozițiile legale care stipulează modul în care urma să fie calculată compensația menționează în mod constant existența unui mecanism de actualizare, stabilit la data plății efective (a se vedea supra, pct. 21-24). Același principiu a fost reiterat în actuala Lege nr. 164/2014, art. 10 alin. (4) (a se vedea supra 28). În acest context, Curtea face trimitere la motivarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a admite recursul în interesul legii la 19 martie 2007, potrivit căreia textele juridice care stabilesc o actualizare a mecanismului de compensare erau "clare și de necontestat", având în vedere scopul principal al legii, care era restitutio in integrum, și anume de a-i compensa în întregime pe reclamanți (a se vedea supra 30-31). Înalta Curte, în acest recurs extraordinar destinat să unifice și să soluționeze jurisprudența internă divergentă în materie care existase până la acel moment, a confirmat validitatea interpretării date legii aplicabile de către instanțele interne care, în cazul de față, au permis recunoașterea dreptului reclamantului la o actualizare automată a valorii inițiale a compensației (a se vedea supra 7 și 11). 45. Curtea consideră că, având în vedere cele de mai sus, cererea reclamantului de a obține o actualizare a compensației acordate - actualizare impusă de validarea tardivă de către comisia centrală a hotărârii comisiei județene - avea o bază suficientă în dreptul intern pentru a fi considerată un "activ" și, prin urmare, un "bun" protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 46. În lumina constatării sale de mai sus, potrivit căreia cererea reclamantului de actualizare a valorii compensației a fost stabilită în mod suficient pentru a se califica drept un "activ", atrăgând protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că refuzul Curții de Apel București de a da curs cererii a constituit, fără îndoială, o ingerință în dreptul acestuia la respectarea bunurilor. 47. Curtea observă că decizia pronunțată de Curtea de Apel București la 21 februarie 2005 intră în conflict cu constatările instanțelor anterioare sesizate de reclamant, confirmând, în cauza reclamantului, pertinența dispozițiilor art. 8 alin. (3) [modificat ulterior în art. 8 alin. (2)], care admitea actualizarea compensației în situații specifice prevăzute de acesta; în plus, nu a fost oferit niciun motiv pertinent pentru o astfel de discordanță (a se vedea supra 13). 48. Curtea a decis deja că, în cazul în care astfel de decizii vădit contradictorii interferează cu dreptul la respectarea bunurilor și nu este oferită nicio explicație rezonabilă pentru divergență, o astfel de ingerință nu poate fi considerată legală în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece aceste decizii contradictorii conduc la o jurisprudență inconsecventă, căreia îi lipsește precizia necesară pentru a permite persoanelor fizice să prevadă consecințele acțiunilor lor (a se vedea Brezovec împotriva Croației, nr. 13.488/07, pct. 67-68, 29 martie 2011). 49. Având în vedere considerentele de mai sus, rezultă că ingerința contestată, sub forma hotărârii Curții de Apel București din 21 februarie 2005, nu a fost previzibilă pentru reclamant care, bazându-se pe jurisprudența existentă a instanțelor și pe textele și principiile juridice aplicabile, aștepta în mod rezonabil să îi fie admisă cererea sa de actualizare a compensației. 50. Ingerința a fost, prin urmare, incompatibilă cu principiul legalității și contravine, așadar, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În urma acestei constatări este inutil să se mai examineze dacă s-a păstrat un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și cerințele de protejare a drepturilor fundamentale ale reclamantului. 51. Rezultă că excepția Guvernului cu privire la incompatibilitatea ratione materiae trebuie să fie respinsă. Mai mult, Curtea constată că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenției 52. Reclamantul s-a plâns totodată și de alte aspecte legate de caracterul inechitabil al procedurilor atacate, cum ar fi rezultatul lor nesatisfăcător și faptul că instanțele nu au fost imparțiale. 53. Având în vedere toate materialele de care dispune și în măsura în care aceste capete de cerere intră în sfera sa de competență, Curtea consideră că nu există niciun indiciu al vreunei încălcări a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din Convenție. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție 54. Art. 41 din Convenție prevede: "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă." A. Prejudiciu 55. Reclamantul a susținut că sumele care i-au fost acordate drept compensație ar trebui actualizate cu rata inflației, perioada de referință fiind de la 15 decembrie 2010 până în prezent. Conform calculului său, pe baza ratei inflației, această sumă este de 260 818 314,90 RON. De asemenea, reclamantul a solicitat suma de 100 000 EUR (euro) cu titlu de prejudiciu moral. 56. Guvernul a argumentat că reclamantul nu are dreptul la pretenții bănești, întrucât compensația la care avea dreptul i-a fost plătită în întregime în 2003. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul consideră că o constatare a unei încălcări ar fi suficientă în acest sens. 57. Curtea observă că reclamantul a suferit un prejudiciu material, în măsura în care nu a primit sumele la care avea dreptul, în conformitate cu dreptul intern. După cum a reiterat în numeroase rânduri, o hotărâre în care constată o încălcare impune statului pârât obligația legală de ai pune capăt și de a-i repara consecințele astfel încât să restabilească pe cât posibil situația existentă înainte de încălcare [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (reparație echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI]. Curtea observă că art. 509 alin. (10) C. proc. civ. român permite redeschiderea procedurilor interne pentru a remedia încălcările constatate de aceasta. Având în vedere natura plângerii reclamantului și motivele pentru care a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea consideră că, în speță, forma cea mai potrivită de acordare a unei reparații ar fi cea de a redeschide procedura contestată, în timp util (a se vedea Brezovec, citată anterior, pct. 79, și, mutatis mutandis, S.C. Uzinexport S.A. împotriva României, nr. 43.807/06, pct. 41, 31 martie 2015). De asemenea, Curtea consideră că reclamantul are dreptul la plata de despăgubiri cu titlul de prejudiciu moral și îi acordă, pronunțându-se în echitate, 900 EUR cu acest titlu. B. Cheltuieli de judecată 58. Reclamantul nu a formulat nicio pretenție întemeiată în această privință. C. Dobânzi moratorii 59. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de creditare marginală, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. declară admisibilă cererea în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2. hotărăște că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 3. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 900 EUR (nouă sute euro) pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 5 aprilie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.