DECIZIE nr. 604/2025

Elena-Simina Tănăsescu - președinte

Asztalos Csaba-Ferenc - judecător

Mihai Busuioc - judecător

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dacian-Cosmin Dragoș - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 din Codul penal, excepție ridicată de Viorel Miorcăneanu în Dosarul nr. 29.698/325/2020 al Judecătoriei Timișoara - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.528D/2021.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, în principal, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, întrucât criteriile de stabilire a stării de temere a victimei nu pot fi reglementate exhaustiv de legiuitor, ci trebuie lăsate la latitudinea organelor judiciare, iar, în subsidiar, de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 232 din 27 aprilie 2023.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 9 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 29.698/325/2020, Judecătoria Timișoara - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Viorel Miorcăneanu într-o cauză în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) din Codul penal raportat la art. 206 din Codul penal.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că art. 206 alin. (1) din Codul penal nu stabilește cu claritate elementul material al infracțiunii de amenințare și nici instrumentul obiectiv de cuantificare a urmării imediate a infracțiunii, respectiv starea de temere a victimei. Arată că a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, iar existența sau inexistența faptei penale se raportează la aptitudinea acțiunilor inculpatului, autor al excepției de neconstituționalitate, de a provoca o stare de temere persoanei amenințate (în cauză, funcționar public). Susține că, în ipoteza contrară, a lipsei temerii, fapta autorului excepției constituie contravenție, prevăzută de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice.

6. Judecătoria Timișoara - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că norma de incriminare este redactată în termeni clari, previzibili, astfel că subiecții de drept au posibilitatea de a înțelege standardul de comportament pe care trebuie să îl adopte în societate. De altfel, criteriile de stabilire a aptitudinii unei anumite conduite amenințătoare de a produce o stare de temere nu pot fi prevăzute exhaustiv de către legiuitor, fiind o chestiune care, depinzând de particularitatea fiecărei cauze, trebuie lăsată la latitudinea organelor judiciare. Consideră, totodată, că autorul excepției critică, mai degrabă, aptitudinea instanței de a cenzura întrebările care nu sunt utile sau care nu au legătură cu soluționarea cauzei, iar împrejurarea că instanța de judecată a respins întrebările adresate martorilor, cărora li sa cerut să facă aprecieri cu privire la starea de temere pe care ar fi resimțit-o sau nu persoana vătămată, când ar fi fost amenințată, nu reprezintă un element suficient pentru a se susține neclaritatea reglementării infracțiunii de amenințare.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 206 din Codul penal. Din examinarea notelor scrise ale autorului excepției rezultă însă că acesta critică doar dispozițiile alin. (1) al

art. 206 din Codul penal, pe care le citează și la care se referă în mod punctual în argumentarea excepției de neconstituționalitate. Prin urmare, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 206 alin. (1) din Codul penal, care au următorul conținut: „(1) Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării.“

11. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că normele penale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, astfel cum acestea se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 privind accesul liber la justiție și ale art. 23 alin. (1) și (12) privind inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei, precum și legalitatea incriminării, astfel cum acestea se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma dispozițiilor art. 7 paragraful 1 referitor la legalitatea incriminării, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că motivele de neconstituționalitate formulate de autor, din perspectiva faptului că nu este prevăzută o anumită gravitate a faptei păgubitoare, respectiv că nu se stabilește în mod concret dacă starea de temere trebuie să fie produsă persoanei vătămate sau fapta să aibă capacitatea abstractă de a crea o stare de temere, au fost examinate prin Decizia nr. 36 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 26 mai 2020, și Decizia nr. 232 din 27 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 4 august 2023, prin care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.

13. În considerentele deciziilor precitate, în ceea ce privește criticile de neconstituționalitate raportate la art. 23 alin. (12) din Constituție, Curtea a reținut că legalitatea incriminării și a pedepsei presupune în mod implicit respectarea exigențelor constituționale referitoare la calitatea legii, astfel că cerințele art. 1 alin. (5) se subsumează celor ale art. 23 alin. (12) din Constituție în ipoteza normelor de incriminare. Standardele constituționale de calitate a legii sunt îndeplinite dacă legiuitorul indică în mod clar și neechivoc obiectul material al infracțiunilor în chiar cuprinsul normei legale de incriminare sau dacă acesta poate fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang egal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. Legiuitorul nu trebuie să își respecte numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, o asemenea situație putând determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text, contrară exigențelor constituționale referitoare la calitatea legii, respectiv la condițiile de claritate, precizie și previzibilitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragrafele 21 și 22, și Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 24 și 25). Totodată, instanța de contencios constituțional a statuat că o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă și să instituie norme clare, previzibile și accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, și că norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform și să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34, sau Decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 26 iulie 2018, paragraful 20).

14. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenție, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracțiunilor și a pedepselor aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91).

15. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este în special cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele Cantoni împotriva Franței, paragraful 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi - S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (hotărârile pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu și Militaru Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

16. Totodată, pentru a fi conformă cu dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție, incriminarea unor fapte prin norme juridice de drept penal trebuie să respecte principiul proporționalității incriminării, potrivit căruia respectiva incriminare trebuie să fie strict necesară obiectivului urmărit de legiuitor, iar intruziunea ce vizează drepturile fundamentale restrânse prin aplicarea normei incriminatoare să fie justificată prin raportare la protecția juridică asigurată prin reglementarea acelei infracțiuni ( Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, paragraful 30).

17. Ținând cont de reperele jurisprudențiale menționate, Curtea a reținut că norma de incriminare stabilește că elementul material al infracțiunii analizate constă într-o acțiune de amenințare, fără a stabili mijlocul de comunicare prin care aceasta se realizează tocmai pentru că nu contează dacă aceasta este făcută în scris, verbal sau prin gesturi ori fapte. Indiferent că amenințarea s-a produs prin comunicarea directă a unei scrisori, telegrame sau a unui mesaj către victimă sau prin comunicarea într-un spațiu virtual de tip social-media sau comentarii online, elementul material al infracțiunii de amenințare există și este realizat. Amenințarea săvârșită împotriva unei persoane nu este și nu poate fi condiționată de modul în care este exteriorizat elementul material al infracțiunii și modul în care victima ia cunoștință de aceasta (comunicare directă/indirectă). În caz contrar, legea penală ar limita protecția pe care statul trebuie să o asigure libertății psihice și morale a persoanei, conform art. 22 alin. (1) din Constituție, ceea ce ar fi contrar înseși valorilor supreme care stau la baza statului, cu referire la obligația acestuia de a garanta drepturile și libertățile fundamentale.

18. Așa încât, Curtea a constatat că textul criticat, sub aspectul analizat, este unul clar, precis și previzibil, îndeplinind cerințele de calitate a legii care decurg din art. 23 alin. (12) din Constituție și art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

19. Analizând criticile potrivit cărora legea nu prevede criterii pentru cuantificarea stării de temere a victimei în raport cu considerentele jurisprudențiale menționate, Curtea a constatat, în Decizia nr. 36 din 4 februarie 2020, paragraful 24, și Decizia nr. 232 din 27 aprilie 2023, paragraful 12, precitate, că acțiunea de amenințare, potrivit art. 206 alin. (1) din Codul penal, trebuie să aibă aptitudinea producerii unei stări de temere. Pentru a analiza îndeplinirea acestei cerințe esențiale a infracțiunii, parte a laturii obiective, Curtea a reținut că trebuie avute în vedere, în mod evident, anumite criterii subiective în sine raportat la persoana victimei, și anume calitatea sa, starea sa psihică sau gradul de instruire, experiență și pricepere al acesteia. Prin urmare, toate aceste condiții sunt unele subiective care trebuie evaluate și analizate in concreto, raportat la circumstanțele cauzei. Nu i se poate reproșa legiuitorului faptul că textul de lege nu reglementează în mod expres și exhaustiv astfel de criterii pentru determinarea stării de temere, întrucât prin însăși folosirea sintagmei „de natură să îi producă o stare de temere“ din cuprinsul art. 206 alin. (1) din Codul penal se poate înțelege că acțiunea de amenințare trebuie să aibă aptitudinea de a provoca un sentiment de frică în privința subiectului pasiv al infracțiunii, iar criteriile rezultă în mod logic din textul normativ. Mai mult, Curtea a reținut că enumerarea exhaustivă a criteriilor relevate ar imprima normei juridice penale o rigiditate excesivă, fără însă ca precizia absolută să poată fi atinsă, ceea ce înseamnă că o generalitate a sa în privința analizată nu este contrară per se principiului legalității incriminării, elementul de interpretare judiciară fiind necesar și inevitabil. În completarea celor reținute de Curte, în decizia precitată, instanța de control constituțional observă că, din formularea normei penale criticate - prin folosirea pronumelui „îi“ - rezultă că susceptibilitatea producerii unei stări de temere trebuie raportată la persoana amenințată, iar nu la orice altă persoană, iar aceasta se analizează de către instanța de judecată, în mod concret, în funcție de modalitatea și împrejurările de săvârșire a faptei. În concluzie, Curtea a reținut că norma penală criticată, sub aspectul analizat, este clară, precisă și previzibilă, îndeplinind cerințele de calitate a legii care decurg din art. 1 alin. (5) din Constituție și art. 23 alin. (12) privind legalitatea incriminării, astfel cum acestea se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma dispozițiilor art. 7 paragraful 1 referitor la legalitatea incriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților.

20. Totodată, Curtea a reținut că art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 paragraful 1 din Convenție, invocate în cauză, nu au legătură cu textul criticat, întrucât sfera de cuprindere a dreptului la un proces echitabil nu vizează normele de incriminare/de drept substanțial, ci normele procesuale (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19 și 20). Or, în cauză, se contestă o normă cu caracter substanțial, astfel că nu se poate reține incidența acestor texte de referință.

21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Viorel Miorcăneanu în Dosarul nr. 29.698/325/2020 al Judecătoriei Timișoara - Secția penală și constată că dispozițiile art. 206 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Timișoara - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 11 noiembrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

Elena-Simina Tănăsescu

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu