DECIZIE nr. 499/2025

Elena-Simina Tănăsescu - președinte

Asztalos Csaba-Ferenc - judecător

Mihai Busuioc - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dacian-Cosmin Dragoș - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de George Scripcaru în Dosarul nr. 1.607/62/2021 al Tribunalului Brașov - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.875D/2021.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției de neconstituționalitate. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Președintele Curții dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 3.799D/2021, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, excepție ridicată de Iusein Visel în Dosarul nr. 3.017/118/2021/a1 al Tribunalului Constanța - Secția penală.

4. La apelul nominal lipsește autorul excepției de neconstituționalitate, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu aceasta. Curtea, având în vedere identitatea de obiect al cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 3.799D/2021 la Dosarul nr. 1.875D/2021, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, Decizia nr. 642 din 19 octombrie 2021.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin Încheierea din 11 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.607/62/2021, Tribunalul Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Excepția a fost ridicată de George Scripcaru într-o cauză penală având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva ordonanței procurorului de menținere a măsurilor asigurătorii dispuse în temeiul textului de lege criticat.

8. Prin Încheierea din 9 decembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 3.017/118/2021/a1, Tribunalul Constanța - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000. Excepția a fost ridicată de Iusein Visel într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva ordonanței procurorului prin care au fost dispuse măsurile asigurătorii în temeiul normelor criticate.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că legiuitorul a prevăzut obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii în cazul săvârșirii infracțiunilor de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism, de evaziune fiscală și de corupție, în timp ce, în cazul altor infracțiuni, nu există o dispoziție similară, contrar dispozițiilor constituționale privind egalitatea în drepturi. De asemenea, susțin că textul de lege criticat înfrânge prezumția de nevinovăție de care ar trebui să beneficieze orice persoană acuzată în cadrul unui proces penal, neagă dreptul la apărare al persoanei vizate de aceste măsuri, întrucât nu impune un control al condițiilor generale de luare a măsurilor asigurătorii, aduce atingere dreptului de proprietate și încalcă independența și imparțialitatea justiției prin faptul că nu permite instanței judecătorești să aprecieze cu privire la luarea măsurilor asigurătorii.

10. Tribunalul Brașov - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Reține că dispozițiile criticate nu sunt contrare art. 16 alin. (1) din Constituție, atât timp cât persoanele care săvârșesc fapte sancționate penal prin prevederile Legii nr. 78/2000 și cele care săvârșesc alte categorii de fapte incriminate prin legi penale se află în situații juridice diferite. De asemenea, reține că instituirea măsurilor asigurătorii constituie o restrângere a exercițiului dreptului de proprietate privată, care respectă condițiile enumerate la art. 53 din Constituție. Apreciază, totodată, că nu se poate reține încălcarea art. 126 din Constituție, întrucât norma constituțională prevede reglementarea prin lege a competenței instanțelor judecătorești și a procedurii de judecată.

11. Tribunalul Constanța - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că, prin raportare la particularitățile infracțiunilor reglementate prin Legea nr. 78/2000, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii este justificată. Totodată, invocă considerente ale deciziilor Curții Constituționale nr. 10 din 14 ianuarie 2016, nr. 718 din 6 decembrie 2016 și nr. 198 din 23 martie 2017.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

13. Guvernul, exprimând punctul de vedere în Dosarul Curții Constituționale nr. 1.875D/2021, consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, iar, în acest sens, face referire la considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 10 din 14 ianuarie 2016 și nr. 548 din 26 septembrie 2019.

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul (în Dosarul Curții Constituționale nr. 3.799D/2021) și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, care au următorul cuprins: „În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.“

17. Autorii excepției susțin că normele procesual penale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale ale art. 1 referitor la statul român, ale art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 24 privind dreptul la apărare, astfel cum acestea se interpretează, în temeiul art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, și prin prisma exigențelor prevederilor art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 49 privind protecția copiilor și a tinerilor, ale art. 50 privind protecția persoanelor cu handicap, ale art. 51 referitor la dreptul la petiționare, ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, Decizia nr. 718 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 14 februarie 2017, Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, Decizia nr. 692 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 124 din 8 februarie 2018, Decizia nr. 181 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 28 iunie 2018, Decizia nr. 548 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 29 ianuarie 2020, și Decizia nr. 642 din 19 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1253 din 30 decembrie 2021, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

19. Prin Decizia nr. 642 din 19 octombrie 2021, precitată, paragrafele 14-22, Curtea a reținut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal. Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanță sau încheiere) îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activități din care să rezulte că ar intenționa ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă.

20. Totodată, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii și instituirea sechestrului asigurător au loc pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) și sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală și legile speciale prevăd excepții referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât și la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor și tipul bunurilor.

21. Cu privire la cea dintâi categorie de excepții, dispozițiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal și indiferent dacă acesta înțelege să formuleze o cerere de sechestru. Cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător sunt prevăzute: la art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu modificările și completările ulterioare, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situația săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de această lege; și la art. 20 din Legea nr. 78/2000, criticat în cauză.

22. Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum și particularitățile infracțiunilor în cazul cărora este prevăzută excepția luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reținut că reglementarea acestor excepții a fost determinată, în mod special, de importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracțiuni și de pericolul social crescut al faptelor incriminate.

23. Referitor la norma juridică a cărei neconstituționalitate se invocă în prezenta cauză, Curtea a constatat că aceasta obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracțiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari și al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat, în acest sens fiind infracțiunile reglementate în capitolul III al Legii nr. 78/2000 intitulat Infracțiuni și care este structurat în secțiunea 1 unde se regăsesc categoriile de infracțiuni - art. 5, în secțiunea a 2-a unde se regăsesc infracțiunile de corupție - art. 6-9, în secțiunea a 3-a unde se regăsesc infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție - art. 10-16, în secțiunea a 4-a unde au fost reglementate infracțiunile în legătură directă cu infracțiunile de corupție, dar care au fost abrogate prin art. 79 pct. 10 din titlul II al Legii nr. 187/2012 - art. 17 și 18, și în secțiunea a 4^1-a unde se regăsesc infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene - art. 18^1-18^5. Așa fiind, instanța de control constituțional a constatat că și prejudiciile provocate prin săvârșirea respectivelor infracțiuni constau în sume însemnate de bani. În aceste condiții, Curtea a reținut că textul criticat asigură posibilitatea acoperirii parțiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor.

24. Prin urmare, Curtea a constatat că, prin prisma particularităților infracțiunilor reglementate prin Legea nr. 78/2000, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată. Totodată, referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor art. 44 din Constituție, Curtea a făcut referire la Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, paragraful 19, potrivit căreia, până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii.

25. Cu privire la pretinsa încălcare prin textul criticat a accesului liber la justiție, Curtea a constatat că dreptul fundamental prevăzut la art. 21 din Constituție semnifică posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin normele de procedură penală, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Or, simpla instituire a măsurilor asigurătorii, conform art. 20 din Legea nr. 78/2000, nu este de natură să înlăture aceste garanții procesuale, așa încât nu poate fi reținută restrângerea sau încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 21 din Constituție. De asemenea, Curtea a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială.

26. În ceea ce privește susținerea conform căreia prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 încalcă dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituție, Curtea a constatat că acesta din urmă presupune dreptul persoanei interesate de a se apăra în cadrul unei proceduri judiciare și de a fi asistată de un avocat ales sau numit din oficiu. În acest sens, procedura instituirii sechestrului asigurător, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, nu restrânge și nu înlătură posibilitatea titularului dreptului de proprietate asupra bunului sechestrat de a se apăra sau de a-și angaja un avocat, chiar și pe parcursul acestei proceduri necontencioase. Referitor la respectarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, Curtea a reținut că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni nu este de natură să încalce prezumția de nevinovăție a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor precitate sunt aplicabile și în prezenta cauză.

28. Distinct, Curtea constată că, în condițiile în care sechestrul și poprirea asigurătorie sunt măsuri asigurătorii de drept penal, iar nu sancțiuni penale, care pot fi dispuse împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, neavând așadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv, nu pot fi reținute criticile autorilor referitoare la încălcarea prezumției de nevinovăție, consacrată de art. 23 alin. (11) din Constituție. De altfel, prezumția de nevinovăție constituie suportul dreptului la apărare și, implicit, al drepturilor procesuale acordate suspectului sau inculpatului, iar aplicarea prezumției presupune că dispunerea unei măsuri asigurătorii în procesul penal nu echivalează cu existența vinovăției, care trebuie stabilită numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

29. Totodată, Curtea reține că susținerile potrivit cărora legiuitorul a prevăzut obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii în cazul săvârșirii infracțiunilor de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism, de evaziune fiscală și de corupție, în timp ce, în cazul altor infracțiuni, nu există o dispoziție similară, contrar dispozițiilor constituționale privind egalitatea în drepturi, sunt neîntemeiate. În mod constant în jurisprudența sa, Curtea a statuat că Legea fundamentală nu stabilește mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor sociale, acestea fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative și priorități în diferite perioade de timp, determinate de frecvența, gravitatea și consecințele faptelor antisociale. În raport cu acestea, Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmărește protecția diferitelor categorii de relații sociale, ceea ce înseamnă că, în funcție de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate și combătute prin aplicarea de sancțiuni de drept penal, iar altele nu, fără a se aduce însă vreo atingere principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 24 aprilie 2017, paragraful 18). Considerentele anterior menționate sunt aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește reglementarea obligativității instituirii măsurilor asigurătorii în cazul săvârșirii anumitor infracțiuni, cum sunt infracțiunile de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism, evaziunea fiscală, infracțiunile de corupție, infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție, respectiv infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Principiul egalității în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, iar reglementarea obligativității instituirii măsurilor asigurătorii în funcție de anumite elemente incidente este expresia firească a principiului constituțional menționat, care impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat. De altfel, prin Decizia nr. 682 din 30 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 971 din 21 octombrie 2020, paragraful 39, Curtea a constatat că persoanele care au săvârșit infracțiuni diferite se află în situații juridice diferite, ceea ce permite și instituirea unui tratament juridic diferențiat, conform opțiunii libere a legiuitorului, fără a se putea reține instituirea unor privilegii sau a unor discriminări.

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de George Scripcaru în Dosarul nr. 1.607/62/2021 al Tribunalului Brașov - Secția penală și de Iusein Visel în Dosarul nr. 3.017/118/2021/a1 al Tribunalului Constanța - Secția penală și constată că dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Brașov - Secția penală și Tribunalului Constanța - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 21 octombrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu