DECIZIE nr. 190/2025

Marian Enache - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza finală și art. 450 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ghaziri Rami în Dosarul nr. 2.476/1/2020/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.387D/2020.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției. În ceea ce privește procedura de înștiințare, magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepției a fost citat în străinătate, potrivit citativului trimis de către instanța judecătorească, fără ca la dosarul Curții Constituționale să fie primită dovada îndeplinirii procedurii de citare cu acesta. Magistratul-asistent arată că, în acest context, a fost dispusă citarea autorului excepției de neconstituționalitate prin afișare la ușa instanței de contencios constituțional și pe portalul acesteia.

3. Președintele Curții pune în discuție problema citării autorului excepției. Reprezentanta Ministerului Public, invocând dispozițiile art. 14 din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile Codului de procedură civilă, apreciază că citarea autorului excepției este legal îndeplinită.

4. Curtea, având în vedere cele anterior menționate și observând dispozițiile art. 155 alin. (1) pct. 13, art. 156 și 167 din Codul de procedură civilă, pe cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992 și pe cele ale art. 11 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, constată că, în cazul în care autorul excepției are domiciliul în străinătate, acesta trebuie să își aleagă un domiciliu în România, unde Curtea Constituțională urmează să facă toate comunicările privind soluționarea excepției de neconstituționalitate. În caz contrar, citarea acestuia se va realiza la adresa din străinătate, iar în ipoteza în care se constată că citarea nu este legal îndeplinită se va proceda la refacerea acesteia prin afișare la ușa instanței de contencios constituțional și pe portalul acesteia.

5. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că citarea autorului excepției de neconstituționalitate a fost realizată cu respectarea prevederilor legale antereferite, citarea în prezenta cauză fiind legal îndeplinită.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 450 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea neavând legătură cu soluționarea cauzei. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată. În acest sens, invocă Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

7. Prin Încheierea din 24 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 2.476/1/2020/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza finală și art. 450 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ghaziri Rami într-o cauză ce are ca obiect soluționarea unei cereri de recurs în casație.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că în cazul casării cu trimitere instanța judecătorească care va soluționa cauza în apel sau în fond, după caz, este ținută de problemele de drept dezlegate prin hotărârea dată în recursul în casație. Arată că pot exista erori ce aparțin instanței de recurs și, în această situație, contrar propriei convingeri și legii, instanța de rejudecare va da o soluție nelegală. În continuare, apreciază că dispozițiile criticate sunt neconstituționale, deoarece exceptează de la atacarea cu recurs în casație deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Or, accesul liber la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați să apeleze la o instanță de judecată care să se bucure de jurisdicție deplină, adică o instanță care are libertatea să analizeze cauza atât în ceea ce privește aspectele de fapt, cât și cele de drept, cu asigurarea posibilității neîngrădite ca partea interesată să se prevaleze de toate garanțiile specifice unui proces echitabil. Așa fiind, pentru ca dreptul de acces la o instanță să fie respectat, trebuie ca instanța să se bucure de jurisdicție deplină, fapt ce nu este permis în cazul instanței de rejudecare.

9. De asemenea, susține că dispozițiile art. 434 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală exclud posibilitatea controlului judiciar în cazul deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, respectiv a constatării erorilor în aplicarea legii și înlăturarea acestora. Norma legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată nu satisface exigența supremației Constituției, ca principiu de la care nu se poate deroga și nu există excepții.

10. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Arată că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii prin care se statuează asupra vinovăției persoanei acuzate, astfel încât să se evite o încălcare a legii care să afecteze legalitatea soluționării definitive a raportului juridic penal de conflict. Limitarea sferei hotărârilor împotriva cărora se poate exercita recursul în casație nu vine în contradicție cu dispozițiile constituționale și cu cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece hotărârile prin care se reia ciclul procesual (trimiterea spre rejudecarea cauzei) nu dau o dezlegare a raportului juridic penal de conflict care să pună problema conformității cu legea a elementului acestuia (existență, efecte, consecințe în planul pedepselor). Deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzei nu conțin o soluționare a fondului cauzei ca raport juridic de drept penal substanțial. Rejudecarea cauzei presupune reanalizarea tuturor aspectelor cauzei, atât cele de fapt, cât și cele de drept, urmată de pronunțarea unei soluții de achitare sau condamnare.

11. Prin reconfigurarea sistemului căilor de atac, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, exercitată doar în cazuri excepționale și numai pentru motive de nelegalitate a elementelor ce caracterizează un raport penal de conflict soluționat în mod definitiv. Față de specificul acestei căi extraordinare de atac, legea impune condiții stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii de recurs în casație, la titularii căii de atac, la hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casație, precum și la cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac, în scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Accesul liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili reguli de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești revenind legiuitorului. Pentru ca dreptul de acces la o instanță să fie respectat, trebuie ca instanța în fața căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicție deplină, adică instanța trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât și cele de drept ale cauzei. Dreptul la un recurs efectiv, garantat de Convenție, nu se confundă cu dreptul de a exercita o cale de atac. Așadar, pe calea recursului în casație se asigură verificarea legalității - prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege - a unor hotărâri penale definitive prin care s-a soluționat fondul cauzelor, ca garanție a respectării principiului consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, fără a se aduce vreo atingere dreptului de acces liber la justiție, prevăzut de dispozițiile art. 21 din Legea fundamentală.

12. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 450 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanța judecătorească arată că acest text de lege este aplicabil doar în situația în care rejudecarea cauzei este dispusă de instanța de casație. Apreciază că rejudecarea cauzei presupune reanalizarea tuturor aspectelor cauzei, atât cele de fapt, cât și cele de drept, iar în urma acestei analize instanța pronunță o soluție care poate fi una de achitare, condamnare sau încetare a procesului penal. Prin enumerarea limitativă a hotărârilor care pot fi atacate cu recurs în casație, legiuitorul nu a intenționat să îngrădească accesul liber la justiție și nici dreptul la un recurs efectiv, fiind vorba despre o cale de atac exercitată numai împotriva unor hotărâri definitive, după parcurgerea etapei judecății în primă instanță și în apel.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 434 alin. (1) teza finală și art. 450 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: – Art. 434 alin. (1) teza finală: „Pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.“;

– Art. 450 alin. (1): „Instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de recurs în casație, în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la admiterea recursului în casație.“

17. Autorul excepției susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la cerințele de calitate a legii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi și art. 21 referitor la accesul liber la justiție. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, Curtea constată că, prin Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 3 ianuarie 2022, paragrafele 14-18, a reținut că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, soluționarea recursului în casație fiind de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise prin deciziile pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

19. Curtea a observat că pot face obiectul căii extraordinare de atac a recursului în casație numai hotărârile penale definitive. Prevederile de lege criticate exceptează de la recursul în casație deciziile pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție - ca instanțe de apel - prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, ceea ce înseamnă că pot fi atacate cu recurs în casație numai hotărâri definitive prin care s-a soluționat fondul cauzelor. Potrivit soluțiilor de la judecata recursului în casație prevăzute de dispozițiile art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în casație, casează hotărârea atacată și, după caz, în funcție de motivul invocat, desființează și hotărârea primei instanțe, dacă se constată aceleași încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanța competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, și în această din urmă situație, sentința dată cu încălcarea normelor privind competența după materie sau după calitatea persoanei este desființată în recurs.

20. Așa fiind, Curtea a constatat că pe calea recursului în casație se asigură verificarea legalității - prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege - a unor hotărâri penale definitive prin care s-a soluționat fondul cauzelor, ca garanție a respectării principiului legalității consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, fără a se aduce vreo atingere principiului accesului liber la justiție, prevăzut de dispozițiile art. 21 din Legea fundamentală. Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție - potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - și din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform cărora, „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Astfel, accesul liber la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau niciun grup social ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 24, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 24). Așa fiind, Curtea a reținut că dispozițiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

21. De asemenea, referitor la exceptarea, prin dispozițiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, de la posibilitatea folosirii căii extraordinare de atac a recursului în casație a deciziilor - pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel - prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, Curtea a constatat că soluția legislativă criticată este pe deplin justificată de natura instituției recursului în casație, aceea de cale extraordinară de atac, având în vedere că o astfel de cale de atac se poate exercita numai împotriva unei hotărâri prin care o instanță de judecată a statuat în mod definitiv cu privire la un proces penal. Or, în cazul deciziilor pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, litigiul penal nu a fost definitiv judecat și, prin urmare, nu poate fi recunoscută o cale extraordinară de atac.

22. Curtea a apreciat că textul de lege criticat nu încalcă principiul statului de drept și cerințele de claritate și previzibilitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, dispozițiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală având o formulare clară și previzibilă, care nu aduce nicio atingere accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Legea fundamentală.

23. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 450 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanța de contencios constituțional a analizat anterior problematica limitelor judecării cauzei după admiterea recursului în casație, prin Decizia nr. 561 din 6 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 11 august 2006, și Decizia nr. 174 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 16 martie 2010.

24. Curtea a statuat că prevederile art. 124 alin. (3) din Constituție consacră principiul independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii. Acest principiu inerent separației puterilor în stat asigură judecătorilor libertatea de a soluționa, numai pe baza legii, cazurile cu care sunt învestiți și totodată el are semnificația faptului că judecătorii nu pot fi supuși niciunei ingerințe din partea celorlalte autorități publice. În ceea ce privește controlul judiciar ce se exercită de către instanțele care soluționează căile de atac asupra instanțelor care au pronunțat hotărârile atacate, Curtea a reținut că acest control nu reprezintă o limitare a independenței judecătorilor, deoarece el este întotdeauna posterior și nu are, în consecință, cum să îi influențeze pe judecătorii care au pronunțat hotărârile supuse controlului.

25. Curtea a reținut că îndrumările date de instanța de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, numai în privința rezolvărilor de drept, precum și în privința necesității administrării unor probe. Aceste îndrumări sunt date în cadrul activității cu caracter jurisdicțional a instanțelor de recurs, pe cale de hotărâri pronunțate în urma dezbaterilor contradictorii, și nu au nimic comun cu situația nepermisă când, pe cale administrativă, ierarhică, un judecător ar primi indicații asupra modului în care trebuie să judece un anumit proces. Independența judecătorului fondului nu este știrbită prin faptul că, rejudecând cauza, adoptă rezolvarea în drept stabilită de instanța de recurs, deoarece prin aceasta el nu se supune voinței unei autorități lipsite de competență jurisdicțională, ci se conformează îndrumărilor obligatorii date de instanța de control judiciar, în aceeași cauză și în limitele competenței stabilite prin lege.

26. Pe de altă parte, Curtea a observat că instituția controlului judiciar își găsește reazemul constituțional în dispozițiile art. 129 din Legea fundamentală. Reglementarea criticată dă eficiență textului constituțional anterior menționat, dat fiind că fără obligativitatea îndrumărilor date de către instanța de control judiciar judecătorilor fondului nu s-ar putea realiza finalitatea controlului, de asigurare a soluționării temeinice și legale a cauzelor. Dacă judecătorii de la instanța de fond nu ar fi obligați să se supună îndrumărilor instanței de apel sau de recurs, putând reitera erorile comise prin soluția ce a fost desființată, s-ar ajunge la exercitarea repetată a căilor de atac și la prelungirea duratei soluționării cauzelor în mod nepermis și astfel s-ar încălca cerința soluționării proceselor întrun „termen rezonabil“, prevăzută la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

27. Atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ghaziri Rami în Dosarul nr. 2.476/1/2020/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile art. 434 alin. (1) teza finală și art. 450 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 aprilie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

pentru MARIAN ENACHE,

în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Marițiu