Renuntare la drept. Continutul si cerintele impuse de art.247 Cod pr.civila

Renuntare la drept. Continutul si cerintele impuse de art.247 Cod pr.civila Dreptul subiectiv la care partea renunta trebuie sa fie dintre cele de care se poate dispune. Renuntarea la dreptul subiectiv dedus judecatii este un element component al principiului disponibilitatii reprezentand facultatea procesuala prevazuta de lege in favoarea reclamantului in virtutea careia acesta poate curma litigiul prin renuntarea la insusi dreptul material al procesului.
legea obliga instanta sa respecte dreptul de dispozitie al partilor dar ii confera totodata prerogativa de a controla felul in care acestea inteleg sa-l exercite.
                                                       
(Decizia  74 din data de 21 ianuarie 2009 a Curtii de Apel Ploiesti - Sectia Litigii de Munca si Asigurari Sociale)

Prin sentinta civila nr.1179 din 2 iulie 2008 a tribunalului s-a admis exceptia necompetentei materiale a tribunalului privind judecarea contestatiei la executarea silita ce face obiectul dosarului de executare nr.89/2008 si s-a disjuns capatul de cerere privind contestatia la titlu, formandu-se dosarul civil nr.4294/120/2008 in care contestatorul T. G. a formulat in contradictoriu cu intimata SC "B" SA B, contestatie impotriva titlului executoriu reprezentat de sentinta civila nr.289 pronuntata la 1 martie 2006 de acelasi tribunal.
Acestei cauze disjunse i s-a stabilit termen de judecata la data de              2 septembrie 2008 pentru cand ambele parti au fost legal citate iar contestatorul a formulat si depus precizari prin care s-a declarat de acord cu suspendarea judecatii contestatiei sale pana la solutionarea recursului declarat impotriva sentintei civile nr. 1179 din 2 iulie 2008 a tribunalului dar conditionat de suspendarea executarii silite insasi cerute de intimata SC "B" SA B si care face obiectul dosarului de executare nr.89/2008 al executorului judecatoresc.
Prima instanta a dispus prin incheierea pronuntata la singurul termen de judecata din 2 septembrie 2008, suspendarea judecatii pana la solutionarea recursului declarat impotriva sentintei civile nr. 1179 din 2 iulie 2008 (fila 16) apreciind ca dezlegarea pricinii este conditionata de dreptul ce face obiectul judecatii cauzei aflate in calea de atac, in temeiul art.244 alin.1 cod pr.civ.
Prin aceeasi incheiere tribunalul a respins cererea formulata de contestator referitoare la suspendarea executarii silite insesi, motivand ca in conformitate cu art.403(1) cod pr.civ. pana la solutionarea contestatiei la executare sau a altei cereri privind executarea silita, instanta competenta poate suspenda executarea daca se depune cautiunea in cuantumul fixat de instanta, competenta materiala revenind instantei de executare, adica judecatoriei unde s-a declinat contestatia la executare a aceluiasi contestator iar nu instantei chemate sa solutioneze contestatia privind lamurirea intelesului, intinderii sau aplicarii titlului executoriu.
Impotriva acestei incheieri a tribunalului, contestatorul a exercitat recurs, in termen legal criticand solutia de respingere a cererii de suspendare a executarii silite ca fiind nelegala si netemeinica.
Sub un prim aspect recurentul-contestator a sustinut ca hotararea este data cu incalcarea legii, fiindca prima instanta a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii, schimband intelesul lamurit si vadit neindoielnic al acestuia.
Astfel, desi prin precizarile depuse pentru termenul de judecata din 2 septembrie 2008 contestatorul a cerut suspendarea judecatii conditionata si de suspendarea executarii silite, in caz contrar opunandu-se masurii de suspendare si solicitand continuarea judecatii, instanta de fond a suspendat doar judecata fara a expune aceasta masura prin dispozitiv.
In plus, prin incheierea respectiva tribunalul a disjuns capatul de cerere privind contestatia la titlu si a format dosarul de fata-nr. 4294/120/2008 - inainte ca sentinta prin care a stabilit declinarea de competenta si respectiv disjungerea sa fi devenit irevocabila.
Procedand in acest mod, tribunalul a gresit fiindca art.403 cod pr.civ. permite suspendarea executarii silite pana la solutionarea contestatiei fara a distinge dupa cum este vorba de contestatie la executare sau la titlu astfel ca trebuia sa se pronunte asupra cererii sale iar nu sa considere ca numai judecatoria in favoarea careia s-a declinat competenta materiala de judecata a contestatiei la executare ar avea competenta de a dispune si eventuala suspendare.
Recurentul contestator a aratat ca in privinta litigiilor de munca, legea care guverneaza materia este Legea nr.169/1999, context in raport de care instanta care a pronuntat hotararea in prima instanta, adica tribunalul este cea care trebuie sa solutioneze si contestatia la executare si cererea de suspendare a executarii silite pana la judecarea recursului impotriva sentintei civile nr.1179/2 iulie 2008.
Pentru aceste motive, recurentul-contestator a cerut admiterea recursului, modificarea incheierii recurate in parte in sensul suspendarii si a executarii silite pana la judecarea recursului impotriva sentintei civile nr.1179/2 iulie 2008.
Intimata SC "B" SA, fiind legal citata in instanta de recurs, a formulat si depus intampinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat si obligarea recurentului-contestator la plata cheltuielilor de judecata.
Recurentul-contestator a depus la dosar pentru termenul de judecata de la 21 ianuarie 2009 o cerere prin care a solicitat expres renuntarea la drept, evocand dispozitiile art.247 cod pr.civ.
In sustinerea acestei cereri, recurentul-contestator a reluat dispozitiile luate de prima instanta si a aratat ca a exercitat recurs impotriva sentintei civile nr. 1179/2 iulie 2008 a Tribunalului Dambovita, acesta fiind solutionat de Curtea de Apel Ploiesti la data de 4 noiembrie 2008; ca angajarea de catre intimata SC "B" SA a unui avocat ales dupa data de 4 noiembrie 2008, cand a devenit evident ca recursul de fata a devenit fara obiect, nu se mai justifica si de aceea nu se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecata reprezentand onorariul avocatului ales cu rea credinta si in scop sicanator de societatea intimata.
In aceste imprejurari, recurentul-contestator care nu a mai sustinut criticile aduse impotriva incheierii recurate, a cerut exclusiv si prin concluziile orale din sedinta dezbaterilor sa se constate ca “ renunta la dreptul pretins solicitat respins prin incheierea din 2 septembrie 2008 a tribunalului " urmand a se anula hotararea mentionata fara obligarea sa la eventuale cheltuieli de judecata in recurs.
Curtea, examinand cererea de renuntare la drept prin prisma dispozitiilor art.247 cod pr.civ si  a concluziilor partilor,a retinut urmatoarele:
                    In conformitate cu art.247 cod pr.civ. in caz de renuntare la insusi dreptul pretins, instanta da o hotarare prin care va respinge cererea in fond si va hotari asupra cheltuielilor, renuntarea la drept putandu-se face si fara invoirea celeilalte parti atat in prima instanta cat si in apel, iar cand renuntarea la drept se face in aceasta din urma instanta, hotararea primei instante va fi anulata in totul sau in parte, in masura renuntarii.
Sub un prim aspect, din prevederile procesuale sus-citate rezulta ca dreptul subiectiv la care partea renunta trebuie sa fie dintre cele de care se poate dispune.
Renuntarea la dreptul subiectiv dedus judecatii este un element component al principiului disponibilitatii reprezentand facultatea procesuala prevazuta de lege in favoarea reclamantului in virtutea careia acesta poate curma litigiul prin renuntarea la insusi dreptul material al procesului.
Cu toate acestea, instanta in fata careia se face renuntarea, are indreptatirea sa refuze sa ia act de declaratia partii in cazul in care apare evident fie ca aceasta nu intelege gravele consecinte ce decurg pentru ea din actul renuntarii fie ca dreptul la care renunta nu este unul subiectiv, ca in cazul de fata, adica partea nu poate dispune de el.
Altfel spus, legea obliga instanta sa respecte dreptul de dispozitie al partilor dar ii confera totodata prerogativa de a controla felul in care acestea inteleg sa-l exercite.
Curtea mai retine ca renuntarea la drept, inteleasa ca act unilateral si de dispozitie prin care reclamantul se desista de la dreptul subiectiv material afirmat pe calea actiunii civile, se diferentiaza de renuntarea la judecata care presupune desistarea de la un drept procesual recunoscut partilor alaturi de altele care fac parte din aceeasi categorie precum: dreptul de a face cereri si de a fi incunostintate despre data si locul desfasurarii procesului, dreptul de a se apara, de a administra probe si de a invoca exceptii, de a exercita caile legale de atac ori de a cere punerea in executare a hotararilor judecatoresti sau altor titluri executorii, etc.
Recurentul-contestator nu a exercitat prin cererea de suspendare a executarii silite intemeiata pe dispozitiile art.403 Cod pr. civila, corect aplicate de tribunal, decat un drept procesual la care nu poate renunta in conditiile dispozitiilor legale sus-analizate.
Dreptul de a se adresa instantei de judecata cu o cerere este consfintit si garantat atat de legea fundamentala cat si de art.6 prf.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si reprezinta o garantie procesuala a echitatii procedurii judiciare, niciunei persoane neputandu-i fi interzis sau limitat decat in conditii expres prevazute si  justificate legitim.
Drept urmare, Curtea nu a identificat, dupa ce a pus in discutia partilor acest aspect, care este dreptul material subiectiv la care se refera art.247 cod pr.civ. la care recurentul-contestator a declarat scris si oral ca renunta.
In realitate, renuntarea ca expresie a manifestarii neingradite de vointa a recurentului-contestator se refera la exercitiul dreptului procesual de care a uzat prin formularea cererii de suspendare a executarii silite, solutionate de instanta fondului prin incheierea recurata si de care nu se poate lua act, nefiind intrunite cerintele art.247 cod pr.civ..