Cerere plata drepturi salariale rezultate din contractul de ambarcare. Exceptia necompetentei generale a instantei romane in solutionarea cauzei. Incidenta art. 18 si 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/22.12.2000 privind competenta judiciara, recunoaste...

Competenta in materia contractelor individuale de munca este reglementata prin sectiunea 5, art. 18, 19, 20 din Regulamentul (CE) nr. 44/22.12.2000 al Consiliului privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala.
Prin art.18 alin.(1) din Regulament se prevede ca: "in materia contractelor individuale  de munca, competenta se determina in conformitate cu dispozitiile din prezenta sectiune, fara a se aduce atingere art.4 si art.5 punctul 5 - alin.(2) : Daca un angajat incheie un contract individual de munca cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru insa are o sucursala, agentie sau alta unitate pe teritoriul uneia dintre statele membre, se considera in cazul contestatiilor privind exploatarea sucursalei, agentiei sau unitatii, ca angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.
Art.19 din Regulament stipuleaza ca: "un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi actionat in justitie:
1) inaintea instantelor din statul membru pe teritoriul caruia este domiciliul sau
2) in alt stat membru:
a) inaintea instantelor din locul in care angajatul isi desfasoara in mod obisnuit activitatea sau inaintea instantelor din ultimul loc in care acesta si-a desfasurat activitatea sau
b) daca angajatul nu-si desfasoara sau nu si-a desfasurat in mod obisnuit activitatea pe teritoriul aceleasi tari, inaintea instantelor din locul unde este sau a fost situata intreprinderea care l-a angajat pe acesta.
Art.20 din Regulament prevede urmatoarele:
alin. 1) Actiunea angajatorului poate fi introdusa decat inaintea instantelor din statul membru pe teritoriul caruia angajatul isi are domiciliul;
alin. 2) Dispozitiile prezentei sectiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconventionala la instanta sesizata cu cerere initiala, in conformitate cu prezenta sectiune.

Art. 18, 19, 20  din Regulamentul (CE) nr. 44/2000

Prin cererea de chemare in judecata inregistrata sub nr.2651/118/2010, reclamantul G.I., in contradictoriu cu parata O.B. GMBH & CO.KG, a solicitat instantei, ca prin hotararea ce se va pronunta, sa se dispuna obligarea paratei la plata drepturilor salariale datorate, in suma de 13 425 $.
In motivarea cererii se arata ca reclamantul a fost  angajat al paratei, in baza contractului individual de munca din data de 29.06.2009, in functia de comandant al navei P. Reclamantul sustine ca si-a indeplinit toate obligatiile contractuale, dar angajatorul nu i-a achitat toate drepturile banesti, ramanand un rest de plata in suma de 13 425 $, reprezentand drepturi salariale pentru lunile octombrie si noiembrie 2009. 
In motivare se mai arata ca pentru luna noiembrie suma datorata este de 6525,24 $, iar pentru luna octombrie suma este de 6900$.
Parata, legal citata, a formulat intampinare, prin care a invocat exceptia necompetentei instantelor din Romania, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea actiunii ca nefondata. In motivare se sustine ca angajatorul nu datoreaza sumele solicitate cu titlu de salariu, invocand art.13 alin 1 pct.7 si alin 2 din contractul de angajare, care prevad ca in cazul unei delapidari, a unor daune provocate prin frauda de catre un membru de echipaj, angajatorul este indrept a retine orice sume datorate angajatului in vederea recuperarii prejudiciului creat.
Prin intampinare se sustine ca la data de 20.08.2009, reclamantul, in calitate de comandant, a primit ordin sa alimenteze nava P. cu 1000 tone de combustibil, iar acesta - dupa ce a consultat opinia sefului mecanic, care a apreciat ca doar o cantitate de 750 tone mai poate fi incarcata - a comandat totusi incarcarea a 1000 tone de combustibil. Ulterior, nava a continuat voiajul spre America de Sud, unde a trebuit sa se alimenteze din nou pentru a ajunge in siguranta la destinatie. Pe drum reclamantul a informat societatea parata ca nu-i ajunge combustibilul de la bord, astfel incat nava a trebuit sa devieze de la cursul firesc, pentru a se aproviziona cu 300 tone de combustibil.
Parata a dispus o ancheta cu privire la alimentarile cu combustibil, ca urmare a faptului ca s-au creat suspiciuni fata de modul in care reclamantul gestioneaza nava aflata sub comanda sa, care a generat cheltuieli suplimentare. Parata apreciaza ca reclamantul a creat o paguba in valoare de 238 041,24 USD, in patrimoniul sau, ca urmare a actiunilor sale frauduloase.
Parata a formulat si o cerere reconventionala, prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 238 041,24 USD, in temeiul disp.art.969 si urm. din Codul civil.
Ulterior, parata a formulat o cerere prin care aduce la cunostinta instantei ca isi micsoreaza catimea obiectului cererii reconventionale la suma de 30.795,54 USD, in echivalentul monedei nationale, reprezentand valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a devierii navei de la cursul de destinatie. In motivare se sustine ca exista dificultati de probatiune, fiind vorba despre o cauza cu elemente de extraneitate, precum si faptul ca pretentiile paratei fac obiectul unei cercetari penale, pe rolul parchetului din Hamburg.
Asupra exceptiei de necompetenta a instantei
Instanta a pronuntat incheierea din data de 21.06.2010, prin care a respins, ca nefondata, exceptia necompetentei generale a instantelor romane in solutionarea cauzei, exceptie invocata de parata, pentru urmatoarele considerente:
Potrivit art.19 din Legea nr.187/2003 privind competenta de jurisdictie, recunoasterea si executarea in Romania a hotararilor in materie civila si comerciala pronuntate in statele membre ale Uniunii Europene  "(1) Un angajator nu poate introduce actiuni decat la instantele de pe teritoriul Romaniei sau ale statului membru in care angajatul isi are domiciliul.
    (2) Dispozitiile prezentei sectiuni nu aduc atingere dreptului angajatorului de a introduce o cerere reconventionala la instanta la care, in conformitate cu prezenta sectiune, actiunea initiala este in curs."
In cauza, parata a formulat cerere reconventionala, a carei solutionare este de competenta exclusiva a instantelor romane, respectiv a Tribunalului Constanta, potrivit art.284 din Codul muncii, cerere reconventionala ce a fost introdusa la instanta la care actiunea initiala este in curs.
Dispozitiile legale sunt aplicabile intrucat tarile in care partile isi au sediul, respectiv domiciliul sunt state membre ale Uniunii Europene.
In  cauza au fost administrate: proba cu inscrisuri si cu interogatoriul reclamantului.
Prin sentinta civila nr.2961 din data de 17 mai 2011, pronuntata in dosarul civil nr.2651/118/2010, Tribunalul Constanta a admis  actiunea principala formulata de reclamantul G.I. in contradictoriu cu parata reconvenienta O.B. GMBH & CO KG.
A obligat  parata, catre reclamant, la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada octombrie - noiembrie 2009, in cuantum de13.425 $ si a respins ca nefondata, cererea reconventionala.
In temeiul dispozitiilor art.274 Cod procedura civila a obligat parata la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 2000 lei, in favoarea reclamantului.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta  a retinut urmatoarele:
Asupra actiunii principale
Conform contractului de angajare incheiat intre parti la data de 29.06.2009, reclamantul a fost angajat pentru o perioada de 5 +/- 1 luni, in functia de comandant, cu un salariu lunar de 7134 USD.
Potrivit dispozitiilor din art.11 al acestui contract, raportul de munca inceteaza la initiativa angajatorului in cazul in care comandantul isi neglijeaza constant indatoririle, comite o infractiune, prejudiciaza cu buna stiinta proprietatea angajatorului sau marfa de la bordul navei; comandantul este raspunzator a acoperi cheltuielile generate de acestea, iar angajatorul poate retine/confisca salarii neplatite in vederea acoperirii prejudiciului creat.
Prin raspunsurile date la interogatoriul formulat de catre parata, reclamantul recunoaste ca alimentarea navei cu combustibil nu este sarcina sa si a dispus alimentarea la solicitarea sefului mecanic si ca urmare a calculelor efectuate de catre acesta. De asemenea, reclamantul recunoaste ca a avut suspiciuni cu privire la sinceritatea raportarilor date de seful mecanic si a informat proprietarul navei, care a dispus devierea de la cursul firesc.
Pozitia procesuala a paratei a fost de recunoastere a faptului ca nu a efectuat plata restului de drepturi salariale catre reclamant, prevalandu-se de prevederile contractuale invocate, apreciind ca in aceasta modalitate prejudiciul pe care sustine ca reclamantul l-a creat, poate fi partial acoperit.
Dispozitiile art. 39 din Codul muncii prevad ca salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusa. Potrivit art.154 alin.2 "pentru munca prestata in baza contractului individual de munca fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat in bani."
Modalitatea de plata a salariului este stabilita prin dispozitiile art. 161 alin.1 din legea nr.53/2003 in sensul ca acesta se plateste in bani cel putin o data pe luna, la data stabilita in contractul individual de munca, in contractul colectiv de munca aplicabil sau in regulamentul intern, dupa caz.
In temeiul art.163 alin.1 din acelasi act normativ executarea obligatiei de plata a salariului se dovedeste prin semnarea statelor de plata sau prin orice alte documente justificative.
Desi, potrivit art.287 din Legea nr.53/2003 in conflictele de munca sarcina probei incumba angajatorului, se constata ca parata nu a facut dovada achitarii efective a tuturor drepturilor salariale cuvenite reclamantului pentru perioada de referinta prin documente justificative. De altfel, asa cum s-a mentionat, parata recunoaste ca datoreaza o diferenta de drepturi banesti de natura salariala, catre reclamant.
In aceste conditii, instanta constata ca reclamantul si-a indeplinit obligatia de a presta munca, justificand astfel remunerarea potrivit textelor de lege enuntate.
In raport de considerentele expuse, instanta a admis  actiunea reclamantului, iar parata va fi obligata la plata drepturilor salariale, aferente perioadei solicitate de reclamant.
Asupra cererii reconventionale
Din probele administrate in cauza, instanta a constatat  ca nu s-a facut dovada indeplinirii conditiilor impuse prin dispozitiile art.11 din contractul de angajare incheiat intre parti la data de 29.06.2009, invocate de catre parata reconvenienta.
Astfel, nu s-a dovedit ca reclamantul, in calitate de comandant, si-a neglijeaza constant indatoririle, atata timp cat, pe de o parte, atributiile legate de aprovizionarea navei si completarea documentelor de aprovizionare sunt in sarcina sefului mecanic, iar dispozitia de deviere a navei de la cursul stabilit initial a fost data de catre compania angajatoare, iar pe de alta parte, reclamantul a dispus aprovizionarea navei ca urmare a verificarilor si cererii facute de catre seful mecanic.
In acelasi timp nu s-a facut dovada comiterii unei infractiuni de catre reclamant, actiune care trebuie constatata de catre o instanta penala specializata, pentru a se putea stabili cu certitudine ca reclamantul este cel care a prejudiciat cu buna stiinta proprietatea angajatorului sau marfa de la bordul navei.
In consecinta, s-a constatat  ca nu sunt incidente in prezenta cauza dispozitiile contractuale care permit angajatorului sa refuze plata drepturilor de natura salariala, in vederea acoperirii eventualului prejudiciului creat de catre angajatul sau.
Avand in vedere aceste considerente, instanta a respins cererea reconventionala, intrucat nu este fondata.
Impotriva acestei hotarari a declarat recurs parata O.B. GMBH & Co.KG.
Critica sentintei prin motivele de recurs a vizat in esenta urmatoarele:
1. In conformitate cu dispozitiile art.304 pct.3 modificat Cod procedura civila, apreciaza ca hotararea recurata a fost pronuntata cu incalcarea competentei de ordine publica a altei instante, invocata in conditiile legii.
Tribunalul Constanta, Sectia Civila (ca de altfel orice alta instanta din Romania), nu era competent a solutiona cauza, pentru motivele invocate de parata inca de la primul termen de judecata in fond, in sustinerea exceptiei de necompetenta generala a instantelor romane, raportata la situatia de fapt relevata in dosar.
Astfel cum a mai aratat, apreciaza ca legea aplicabila contractului de angajare incheiat intre parata, ca angajator (operator al navei P.) si reclamantul G.I. (comandant al navei mentionate) nu este legea romana, ci legea germana, contractul fiind incheiat la data de 29.06.2009 la Hamburg, Germania.
In cazul de fata, conform dispozitiilor art.102 lit."b" din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, apreciaza ca legea aplicabila contractului de angajare a numitului G.I. este cea germana, sediul paratei, ca angajator, fiind in Hamburg, Germania, dat fiind si faptul ca reclamantul, in calitate de comandant al navei P. (Pav.Liberia).
Privitor la legea germana, aceasta stabileste competenta instantelor de la sediul angajatorului, adica al paratei, in solutionarea unui conflict de munca avand un obiect patrimonial (art.17 alin.1 coroborat cu paragraful 29 alin.1 din Codul german de procedura civila - ZPO: "jurisdictia generala in cazul municipalitatilor, corporatiilor, companiilor, cooperativelor, asociatiilor, fundatiilor si institutiilor ce pot sta in justitie, este determinata de sediul lor principal. Sediul este, cu exceptia unor prevederi contrare, acolo unde se efectueaza administrarea lor").
Instanta de fond, trecand peste motivele de mai sus, dar si peste argumentele in aparare prezentate de catre reclamant, in mod vadit nefondate (se sustinea competenta instantelor romane, determinata de sediul societatii de crewing/recrutare prin intermediul careia reclamantul a fost angajat de parata), a solutionat in mod gresit exceptia acesteia, respingand-o ca nefondata prin incheierea de sedinta din data de 21.06.2010, pe considerentul prevederilor art.19 din Legea nr.187/2003 privind competenta de jurisdictie, recunoasterea si executarea in Romania a hotararilor in materie civila si comerciala pronuntate in statele membre ale Uniunii Europene. Acestea dispun ca: "1) Un angajator nu poate introduce actiuni decat la instantele de pe teritoriul Romaniei sau ale statului membru in care angajatorul isi are domiciliul; 2) Dispozitiile prezentei actiuni nu aduc atingere dreptului angajatorului de a introduce o cerere reconventionala la instanta la care, in conformitate cu prezenta sectiune, actiunea initiala este in curs".
In primul rand, Legea nr.187/2003, pe a carei prevederi se sprijina analiza sa, nu mai era in vigoare la data introducerii actiunii si a pronuntarii solutiei privind exceptia necompetentei generale ale instantelor din Romania. Acest act normativ a fost abrogat in mod expres prin O.U.G.nr.119/28.12.2006 privind unele masuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderarii Romaniei la Uniunea Europeana.
In al doilea rand, chiar raportat la aceste norme abrogate, analiza nu este corecta. Nu se poate aprecia asupra competentei judecatoresti in solutionarea cauzei, pornind de la competenta privind cererea reconventionala, consecinta a demersului initiator, actiunea principala formulata de reclamantul G.I.
In atari conditii (abrogarea reglementarilor avute in vedere de instanta de fond, si incorectitudinea interpretarilor sale), apreciaza ca in cauza sunt incidente dispozitiile art.102 lit."b" din Legea nr.105/1992, potrivit careia unui contract individual de munca cu elemente de extraneitate (in cazul paratei, nationalitatea angajatorului), i se va aplica legea statului pe al carui teritoriu se afla sediul intreprinderii angajatoare, daca acesta isi indeplineste munca in mai multe state (n.n. performand voiaje internationale la  bordul unei nave maritime arborand  un alt pavilion). De asemenea, cele mai puternice legaturi ale contractului de munca, in cazul paratei, se creeaza in Germania si nu cu un alt stat.
In consecinta, legea aplicabila fiind cea germana, trebuie urmate prevederile acesteia, care dispus, astfel cum a aratat, ca litigiile de munca se solutioneaza de instanta de la sediul angajatorului - in cazul paratei, Tribunalul civil din Hamburg.
2. Pe fondul cauzei, considera ca instanta de judecata a pronuntat o hotarare netemeinica si nelegala, motivul de recurs circumscriindu-se dispozitiilor art.304 pct.9 Cod procedura civila.
Astfel  cum a aratat pe parcursul judecatii in prima faza judiciara, parata s-a opus in mod nejustificat platii catre reclamant a sumei pretinse cu titlu de salarii restante aferente perioadei de imbarcare octombrie-noiembrie 2009, invocand exceptia neexecutarii contractului de angajare/inrolare perfectat de parti, in temeiul clauzelor sale care indrituiesc parata, in calitatea sa de angajator, sa retina din salariul datorat angajatului (in speta G.I., comandant al M/N P.) orice sume de bani destinate acoperirii unor prejudicii pe care acesta le-a cauzat angajatorului prin frauda.
Concret, parata precizeaza ca a comandat si achiesat la plata unei cantitati de 1000 tone pacura in timpul escalei din Portul Fujairah, in conditiile in care cunostea faptul ca in tancurile navei nu pot intra decat 750 tone, compania platind astfel un surplus fictiv, de 250 tone, intelegandu-se sub acest aspect atat cu seful mecanic Y.S.A., cat si cu reprezentantul companiei grecesti de livrare a combustibilului - A.M.P. LLC. Mai mult, ulterior, in plin mars, a permis ca nava de sub comanda sa sa ramana in mod periculos aproape fara combustibil, punandu-se astfel in iminenta primejdie nava, prin mobilitate si astfel starea sa de navigabilitate, echipajul si marfa transportata, impunandu-se astfel o deviere de la curs, in vederea aprovizionarii urgente cu combustibil.
Toate aceste fapte, odata cunoscute de catre parata, au generat in continuare pierderi insemnate, prin cheltuielile antamate cu anchetarea fireasca a cazului.
In mod cu totul incorect se apara reclamantul, declarand ca nu el, ci seful mecanic raspunde de situatia combustibilului de la bord, de urmarirea consumului si solicitarea necesarului de pacura, numitul Y. fiind blamabil pentru cele intamplate.
Potrivit regulamentelor maritime internationale general acceptate, a bunei practici marinaresti si de ce nu, a tuturor studiilor avute de numitul Gheorghe Ilie, in baza carora a ajuns la functia actuala, comandantul navei este raspunzator a tot ceea ce se intampla cu nava sub comanda sa, fiind cel in ultima instanta responsabil in fata armatorului pentru faptele prejudiciabile savarsite atat de sine, cat si de membrii echipajului din subordine.
Din intregul probatoriu administrat in cauza, din declaratia sefului mecanic Y., si in special din declaratia olografa a lui G.I., precum si in raspunsul sau din interogatoriu, rezulta fara dubiu, in acceptiunea paratei, neglijenta, ba chiar reaua credinta cu care actualul reclamant si-a indeplinit functia de comandant al navei Palawan, consecintele actinilor/inactiunilor sale fiind extrem de prejudiciabile pentru parata.
Prin intampinarea formulata, reclamantul G.I. a solicitat respingerea recursului si mentinerea ca temeinica si legala a sentintei civile recurate, avand in vedere urmatoarele:
1. In ceea ce priveste exceptia necompetentei generale a instantelor romane in solutionarea cauzei, solicita  respingerea acesteia pentru urmatoarele motive:
Conform prevederilor art.149 alin.1 pct.2 din Legea 105/1992 "Instantele judecatoresti romane sunt competente daca (_) sediul paratului, persoana juridica, se afla in Romania; in sensul prezentului articol, persoana juridica straina este socotita cu sediul in Romania si in cazul in care are pe teritoriul tarii o filiala, o sucursala, o agentie sau o reprezentanta".
In situatia de fata, agentia de angajare personal a intimatei se afla in Romania. Aceasta este F.S.S. SRL, Bdul E. nr.3, Constanta, conditiile prevazute de art.149 alin.1 pct.2 din Legea 105/1992 fiind astfel indeplinite, competenta instantelor judecatoresti romane fiind atrasa in cauza.
Legea germana nu are nicio relevanta in prezenta cauza, avand in vedere faptul ca reclamantul este cetatean roman, cu domiciliul in Romania, prevederile Conventiilor internationale in materie invocate mai sus precum si prevederile Legii nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat avand deplina aplicabilitate.
2. In ceea ce priveste fondul cauzei, solicita a se observa faptul ca instanta de fond in mod corect a admis actiunea formulata de reclamant si a dispus obligarea acestora la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada octombrie-noiembrie 2009, in cuantum de 13.425 USD, la plata cheltuielilor de judecata si a  respins cererea reconventionala formulata de recurenta.
In temeiul art.39 din Codul muncii salariatul are "dreptul la salarizare pentru munca depusa" iar in temeiul art. 40 alin.2 angajatorul are obligatia "sa acorde salariatului toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de munca".
Reclamantul precizeaza ca, initial, societatea parata printr-o cerere reconventionala a solicitat obligarea sa  la plata sumei de 238.041 USD ce reprezinta un prejudiciu creat prin comportament fraudulos avut in calitatea   sa de comandant al navei Palawan, acuzatii nefondate si care nu au putut fi probate. Ulterior, realizand ca nu intra in atributiunile comandantului operatiunea de aprovizionare cu combustibil si ca nu-si pot intemeia cererea nici macar pe neglijenta daramite pe frauda, reconvenientii au renuntat la pretentia reprezentand contravaloarea combustibilului, acestia limitandu-si pretentiile solicitate prin cererea reconventionala la suma de 30.795,54 USD.
Societatea parata prin intampinarea depusa la dosarul cauzei, prezinta anumite aspecte, total eronate, cu privire la situatia de fapt de la bordul navei Palawan, motivand prin acestea tocmai neplata drepturilor salariale cuvenite.
Precizeaza expres ca, comandantul navei nu poate dispune aprovizionarea navei cu combustibil, solicitarea de aprovizionare fiind transmisa companiei ca urmare a verificarilor si cererii facute de seful mecanic, precum si ca doar compania decide si este raspunzatoare de devierea navei catre Portul Victoria pentru realimentare, comandantul doar executand ordinele primite de la companie. O eventuala culpa la alimentarea navei cu combustibil, daca exista, apartine sefului mecanic al navei si nu comandantului acesteia, in conditiile in care singurul responsabil pentru alimentarea navei cu combustibil este seful mecanic. Reclamantul nu a semnat nici un document in acest sens, neavand nici un fel de atributie in primirea si gestionarea combustibilului de la bordul navei.
Analizand sentinta recurata din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru urmatoarele considerente:
Intre reclamantul G.I. si parata O.B. GMBH & Co.KG, cu sediul in Hamburg, G.E. 227, 22767, s-a incheiat un contract de angajare la data de 29.06.2009 pentru functia de comandant, stabilindu-se un salariu lunar de 7134 USD.
Prin cererea formulata, reclamantul a solicitat obligarea paratei la plata sumei de 13.425 USD, reprezentand drepturi salariale.
Parata a formulat cerere reconventionala prin care a solicitat obligarea reclamantului I.G. la plata sumei de 238.041,24 USD, reprezentand prejudiciu creat angajatorului prin fapta salariatului.
Recurenta parata a invocat exceptia necompetentei generale a instantei romane in solutionarea cauzei, in temeiul dispozitiilor art.102 lit."b" din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, sediul paratei fiind in Hamburg - Germania.
Cu privire la exceptia invocata, reclamantul a aratat ca in conformitate cu prevederile art.148 al.1 pct.2 din Legea nr.10571992, instantele judecatoresti romane sunt competente daca sediul paratului persoana juridica se afla in Romania. In sensul prezentului articol, persoana juridica straina este socotita cu sediul in Romania si in cazul in care are pe teritoriul tarii, o filiala, o sucursala, o agentie sau o reprezentanta. In situatia de fata, agentia de angajare personal respectiv F.S.S. SRL, se afla in Romania (Constanta), fiind atrasa competenta instantelor romanesti.
La termenul de judecata din 06.12.2011, curtea a pus in discutia partilor, incidenta prevederilor art.18 si art.19 din Regulamentul (CE) nr.44/22.12.2000 al Consiliului privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala.
Reclamantul a aratat ca prevederile puse in discutie de curte ar atrage tot competenta instantei romane, intrucat potrivit art.18 si 19 din Regulament, intreprinderea care l-a angajat pe reclamant se afla in Romania.
Parata a apreciat ca in lumina prevederilor Regulamentului (CE) nr.44/2000 (art.19 al.2, pct.b), instanta competenta este cea din locul situarii sediului angajatorului, adica instanta din Hamburg - Germania si nu Tribunalul Constanta.
Cu privire la exceptia necompetentei generale a instantei romane invocata de catre recurenta parata, curtea a apreciat ca aceasta este fondata pentru urmatoarele considerente:
Competenta in materia contractelor individuale de munca este reglementata prin sectiunea 5, art.18, 19, 20 din Regulamentul (CE) nr. 44/22.12.2000 al Consiliului privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala.
Prin art.18 al.(1) din Regulament se prevede ca: "in materia contractelor individuale  de munca, competenta se determina in conformitate cu dispozitiile din prezenta sectiune, fara a se aduce atingere art.4 si art.5 punctul 5 - alin.(2) : Daca un angajat incheie un contract individual de munca cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru insa are o sucursala, agentie sau alta unitate pe teritoriul uneia dintre statele membre, se considera in cazul contestatiilor privind exploatarea sucursalei, agentiei sau unitatii, ca angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.
Art.19 din Regulament stipuleaza ca: "un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi actionat in justitie:
1) inaintea instantelor din statul membru pe teritoriul caruia este domiciliul sau
2) in alt stat membru:
a) inaintea instantelor din locul in care angajatul isi desfasoara in mod obisnuit activitatea sau inaintea instantelor din ultimul loc in care acesta si-a desfasurat activitatea sau
b) daca angajatul nu-si desfasoara sau nu si-a desfasurat in mod obisnuit activitatea pe teritoriul aceleasi tari, inaintea instantelor din locul unde este sau a fost situata intreprinderea care l-a angajat pe acesta.
Art.20 din Regulament prevede urmatoarele:
alin. 1) Actiunea angajatorului poate fi introdusa decat inaintea instantelor din statul membru pe teritoriul caruia angajatul isi are domiciliul;
alin. 2) Dispozitiile prezentei sectiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconventionala la instanta sesizata cu cerere initiala, in conformitate cu prezenta sectiune.
Avand in vedere faptul ca reclamantul nu si-a desfasurat activitatea in Romania iar angajatorul nu are sediul in Romania si nicio sucursala, agentie sau unitate pe teritoriul Statului roman, in cauza sunt incidente prevederile art.19 al.2 lit."b" din Regulament.
Prin urmare, in lumina prevederilor Regulamentului nr. 44/22.12.2000, instanta competenta este cea din locul situarii angajatorului, adica instanta din Hamburg - Germania.
Nu poate fi primita sustinerea reclamantului ca angajatorul are o sucursala, agentie sau unitate pe teritoriul Romaniei, intrucat agentia de crewing prin intermediul careia reclamantul a fost angajat nu are caracterul unei sucursale, agentii sau unitati care apartine angajatorului.
Recurenta parata nu are nici un dezmembramant societar in Romania, filiala, sucursala, agentie, astfel cum sunt definite prin legea nr.31/1990 republicata.
S.C. "F.S.A." SRL nu este un dezmembramant al recurentei parate ci o simpla societate de crewing, de plasare a fortei de munca, fiind un simplu intermediar in procesul de recrutare personal, societate care nu este nici macar co-semnatara a contractului de angajare, fiind un tert fata de acest contract.
In plus, din contractul de angajare rezulta ca plata salariului se facea prin virament, banii intrand direct in contul salariatului (art.5). Firma de crewing primea doar un comision pentru plasarea fortei de munca.
De asemenea, nu poate fi retinuta sustinerea reclamantului ca in cauza sunt aplicabile prevederile art.20 alin.(1) din Regulament intrucat actiunea principala a fost formulata de salariat, nu de catre angajator, iar cererea reconventionala este de competenta instantei competente sa solutioneze cererea principala, astfel cum rezulta din alin.(2) al aceluiasi articol.
In ceea ce priveste cererea reclamantului de a solicita Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene sa se pronunte cu titlu preliminar asupra interpretarii notiunii de intreprindere, din cuprinsul art.19 al.1 pct.2 lit."b" din Regulament, aceasta cerere a fost formulata abia prin concluziile scrise, dupa ramanerea in pronuntare, moment la care nu mai puteau fi formulate cereri noi.
Pentru considerentele aratate mai sus, potrivit art.312 al.6 Cod procedura civila, curtea a admis recursul formulat si a modificat in tot sentinta recurata in sensul respingerii cererii principale si reconventionale ca inadmisibile