Legea 10/2001. Lipsa raspunsului la notificarea adresata unitatii detinatoare, echivaleaza cu un refuz de a solutiona notificarea si acesta poate fi cenzurat de instanta de judecata.

La 4 noiembrie 2005, reclamantii S.O. si S.S.E. au chemat in judecata paratii Municipiul Constanta prin Primar, C.L. Constanta si Primarul Municipiului Constanta, solicitand, in principal, restituirea in natura a imobilului din Constanta, strada D.V. nr. 7, compus din teren in suprafata de 468 m.p. si despagubiri in echivalent pentru constructiile demolate, iar in subsidiar, obligarea Primarului Municipiului Constanta sa emita oferta de stabilire a masurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul din strada D.V. nr. 7.
In motivarea cererii, reclamantii au aratat ca, desi au notificat paratii la 11 iulie 2001, solicitand restituirea in temeiul Legii nr. 10/2001 a imobilului din Constanta, strada D.V. nr.7, care a trecut in proprietatea statului prin Decretul nr. 212/1988, cererea nu a fost solutionata nici chiar dupa obligarea primarului, prin sentinta irevocabila nr. 4296/20 aprilie 2004 a Judecatoriei Constanta, sa emita o dispozitie motivata asupra cereri de restituire.
Prin sentinta civila nr. 1287 din 15 iunie 2006, Tribunalul Constanta a respins ca nefondata actiunea.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut ca, in lipsa unei dispozitii pronuntata asupra cererii de restituire, care sa finalizeze procedura administrativa prevazuta de Legea nr. 10/2001, instanta nu se poate pronunta, in sensul restituirii bunului ori acordarii de despagubiri pentru constructiile demolate.
Cata vreme paratul Primarul Municipiului Constanta a  fost obligat deja prin sentinta civila nr. 4296/2004 sa raspunda notificarii, el nu poate fi obligat din nou in acelasi sens, reclamantul urmand a executa titlul pe care deja il detine.
Impotriva acestei sentinte au declarat apel reclamantii S.O. si S.S.E., aratand ca instanta nu a solutionat cererea cu care a fost investita, respectiv cererea de restituire a partii de teren libera si de obligare a Primarului Municipiului Constanta sa emita oferta de stabilire a masurilor reparatorii prin echivalent pentru diferenta de teren ocupata de constructii.
Obligatia Primarului Municipiului Constanta de a emite o dispozitie de solutionare a notificarii trimisa de reclamante a fost deja stabilita prin sentinta civila nr. 4296/2004, astfel ca instanta, constatand ca paratul nu si-a indeplinit nici in prezent obligatia, era indreptatita sa intre in fondul pricinii si, analizand temeinic raportul juridic dedus judecatii, sa oblige organul actionat in judecata sa solutioneze cererea de restituire.
Apelul este intemeiat.
Reclamantele au investit instanta cu o cerere de restituire a partii libere din imobilul din Constanta, strada D.V. nr. 7 si de obligare a paratului Primarul Municipiului Constanta la emiterea unei oferte de stabilire a masurilor reparatorii prin echivalent pentru partea din teren ocupata de constructii si pentru constructiile care au existat pe teren si au fost demolate.
Depunerea actiunii la instanta a fost determinata de refuzul paratilor e a emite o dispozitie prin care sa solutioneze notificarea nr. 1075 din 5 septembrie 2001 trimisa conform Legii nr. 10/2001, chiar si dupa ce o obligatie in acest sens a fost stabilita de instanta prin sentinta civila nr. 4296 din 20 aprilie 2004.
Instanta de fond, respingand cererea reclamantelor cu motivarea ca trebuiau sa astepte finalizarea procedurii administrative cu o dispozitie ori sa ceara punerea in executare a sentintei care obliga primarul la emiterea unei astfel de dispozitii, a temporizat nepermis accesul reclamantelor la justitie.
Constatand ca reclamantele detineau deja o hotarare judecatoreasca irevocabila care stabilea in sarcina autoritatilor statului o obligatie de a solutiona notificarea trimisa, instanta de fond trebuia sa stabileasca ca, in speta, ne aflam in prezenta unui refuz explicit al entitatilor administrative de a solutiona notificarea si sa permita reclamantelor accesul la justitie.
Procedand in acest fel, instanta de fond a pus reclamantele intr-o situatie juridica imposibila, neconforma cu art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului: desi li se refuza reclamantelor solutionarea cererii, pentru ca nu li s-a emis o dispozitie expresa de respingere, reclamantelor nu li se permite nici sa se adreseze justitiei. Este evident ca o astfel de interpretare a dispozitiilor din legea speciala este contrara principiilor elementare de drept si scopului Legii nr. 10/2001.
De aceea, cum instanta trebuia sa cenzureze refuzul si, analizand fondul dreptului, sa se pronunte asupra cererii reclamantelor de acordare a masurilor reparatorii prevazute de Legea nr. 10/2001, Curtea, retinand ca prima instanta, respingand cererea pentru nefinalizarea procedurii administrative, nu a intrat in cercetarea fondului dreptului reclamantelor, in temeiul art. 297 alin.1 Cod procedura civila, va admite apelul si va desfiinta sentinta, cu consecinta trimiterii cauzei spre rejudecare.