nulitate absoluta

Dosar nr. 168/301/2002 (numar vechi 9362/2002)
SENTINTA CIVILA Nr. 5920
Sedinta publica din data de  22.04. 2010


Prin cererea inregistrata pe rolul instantei sub nr. 9362/301/2002, reclamantii  xxxx au chemat in judecata pe paratii SC xxx, MUNICIPIUL BUCURESTI, xxx, xxx, solicitand instantei ca, prin hotararea ce se va pronunta, sa se constate nulitatea absoluta a contractului de vanzare cumparare xxx asupra apartamentului nr. 6 din Bucuresti, xxxx, sector 3, cu cheltuieli de judecata.
In motivare, reclamantii au sustinut ca, prin actul de vanzare cumparare autentificat sub nr. xxx, PG a dobandit in proprietate terenul situat in Bucuresti, xxx de la mostenitorii lui Stefan Capsa. Prin sentinta civila nr. xxx din 1939, s-a atribuit mostenitorilor lui PG cate 1/5 din imobilul din str. xxxx, anume lui VC, SV, MA, CL, ADP.
In anul 1942, prin procesul verbal xxx, imobilul a fost intabulat pe numele proprietarilor. Prin decretul 92/1950 (pozitia 6320), apartamentele situate in str. xxx, au trecut in proprietatea statului.
Ca urmare a solicitarii lor, Centrul Istoric le-a precizat, in adresa xx, ca in imobil locuiesc 12 titulari de contract, din care 7 au cumparat in baza Legi 112/1995.
Reclamantii au sustinut ca sunt mostenitorii lui PG si au invocat nulitatea absoluta a contractului de vanzare cumparare 214/1996, sustinand ca aceasta a fost incheiat in fraudarea legii, de un neproprietar si pe o cauza ilicita. Intregul imobil a trecut in proprietatea statului fara titlu. Decretul 92 contravenea Constitutiei din 1948, totodata a fost preluat de la o alta persoana decat adevaratul proprietar, PG fiind decedat din 1907, iar mostenitorii acestuia nu au fost mentionati in decret. Mostenitoarele nu puteau fi considerate ca exploatatori de imobile sau ca facand parte din „marea burghezie”, in conditiile in care fiecareia ii revenea o cota de 1/5 din bunurile autorului, adica trei camere.
Considerand ca imobilul a trecut abuziv in proprietatea statului, s-au adresat Comisiei Locale de aplicare  a Legii 112/1995 si au solicitat restituirea imobilului. Pana la data incheierii contractului de vanzare cumparare, au continuat sa faca demersurile necesare pentru a se asigura ca imobilul nu va fi instrainat, au formulat cereri si memorii, in 1996. au informat chiriasii prin notificari si PMB prin cererea adresata Comisiei de aplicare a Legii 112 si prin memorii ulterioare de faptul ca imobilul este preluat fara titlu valabil si ca statului nu poate vinde acest imobil asupra caruia nu este proprietar.
Din toate cele de mai sus, rezulta ca vanzarea cumpararea s-a facut cu rea credinta deoarece chiriasii si PMB au cunoscut faptul ca imobilul a fost preluat fara titlu si ca ei au inteles sa il revendice.
In drept, a invocat Legea 112/1995, HG 20/1996, NML Legea 112/1995, art. 948 Cod civil, art. 8 Constitutia din 1948, Legea 213/1998, Legea 10/2001.
Prin intampinarea formulata (f.59), parati SV si VE au solicitat respingerea cererii ca neintemeiata. Paratii au sustinut ca, anterior cumpararii imobilului, l-au detinut cu chirie in baza contractului xxx din 1995 prelungit succesiv. In baza Legii 112/1995, dupa ce au asteptat termenul de 6 luni, au solicitat cumpararea apartamentului. Anterior cumpararii au depus toate actele la PMB; SC Centrul Istoric pentru a cunoaste daca exista vreo cauza care ar impiedica incheierea contractului de vanzare cumparare sau vreo actiune in revendicare. La momentul incheierii contractului, nu exista nici un indiciu ca statul nu ar fi adevaratul proprietar.
Paratii au invocat exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor asupra imobilului, sustinand ca in contractul din 1889 apare ca si cumparator numitul Ghita P  si nu Gheorghe P. Obiectul vanzarii l-a constituit terenul viran din Piata Sf. Gheorghe, str Cavfii Vechi, fara numar postal, din actul de rascumparare dat de Ministrul Secretar de Stat din 1897, rezulta ca P Gheorghe a primit un loc in Suburbia tarasvan Voda de 690 mp. Nici un moment nu se face vorbire despre dreptul de proprietate asupra constructiei, iar daca a fost ridicata de Gheorghe P. nu este prezentata Autorizatia de construire.  Paratii au invederat si faptul ca terenul a fost dobandit in 1897, iar constructia a fost edificata in 1891, dovada fiind mentiunea de pe frontispiciul cladirii care este vizibila si in prezent.
In sentinta civila xxx din 1939, se dispune ca „dupa ramanerea definitiva a prezentei sentinte, dosarul cauzei cu acte relative sa fie inaintat la Tribunalul Ilfov, sectia Notariat, pentru a se scoate la vanzare bunurile aratate mai sus, pretul licitatiunii incepand de la sumele in rapoartele de expertiza”. Totodata, sentinta nu este definitiva.  Tot in sentinta, s-a procedat la partajarea bunurilor numitului Ghita P., nu Gheorghe P..
Paratii au sustinut ca procesul verbal de carte funciara din 1941 nu constituie titlu de proprietate, acesta fiind intocmit in baza declaratiei numitei MG, iar inscrisul prezina inadvertente, fiind completat cu scris de mana peste care se suprapune o scriere de masina, cu modificari si adaugiri. Dispozitia de inscriere s-a facut in cartea funciara provizorie.
Trecerea in proprietatea statului s-a facut in baza decretului 92/1950 cu titlu intrucat nu se cunostea de stat ca P Gheorghe a decedat, taxele si impozite fiind platite pe numele acestuia. Mostenitorii acestuia nu au contestat masura nationalizarii, nu au mentionat ca ei sunt proprietarii imobilului, astfel ca nu pot invoca culpa lor.  P.Gheorghe nu era exceptat de la nationalizare fiind comerciant si proprietar al 114 apartamente numai in Bucuresti. Mai mult, prin Decizia xxx din 1998 a Tribunalului Bucuresti, definitiva irevocabila prin Decizia xxx din 1998, s-a stabilit ca nationalizarea s-a facut cu respectarea dispozitiilor Decretului 92/1950.
Paratii au invocat si faptul ca nu exista dovada deschiderii succesiunii de pe urma defunctului Gheorghe P, nu exista unitatea coproprietarilor mostenitori. Reclamantii au un dosar pe rol la ICCJ in care se pune problema lipsei calitatii procesuale active prin lipsa unanimitatii la promovarea actiunii in revendicare.
Contractul de vanzare cumparare a fost incheiat in mod legal cu Sc Centrul Istoric, cu respectarea termenului de 6 luni prevazut de Legea 112/1995, reclamantii nu au formulat nicio interdictie de vanzare, ei nu au primit nicio notificare din partea reclamantilor. Ei sunt subdobanditori de buna credinta, astfel ca fata de ei  opereaza exceptia de la principiul „resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”.
In drept, au invocat Legea 112/1995, art. 115 C.pr.cv..
Prin incheierea de sedinta din 24.01.2003 (f.90), instanta a unit cu fondul exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor invocata prin intampinare.
Cauza a fost suspendata in conditiile art. 244 C.pr.cv, pana la solutionarea irevocabila a dosarului 3470/2002.
Prin incheierea de sedinta din 22.01.2004 (f. 115), instanta a suspendata judecarea cauzei pana la solutionarea irevocabila a dosarului 2155/2001.
In dovedirea sustinerilor, partile au solicita incuviintarea probei cu inscrisuri, proba incuviintata de instanta. Instanta a respins proba cu interogatoriu solicitata de reclamanti ca nefiind utila pentru solutionarea cauzei. Au fost depuse la dosar, in copie, arbore genealogic, act de vanzare xxxx din 1889, act aditional, act de rascumparare, sentinta civila xxxx 1939, proces verbal 1942, certificate de stare civila, act de notorietate, certificate de mostenitor, contract de vanzare cumparare xxx din 10,12.1996, contract de inchiriere, decizia CAB xxx din 2008 (f.184), dispozitia de restituire a Primarului 9268/2007, cererea 4916/03.10.1996.
Analizand cu prioritate exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor instanta o va respinge ca neintemeiata.
Calitatea procesuala activa presupune existenta identitatii intre persoana reclamantului si cel care este titular al dreptului afirmat. In prezenta cauza, reclamantii au facut dovada ca sunt mostenitori ai defunctului P., cel de la care imobilul a fost preluat in conditiile Decretului 92/1950 si, astfel, dovada calitatii lor procesuale active in actiunea in nulitatea unui act care a avut va obiect un bun preluat pe numele defunctului.
 Calitatea reclamantilor de mostenitori ai defunctului P Gheorghe a fost recunoscuta cu autoritate de lucru judecat si prin Decizia 37/12.01.1999 irevocabila (f.27 dosar 4197/1998) in care instanta de recurs a stabilit ca: „Cu privire la lipsa calitatii procesuale active, retinute de tribunal, recurentii reclamanti in recurs au depus acte din care sa rezulte acesta calitate, respectiv certificatul de calitate de mostenitor nr. 110/18.08.1998 eliberat de Biroul Notarial LIberta si copie de pe certificatul de deces al autorului acestora P. Gheoghe, decedat in anul 1907. Aceste acte nu au existat la data pronuntarii deciziei atacate (nt. Decizia 1897/1998 din apel), astfel ca nu se poate retine vreo greseala a instantei de apel”.
Or, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, a statuat si in cauza SC Pilot Service C. Romaniei din iunie 2008 ca articolul 6 § 1 din Conventie nu face nici o distinctie intre hotararile prin care se admite actiunea si cele prin care se respinge actiunea si ca indiferent de rezultat, hotararea trebuie sa fie respectata si aplicata, obligatia de a executa o hotarare nu se limiteaza la dispozitivul acesteia, iar autoritatile nu pot impiedica si cu atat mai mult nu pot repune in discutie fondul problemei solutionate prin hotararea judecatoreasca.
De asemenea, in cauza Amuraritei c. Romaniei din septembrie 2008, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reamintit ca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 presupune, printre altele, ca solutiile definitive date de instantele judecatoresti sa nu mai poata fi contestate. Pentru respectarea acestui principiu, statele trebuie sa depuna diligente pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe si sa interzica redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitoare la aceeasi problema (a se vedea mutatis mutandis, Gjonbocari si altii c. Albaniei § 66). In cauza Amuraritei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca instantele ar fi trebuit sa tina cont de constatarile de fapt din procedurile judiciare anterioare, cu privire la situatia terenului din locul numit „B”. Repunerea in discutie a situatiei stabilite prin hotarari judecatoresti definitive, nu poate fi justificata prin prisma art. 6 § 1din Conventie (a se vedea mutatis mutandis, Riabykh c. Rusiei, § 52).  Instantele sesizate cu actiunea in revendicare, ar fi trebuit sa tina cont de probele pe care partile le-au administrat in procedurile anterioare, de partaj, nulitate act, in care s-a solutionat definitiv problema suprafetei de teren si nu ar fi trebuit sa mai repuna in discutie constatarile jurisdictiilor anterioare.
Plecand de la acelasi rationament, rezulta ca si in prezenta cauza, constatarile din proceduri anterioare cu privire la calitatea partilor de mostenitori ai celui pe numele caruia fusesera preluate imobilele nu mai pot fi repuse in discutie.
In dosarul 115/2/2001 (2155/2001) in care au fost parti si paratii din prezenta cauza, prin decizia 821/11.11.2008 (f. 184-186), instanta a respins cererea reclamantilor de chemare in judecata a altor persoane ca inadmisibila nefiind indeplinite conditiile art. 57 Cod procedura civila, cererea modificatoarea de chemare in judecata a unor noi persoane in calitate de parati ca  inadmisibila, fiind formulata direct in apel, dupa 6 ani de la introducerea cererii si a respins cererea in contradictoriu cu CGMB ca fiind formulata in contradictoriu cu o persoana care nu are calitate procesuala pasiva, dar, prin aceasta decizie nu s-a contestat calitatea procesuala a reclamantilor, decizia mentionata devenind irevocabila prin nerecurare de catre niciuna din parti.
Pentru toate aceste motive, avand in vedere ca s-a retinut cu autoritate de lucru judecat ca reclamantii sunt mostenitori ai lui P Gheorghe mentionat in anexa Decretului 92/1950, instanta va respinge exceptia lipsei calitatii procesuale active ca neintemeiata.
In ceea ce priveste exceptia lipsei de interes mentionata de reclamanti in preambulul concluziilor scrise, instanta constata ca aceasta exceptie nu a fost invocata in cauza de catre parati (fiind si clar fara nici un fundament, numai in masura in care s-ar constata nulitatea contractului de vanzare cumparare s-ar mai justifica analiza pe fond a cererii de restituire) astfel ca nu se impune a fi analizata.
Analizand cererea pe fond, prin prisma probelor administrate, instanta retine:
In drept, conform art. 45 din Legea 10/2001 (1) Actele juridice de instrainare, inclusiv cele facute in cadrul procesului de privatizare, avand ca obiect imobile care cad sub incidenta prevederilor prezentei legi, sunt valabile daca au fost incheiate cu respectarea legilor in vigoare la data instrainarii. (2) Actele juridice de instrainare, inclusiv cele facute in cadrul procesului de privatizare, avand ca obiect imobile preluate fara titlu valabil, considerate astfel anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificarile si completarile ulterioare, sunt lovite de nulitate absoluta, in afara de cazul in care actul a fost incheiat cu buna-credinta.  (2/1) Contractele de vanzare-cumparare incheiate in temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, sunt acte autentice si constituie titlu de proprietate opozabil de  la data incheierii acestora. (4) Actele juridice de instrainare, inclusiv cele intocmite in cadrul procesului de privatizare, avand ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absoluta daca au fost incheiate cu incalcarea dispozitiilor imperative ale legilor in vigoare la data instrainarii”.
Fata de aceste dispozitii legale, rezulta ca nulitatea contractelor se analizeaza in mod diferit dupa cum imobilele au fost preluate cu titlu valabil (alin. 4 -cand se verifica doar daca au fost incheiate cu incalcarea dispozitiilor imperative ale legilor in vigoare la data instrainarii)  sau fara titlu valabil (alin. 2 - cand se verifica daca actul a fost incheiat cu buna-credinta).
In prezenta cauza, instanta va analiza nulitatea contractului in raport de dispozitiile art. 45 alin. 4 din lege, imobilul fiind preluat cu titlu asa s-a retinut cu autoritate de lucru judecat de catre instante judecatoresti conform Deci]ziei 1897/A/ 1998 mentinuta in recurs prin decizia 37/1999 (f.17 dosar nr. 1106/2008).
  Numai primul argument al instantei de apel, cel referitor la calitatea procesuala activa a reclamantilor a fost desfiintat de instanta de recurs prin Decizia 37/1999, analizat mai sus. Dar nu au fost desfiintate in recurs argumentele de fond ale instantei de apel conform carora „situatia proprietarului se incadra in prevederile art. 1 pct. 2 din Decretul 92/1950, neexistand la dosar acte din care sa rezulte ca se incadra in categoriile exceptate de la nationalizare. (…) In mod netemeinic instanta a constatat, in baza HG 11/97, nulitatea masurii de trecere a imobilului in patrimoniul statului in baza Decretului 92/1950. Aceasta deoarece prevederile Decretului 92/1950 au fost aplicate corect, decretul constituind titlul legal al statului asupra imobilului care a trecut „cu titlu” in patrimoniul statului”.
Nefiind desfiintate, aceste considerente si decizia din apel mentinuta au intrat in autoritatea de lucru judecat conform jurisprudentei CEDO (principiu analizat pe larg mai sus).
In aceste conditii, instanta va verifica valabilitatea/nevalabilitatea contractului de vanzare cumparare 214/10.12.1996 prin verificarea respectarii sau nerespectarii dispozitiilor legii in vigoare la momentul incheierii contractului, iar teoria subdobanditorului de buna credinta invocata de parat (pe langa faptul ca nu poate fi sub nicio forma retinuta in cauza, asa cum va rezulta incidental si inevitabil din analiza procedurii impuse de legea 112/1995 la momentul cumpararii) nu are aplicabilitate pentru ca dispozitiile art. 45 alin. 4 din Legea 10/2001 sunt dispozitii speciale care se aplica cu prioritate fata de dispozitiile generale in materia nulitatii actelor juridice, asa cum a invederat si parata.
In prezenta cauza, instanta retine:
La data de 10.12.1996 intre SC Centrul Istoric SA, pe de o parte, si SV (decedat pe parcursul procesului) si VE, pe de alta parte, a intervenit contractul de vanzare cumparare nr. xxxal imobilului din str. Cavafii Vechi nr. 5.
Dar, reclamantii formulasera cerere de restituire a  imobilului din str. Cavafii Vechi nr. 5 fost nr. 3 inregistrata la Registratura Municipiului Bucuresti sub nr. 555 (f.44 verso) inca din data de 17.07.1996, in termenul prevazut de Legea 112/1995 (conform art. 14 rp. la art. 29 din Legea 112/1995, cererile de restituire trebuia depuse in termen de 6 luni de la data intrarii in vigoare a legii, or legea 112/1995 intra in vigoarea conform art. 29, la 60 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial, adica pe data de 29.01.1996, astfel ca cererile trebuia sa fie depuse pana pe data de 29.07.1996).
Ulterior, aceasta cerere a fost reiterata, inclusiv in 27.11.1996 (f.45 verso), dar inainte de incheierea contractului.
  Totodata reclamantul l-a notificat chiar pe defunctul SV in 26.07.1996 si prin executor judecatoresc in 16.08.1996 (f. 46,  f. 47 si f. 46 verso).
In aceste conditii, contractul de vanzare cumparare 214 a fost incheiat in data de 10.12.1996 in mod nelegal cu incalcarea conditiilor impuse de Legea 112/1995.
Pe de o parte, paratii nu au facut nici cea mai mica dovada a faptului ca totusi au verificat personal situatia juridica a imobilului. Sustinerile paratilor in sensul ca singurul lucru care li se putea cere lor si pe care l-au respectat era credinta ca statul are un titlu, credinta care a fost confirmata prin decizia instantei, nu pot fi retinute de instanta. Lucrul care era esential a fi fost respectat de catre parata si defunct, pentru a –i putea considera dincolo de orice culpa sau indoiala imputabila, era ca, la momentul la care s-au hotarat sa cumpere imobilul, sa faca si demersuri pentru a afla situatia juridica a imobilului, nu doar sa creada asa pur si simplu ca statul este proprietar al imobilului ce le fusese anterior inchiriat.
In afara de disputa nationala, mult mediatizata chiar si la nivelul anilor 1995-1996, nascuta in jurul legalitatii nationalizarilor, a legitimitatii titlurilor statului, care era de natura sa ii determine pe chiriasi sa actioneze cu diligenta, in cauza, detinatorii au actionat chiar in dauna intereselor reclamantilor. Defunctul S., tatal paratei, a cunoscut cu certitudine ca reclamantii demarasera procedurile pentru retrocedarea imobilului fiiind notificat in acest sens la data in 26.07.1996 si 16.08.1998 (f. 46,  f. 47 si f. 46 verso) si, cu toate acestea, o luna mai tarziu a formulat cerere de cumparare, iar pana la sfarsitul anului a si cumparat. In ceea ce o priveste pe parata V., faptul ca nu a fost notificata personal nu insemna ca nu i se poate retine nicio culpa. Notificare a fost primita de tata si este imposibil de crezut ca, in conditiile in care locuiau in acelasi imobil, in familie nu s-a discutat aceasta problema si ca  a fost o simpla coincidenta ca cateva luni mai tarziu, impreuna cu tatal, s-a hotarat sa cumpere imobilul. Dar, mai mult, in calitatea de chirias al imobilului, majora fiind, avea reprezentarea faptul ca calitatea statului de proprietar este sub semnul intrebarii. Stabilirea preluarii imobilului de catre stat cu titlu de abia in 1999 prin sentinta judecatoreasca nu ii poate profita si nu este de natura sa stearga faptul ca a procedat la cumparare anterior, in 1996 cand situatia juridica a imobilului era inca neclara, astfel ca, profitand de aceste neclaritati, si-a asumat riscul de a pierde imobilul in materialitatea lui.
Sustinerile paratilor in sensul ca nu au fost notificati sunt contrazise de aceste dovezile de comunicare, primite si personal (f. 46,  f. 47 si f. 46 verso) si impotriva carora nu s-au inscris in fals.
Si oricum, si daca nu ar fi fost notificati, ceea ce conteaza este ca procedura per ansamblu nu a fost respectata absolut deloc de catre paratii persoane juridice din cauza. Cererea  a fost depusa, cum era si normal, la Municipiului Bucuresti, cel care avea evidenta tuturor imobilelor preluate de stat, a tuturor contractelor de inchiriere pe care le-a incheiat cu privire la aceste imobile, cel care nu putea aplica procedura prevazuta de Legea 112/1995 decat dupa verificarea riguroasa a tuturor conditiilor, cel care trebuia sa raspunda la cererile reclamantilor si care, odata primind cererile reclamantilor, nu mai avea voie sa vanda prin intermediul SC CI aceste bunuri.
Faptul ca dispozitiile HG 20/1996 cu modificarile realizate prin HG 11/1997 conform carora „in cazul in care pe rolul instantelor judecatoresti se afla cereri referitoare la imobilele prevazute la alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, de restituire in natura, de acordare de despagubiri sau de vanzare catre chiriasi, se suspenda de drept pana la solutionarea definitiva si irevocabila a cererilor respective” nu erau in vigoare la momentul incheierii contractului si ca nulitatea se apreciaza numai in raport de dispozitiile in vigoare la momentul incheierii contractului asa cum a invederat si parata, nu schimba datele problemei.
Da, dispozitiile mentionate mai sus nu erau in vigoare la momentul incheierii contractului, dar instituirea in mod clar a conditiei asteptarii solutiei in cererea de restituire pana la vanzarea imobilului nici nu mai era nevoie sa fie stabilita si printr-o hotarare de guvern pentru ca era logica si pentru ca rezulta clar chiar din Legea 112/1995 forma in vigoare la momentul incheierii contractului in 1996:  art. 9 alin. 1 care prevedea ca „Chiriasii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie in natura fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora pot opta, dupa expirarea termenului prevazut la art. 14, pentru cumpararea acestor apartamente cu plata integrala sau in rate a pretului”;  Art. 14: „Persoanele indreptatite la restituirea in natura a apartamentelor sau, dupa caz, la acordarea de despagubiri vor depune cereri in acest sens, in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare  a legii.”; art. 18 „Hotararile comisiilor judetene, ale comisiei municipiului Bucuresti si ale comisiei sectorului agricol Ilfov sunt supuse controlului judecatoresc, potrivit legii civile, si pot fi atacate in termen de 30 de zile de la comunicare. Membrii comisiilor judetene, ai comisiei municipiului Bucuresti, ai comisiei sectorului agricol Ilfov si ai comisiilor locale, precum si toti functionarii publici implicati in aplicarea prezentei legi, care indeplinesc cu intarziere, gresit, sau nu indeplinesc atributiile ce le revin, raspund, dupa caz, disciplinar, material sau penal.”
Fata de aceste texte, in vigoare la momentul incheierii contractului de vanzare cumparare 214, rezulta explicit ca puteau fi vandute numai apartamentele care nu se restituiau in natura, iar vanzarea era conditionata de expirarea termenelor prevazute de art. 14, dar si art. 18, respectiv numai dupa solutionarea in mod definitiv a notificarii de catre Comisia pentru acordarea despagubirilor, notificare care, in prezenta cauza, a fost adresata in mod corect si Comisiei din cadrul Municipiului care avea obligatia din acel moment sa nu mai permita vanzarea bunului pana la solutionarea irevocabila a notificarii.
Asa cum a stabilit si Inalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia 940/2005, aprecieri cu privire la regimul juridic al apartamentului puteau fi facute numai de catre organele abilitate prin lege, adica comisiile speciale, si nu de catre institutiile care se ocupau de solutionarea cererilor chiriasilor, de cumpararea apartamentelor. Vanzarea, perfectata inainte de pronuntarea unei solutii definitive a comisiei investita cu cererea de revendicare, este data cu incalcarea dispozitiilor Legii 112/1995, justificandu-se constatarea nulitatii absolute a contractului. Pana la solutionarea corespunzatoare si legala a notificarii formulate, nu se putea sti daca apartamentul era sau nu liber, daca urma sau nu sa fie restituit in natura, daca intra sau nu sub incidenta Legii 112, astfel incat, sub acest aspect, orice vanzare efectuata dupa data depunerii notificarii si data cand ar fi trebuit sa fie solutionata este lovita de nulitate absoluta.
Daca notificarea nu ar fi respectat, eventual, anumite conditii sau se aprecia ca nu sunt indeplinite conditiile de restituire sau ca reclamantii nu au drept la restituire, numai Comisia din cadrul Municipiului putea face astfel de aprecieri, iar Municipiul trebuia sa astepte trecerea termenului de contestare si, ulterior, putea vinde cui dorea si in ce conditii dorea.
Nesolutionarea notificarilor reclamantilor in termenul legal este tot culpa autoritatilor care au dat dovada de o vadita rea credinta, iar modul de-a dreptul ilegal de a pune in aplicare procedura rezulta in mod evident din raspunsul pe care au binevoit sa il dea prin adresa 16416 din 26.05.2008 (f.219): „Cererea nu a fost solutionata, deoarece, in urma intrarii in vigoare a Legii 10/2001, Comisia municipala pentru aplicarea Legii 112/1995 si-a incetat activitatea, iar dosarele au intrat in conservare”. Adica, notificarea a fost formulata din anul 1996, nu a fost solutionata nici dupa 5 ani de zile, pana in anul 2001, nici pana in 2008, nici pana in 2010 (mai bine de 10 ani) si s-a procedat si la vanzare, dar ei nu mai au nicio culpa pentru ca in 2001 comisia a fost desfiintata prin lege si justifica lasarea in conservare a cererii nesolutionate??? Era obligatia Comisiei sa solutioneze notificarea intr-un termen rezonabil pana la desfiintare punct. Iar nesolutionarea cererii, justifica dreptul reclamantilor de a se constata nulitatea absoluta a contractului incheiat dupa depunerea notificarii si inainte de solutionarea notificarii.
Pentru toate aceste motive, avand in vedere ca procedura prevazuta de Legea 112/1995 nu a fost respectata decat la un nivel superficial cu incalcarea flagranta a chestiunilor elementare ale procedurii, ca, asa cum a stabilit si Inalta Curte de Casatie si Justitie, vanzarea realizata inainte de solutionarea irevocabila a notificarilor este nula absolut, instanta va admite cererea si va constata nulitatea absoluta a contractului de vanzare cumparare214/10.12.1996.
Fata de dispozitiile art. 274 si 129 alin. 6 Cod procedura civila, instanta va lua act ca reclamantii nu solicita obligarea paratilor la plata cheltuielilor de judecata facute pentru acest proces.