Actiune in pretentii. Legea nr. 136/1995.
(Hotarare nr. 20280 din data de 03.11.2015 pronuntata de Judecatoria Sectorului 1)In drept, in ce priveste procedura aplicabila prezentei cereri, instanta retine aplicabilitatea Codului de procedura civila 2010 – Legea nr. 134/2010, publicata in M.Of. nr. 545 din 03.08.2012, republicata in temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010, publicata in M.Of. din 30.05.2012 – intrat in vigoare la data de 15 februarie 2013.
Cauza de fata a fost inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti la data de 15.04.2015 prin urmare procedura se va desfasura conform Codului de procedura civila intrat in vigoare la 15 februarie 2013.
Instanta retine ca la data de 01.10.2011 a intrat in vigoare Codul civil 2009 – Legea nr. 287/2009, publicata in M. Of. nr. 505/15.07.2011, republicata in temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil (publicata in M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011).
Potrivit art. 6 din Codul civil 2009 raportat la art. 102 din Legea nr. 71/2011, „contractul este supus dispozitiilor legii in vigoare la data cand a fost incheiat in tot ceea ce priveste incheierea, interpretarea, efectele, executarea si incetarea sa”.
Tinand cont ca polita CASCO nr. 20202898 a fost incheiata in data de 17.01.2014 dupa intrarea in vigoare a Codului civil 2009, instanta retine ca aplicabil in cauza de fata va fi Codul civil 2009.
Instanta retine ca situatia faptica nu este contestata de niciuna din partile implicate in litigiul de fata, nefiind contestat nici aspectul ca a fost incheiata politia de asigurare CASCO, nici evenimentul furtului autovehiculului si nici aspectul ca furtul a avut loc in timpul derularii contractului de CASCO.
Pe cale de consecinta instanta va analiza daca partile si-au executat in conformitate cu contractul si cu normele legale incidente indatoririle contractuale.
Parata a invocat in apararea sa ca nu a achitat respectivul debit datorita faptului ca reclamantul nu si-a indeplinit obligatia instituita de Contract prin dispozitiile capitolului X art. 10.10 lit. g din conditiile generale de asigurare facultativa a autovehiculelor ”-”, dispozitii care reglementeaza in mod expres capitolul Excluderi specifice pentru sectiunea ”Furt” potrivit carora "asiguratorul nu acorda despagubiri in caz de furt nici in urmatoarele cazuri: daca asiguratul nu depune la asigurator sau la organele de politie odata cu avizarea furtului total al autovehiculului originalul certificatului de inmatriculare si al cartii de identitate, precum si toate randurile de chei si telecomenzi (dupa caz) declarate in cererea-chestionar de asigurare, in termen de doua zile lucratoare de la observarea disparitiei autovehiculului”.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.
De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indica, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauza abuziva, obligarea consumatorului la plata unor sume disproportionat de mari in cazul neindeplinirii obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteza pe care instanta o apreciaza indeplinita in cauza.
Avand in vedere ca legea a fost adoptata pentru a transpune in dreptul intern Directiva Comunitatii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive in contractele cu consumatorii, iar Romania si-a asumat obligatia transpunerii si aplicarii efective, in raporturile interindividuale, a legislatiei comunitare, numai o interpretare care sa asigure eficacitatea reala a prohibitiei stipularii unor clauze abuzive in contractele incheiate intre comercianti si consumatori poate asigura atingerea scopului urmarit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, in cuprinsul unor conditii generale impuse acestora.
In acest sens, Curtea Europeana de Justitie a decis ca protectia recunoscuta consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive in contractele cu consumatorii presupune ca instanta nationala sa poata verifica chiar si din oficiu daca o clauza a contractului dedus judecatii are caracter abuziv.
Curtea a statuat ca „In ce priveste problema daca o instanta investita cu un litigiu decurgand dintr-un contract incheiat intre un comerciant si un consumator poate verifica din oficiu in ce masura clauzele cuprinse in acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat ca sistemul de protectie introdus prin directiva porneste de la premisa potrivit careia consumatorul se afla, din punctul de vedere al echilibrului contractual si al fortei de a negocia, intr-o pozitie dezavantajoasa fata de comerciant si detine un nivel mai scazut de cunostinte fata de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fara posibilitatea de a influenta continutul acestora”.
Scopul art. 6 din Directiva, potrivit caruia statele membre vor prevedea ca clauzele abuzive nu produc efecte fata de consumatori, nu ar putea fi atins, daca consumatorii ar trebui sa invoce ei insisi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. In litigiile al caror obiect are o valoare redusa, onorariile avocatiale ar putea fi mai mari decat suma litigioasa, ceea ce ar putea determina consumatorii sa se abtina de la formularea unor aparari impotriva aplicarii unor asemenea clauze abuzive. Este adevarat ca procedurile mai multor state membre permit indivizilor sa se apere ei insisi in astfel de litigii, insa exista pericolul deloc neglijabil ca, din nestiinta, consumatorul sa nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protectie eficienta a consumatorului poate fi atinsa numai daca se recunoaste posibilitatea instantei nationale de a verifica, chiar si din oficiu, o asemenea clauza” (cauza Murciano Quintero, C – 240/98, considerentele 25 si 26). In consecinta, instanta urmeaza a inlatura sustinerile paratei legate de inadmisibilitatea capatului de cerere avand ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei mentionate.
In cauza, optiunea consumatorului de a incheia sau nu contractul cu asiguratorul-parat nu inlatura in nici un fel realitatea ca, in masura in care doreste sa beneficieze de servicii de asigurari pe o piata dominata de cativa operatori ce practica in esenta conditii generale similare, trebuie sa accepte in bloc conditiile prestabilite de acesta, incheind astfel un contract eminamente de adeziune, fara posibilitatea reala de a negocia vreo clauza.
De aceea, semnarea contractului de catre debitor nu inlatura nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 si nici caracterul abuziv al clauzei, motivat in considerentele anterioare.
Instanta, punand in echilibru obligatiile celor doua parti ale contractului si tinand cont de disproportia evidenta dintre pozitiile consumatorului si ale profesionistului (asiguratorul) retine ca se poate stabili fara chip de tagada caracterul abuziv al respectivei clauze contractuale.
Astfel, consumatorul are obligatia ca in termen deosebit de scurt – 2 zile – fara a exista cauze de intrerupere sau de suspendare a termenului de fata, sa depuna in original certificatul de inmatriculare, cartea de identitate a autovehicului dar si toate cheile/cardurile si toate telecomenzile functionale pe care le-a avut vehiculul la achizitionarea acestuia.
Aceasta este o obligatie deosebit de impovaratoare in conditiile in care evenimentul asigurat este un furt total al autovehiculului, eveniment care este de asteptat sa puna in dificultate consumatorul mediu in special in situatii precum cea de fata in care nu se afla in apropierea locuintei sale si nici macar pe teritoriul Romaniei, trebuind astfel sa-si asigure deplasarea necesara atat pentru a reveni la domiciliul sau dar si pentru a se asigura ca declara in cel mai scurt timpul furtul pentru a avea sanse reale de a-si recupera bunul prin intermediul organelor de politie si de cercetare penala.
In acest context deosebit de neplacut pentru consumator, obligatia de a declara in termen de doua zile lucratoare incidentul si de a depune toate cheile/telecomenzile autovehiculului, alaturi de inscrisurile enumerate apare drept disproportionata si nerezonabila.
Mai mult decat atat, instanta apreciaza ca o obligatie corelativa in sarcina asiguratorului nu exista stipulata in contract, acesta beneficiind de pe urma unor termene extinse in care sa evalueze paguba si sa realizeze propriile cercetari inainte de a-l despagubi pe asiguratul sau.
De altfel acest aspect se confirma de adresa inaintata de parata reclamantei care la 12.02.2015, la peste 4 luni de la producerea incidentului, i-a avizat respingerea pretentiilor.
Instanta constata ca, intr-adevar, exista ratiunea invederata de parata prin aceasta clauza contractuala – evitarea ”situatiilor potrivit carora proprietarul masinii insceneaza furtul acesteia pentru incasarea despagubirilor”.
Insa aceasta stare nu poate justifica in nicio ipostaza inserarea unor clauze abuzive in contractul cu consumatorul si impunerea in sarcina acestuia a unor conditii contractuale dincolo de rezonabilitatea ce trebuie sa domine dreptul consumatorului.
Instanta mai invedereaza ca si in ipoteza in care nu s-ar considera ca respectivele clauze sunt abuzive, potrivit art. 1.170 C.civ ”Partile trebuie sa actioneze cu buna-credinta atat la negocierea si incheierea contractului, cat si pe tot timpul executarii sale. Ele nu pot inlatura aceasta obligatie”.
Or, din inscrisurile depuse la dosarul cauzei si netagaduite de parti rezulta ca respectivele chei si certificatul de inmatriculare au fost predate asiguratorului pentru a se efectua investigatiile necesare, nefiind remisa si cartea de identitate, cu privire la care reclamantul a declarat ca nu a fost gasita, imprejurare care nu este apta, prin ea insasi, sa faca dovada ca respectivul inscris ar fi fost lasat in autovehiculul furat, cu incalcarea dispozitiilor contractului de asigurare.
Totodata se retine si aspectul ca reclamantul a fost diligent in declararea incidentului adresandu-se organelor de politie din Belgrad la data de 02.10.2014, a doua zi dupa constatarea producerii furtului auto, iar la data de 08.10.2014 s-a prezentat la asigurator pentru a preda cheile si inscrisurile solicitate. In continuare, reclamantul a efectuat demersuri si a urmarit desfasurarea anchetei cu privire la dosarul de furt inregistrat pe rolul autoritatilor sarbe, transmitand si asiguratorului toate datele obtinute privind stadiul cercetarilor penale.
Pe cale de consecinta, prin pretinderea acestor documente si a cheilor autovehiculului instanta apreciaza ca parata a demonstrat rea-credinta in executarea prevederilor contractuale caci a pretins cocontractantului sau sa execute o obligatie care il punea in imposibilitatea de a-si executa o obligatie legala, aceea de a raspunde solicitarilor organelor de cercetare penala si de a colabora cu acestea pentru buna solutionare a cauzei penale.
Instanta pe cale de consecinta va constata caracterul abuziv al dispozitiilor capitolului X art. 10.10 lit. g din conditiile generale de asigurare facultativa a autovehiculelor ”-”, va admite cererea reclamantului si va obliga parata sa achite reclamantului prima de asigurare in calitate de despagubire conventionala in cuantum de 14.647,2 Euro, echivalent in lei la data platii (suma asigurata minus 20%).
Cu privire la capatul de cerere avand ca obiect obligarea paratei la plata dobanzii legale, instanta urmeaza a il admite in parte, respectiv pentru perioada cuprinsa intre data de 03.12.2014 si data achitarii debitului principal.
Pentru a decide astfel, instanta retine ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile art. 1523 alin. 2 lit. d C.civ., parata fiind de drept in intarziere de la data scadentei (data la care s-au implinit cele 60 zile prevazute in contract pentru efectuarea de verificari cu privire la incidentul asigurat, termenul fiind calculat in raport cu data la care asiguratul a instiintat asiguratorul cu privire la producerea riscului asigurat, respectiv furtul autovehiculului.
Cauza de fata a fost inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti la data de 15.04.2015 prin urmare procedura se va desfasura conform Codului de procedura civila intrat in vigoare la 15 februarie 2013.
Instanta retine ca la data de 01.10.2011 a intrat in vigoare Codul civil 2009 – Legea nr. 287/2009, publicata in M. Of. nr. 505/15.07.2011, republicata in temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil (publicata in M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011).
Potrivit art. 6 din Codul civil 2009 raportat la art. 102 din Legea nr. 71/2011, „contractul este supus dispozitiilor legii in vigoare la data cand a fost incheiat in tot ceea ce priveste incheierea, interpretarea, efectele, executarea si incetarea sa”.
Tinand cont ca polita CASCO nr. 20202898 a fost incheiata in data de 17.01.2014 dupa intrarea in vigoare a Codului civil 2009, instanta retine ca aplicabil in cauza de fata va fi Codul civil 2009.
Instanta retine ca situatia faptica nu este contestata de niciuna din partile implicate in litigiul de fata, nefiind contestat nici aspectul ca a fost incheiata politia de asigurare CASCO, nici evenimentul furtului autovehiculului si nici aspectul ca furtul a avut loc in timpul derularii contractului de CASCO.
Pe cale de consecinta instanta va analiza daca partile si-au executat in conformitate cu contractul si cu normele legale incidente indatoririle contractuale.
Parata a invocat in apararea sa ca nu a achitat respectivul debit datorita faptului ca reclamantul nu si-a indeplinit obligatia instituita de Contract prin dispozitiile capitolului X art. 10.10 lit. g din conditiile generale de asigurare facultativa a autovehiculelor ”-”, dispozitii care reglementeaza in mod expres capitolul Excluderi specifice pentru sectiunea ”Furt” potrivit carora "asiguratorul nu acorda despagubiri in caz de furt nici in urmatoarele cazuri: daca asiguratul nu depune la asigurator sau la organele de politie odata cu avizarea furtului total al autovehiculului originalul certificatului de inmatriculare si al cartii de identitate, precum si toate randurile de chei si telecomenzi (dupa caz) declarate in cererea-chestionar de asigurare, in termen de doua zile lucratoare de la observarea disparitiei autovehiculului”.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.
De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indica, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauza abuziva, obligarea consumatorului la plata unor sume disproportionat de mari in cazul neindeplinirii obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteza pe care instanta o apreciaza indeplinita in cauza.
Avand in vedere ca legea a fost adoptata pentru a transpune in dreptul intern Directiva Comunitatii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive in contractele cu consumatorii, iar Romania si-a asumat obligatia transpunerii si aplicarii efective, in raporturile interindividuale, a legislatiei comunitare, numai o interpretare care sa asigure eficacitatea reala a prohibitiei stipularii unor clauze abuzive in contractele incheiate intre comercianti si consumatori poate asigura atingerea scopului urmarit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, in cuprinsul unor conditii generale impuse acestora.
In acest sens, Curtea Europeana de Justitie a decis ca protectia recunoscuta consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive in contractele cu consumatorii presupune ca instanta nationala sa poata verifica chiar si din oficiu daca o clauza a contractului dedus judecatii are caracter abuziv.
Curtea a statuat ca „In ce priveste problema daca o instanta investita cu un litigiu decurgand dintr-un contract incheiat intre un comerciant si un consumator poate verifica din oficiu in ce masura clauzele cuprinse in acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat ca sistemul de protectie introdus prin directiva porneste de la premisa potrivit careia consumatorul se afla, din punctul de vedere al echilibrului contractual si al fortei de a negocia, intr-o pozitie dezavantajoasa fata de comerciant si detine un nivel mai scazut de cunostinte fata de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fara posibilitatea de a influenta continutul acestora”.
Scopul art. 6 din Directiva, potrivit caruia statele membre vor prevedea ca clauzele abuzive nu produc efecte fata de consumatori, nu ar putea fi atins, daca consumatorii ar trebui sa invoce ei insisi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. In litigiile al caror obiect are o valoare redusa, onorariile avocatiale ar putea fi mai mari decat suma litigioasa, ceea ce ar putea determina consumatorii sa se abtina de la formularea unor aparari impotriva aplicarii unor asemenea clauze abuzive. Este adevarat ca procedurile mai multor state membre permit indivizilor sa se apere ei insisi in astfel de litigii, insa exista pericolul deloc neglijabil ca, din nestiinta, consumatorul sa nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protectie eficienta a consumatorului poate fi atinsa numai daca se recunoaste posibilitatea instantei nationale de a verifica, chiar si din oficiu, o asemenea clauza” (cauza Murciano Quintero, C – 240/98, considerentele 25 si 26). In consecinta, instanta urmeaza a inlatura sustinerile paratei legate de inadmisibilitatea capatului de cerere avand ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei mentionate.
In cauza, optiunea consumatorului de a incheia sau nu contractul cu asiguratorul-parat nu inlatura in nici un fel realitatea ca, in masura in care doreste sa beneficieze de servicii de asigurari pe o piata dominata de cativa operatori ce practica in esenta conditii generale similare, trebuie sa accepte in bloc conditiile prestabilite de acesta, incheind astfel un contract eminamente de adeziune, fara posibilitatea reala de a negocia vreo clauza.
De aceea, semnarea contractului de catre debitor nu inlatura nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 si nici caracterul abuziv al clauzei, motivat in considerentele anterioare.
Instanta, punand in echilibru obligatiile celor doua parti ale contractului si tinand cont de disproportia evidenta dintre pozitiile consumatorului si ale profesionistului (asiguratorul) retine ca se poate stabili fara chip de tagada caracterul abuziv al respectivei clauze contractuale.
Astfel, consumatorul are obligatia ca in termen deosebit de scurt – 2 zile – fara a exista cauze de intrerupere sau de suspendare a termenului de fata, sa depuna in original certificatul de inmatriculare, cartea de identitate a autovehicului dar si toate cheile/cardurile si toate telecomenzile functionale pe care le-a avut vehiculul la achizitionarea acestuia.
Aceasta este o obligatie deosebit de impovaratoare in conditiile in care evenimentul asigurat este un furt total al autovehiculului, eveniment care este de asteptat sa puna in dificultate consumatorul mediu in special in situatii precum cea de fata in care nu se afla in apropierea locuintei sale si nici macar pe teritoriul Romaniei, trebuind astfel sa-si asigure deplasarea necesara atat pentru a reveni la domiciliul sau dar si pentru a se asigura ca declara in cel mai scurt timpul furtul pentru a avea sanse reale de a-si recupera bunul prin intermediul organelor de politie si de cercetare penala.
In acest context deosebit de neplacut pentru consumator, obligatia de a declara in termen de doua zile lucratoare incidentul si de a depune toate cheile/telecomenzile autovehiculului, alaturi de inscrisurile enumerate apare drept disproportionata si nerezonabila.
Mai mult decat atat, instanta apreciaza ca o obligatie corelativa in sarcina asiguratorului nu exista stipulata in contract, acesta beneficiind de pe urma unor termene extinse in care sa evalueze paguba si sa realizeze propriile cercetari inainte de a-l despagubi pe asiguratul sau.
De altfel acest aspect se confirma de adresa inaintata de parata reclamantei care la 12.02.2015, la peste 4 luni de la producerea incidentului, i-a avizat respingerea pretentiilor.
Instanta constata ca, intr-adevar, exista ratiunea invederata de parata prin aceasta clauza contractuala – evitarea ”situatiilor potrivit carora proprietarul masinii insceneaza furtul acesteia pentru incasarea despagubirilor”.
Insa aceasta stare nu poate justifica in nicio ipostaza inserarea unor clauze abuzive in contractul cu consumatorul si impunerea in sarcina acestuia a unor conditii contractuale dincolo de rezonabilitatea ce trebuie sa domine dreptul consumatorului.
Instanta mai invedereaza ca si in ipoteza in care nu s-ar considera ca respectivele clauze sunt abuzive, potrivit art. 1.170 C.civ ”Partile trebuie sa actioneze cu buna-credinta atat la negocierea si incheierea contractului, cat si pe tot timpul executarii sale. Ele nu pot inlatura aceasta obligatie”.
Or, din inscrisurile depuse la dosarul cauzei si netagaduite de parti rezulta ca respectivele chei si certificatul de inmatriculare au fost predate asiguratorului pentru a se efectua investigatiile necesare, nefiind remisa si cartea de identitate, cu privire la care reclamantul a declarat ca nu a fost gasita, imprejurare care nu este apta, prin ea insasi, sa faca dovada ca respectivul inscris ar fi fost lasat in autovehiculul furat, cu incalcarea dispozitiilor contractului de asigurare.
Totodata se retine si aspectul ca reclamantul a fost diligent in declararea incidentului adresandu-se organelor de politie din Belgrad la data de 02.10.2014, a doua zi dupa constatarea producerii furtului auto, iar la data de 08.10.2014 s-a prezentat la asigurator pentru a preda cheile si inscrisurile solicitate. In continuare, reclamantul a efectuat demersuri si a urmarit desfasurarea anchetei cu privire la dosarul de furt inregistrat pe rolul autoritatilor sarbe, transmitand si asiguratorului toate datele obtinute privind stadiul cercetarilor penale.
Pe cale de consecinta, prin pretinderea acestor documente si a cheilor autovehiculului instanta apreciaza ca parata a demonstrat rea-credinta in executarea prevederilor contractuale caci a pretins cocontractantului sau sa execute o obligatie care il punea in imposibilitatea de a-si executa o obligatie legala, aceea de a raspunde solicitarilor organelor de cercetare penala si de a colabora cu acestea pentru buna solutionare a cauzei penale.
Instanta pe cale de consecinta va constata caracterul abuziv al dispozitiilor capitolului X art. 10.10 lit. g din conditiile generale de asigurare facultativa a autovehiculelor ”-”, va admite cererea reclamantului si va obliga parata sa achite reclamantului prima de asigurare in calitate de despagubire conventionala in cuantum de 14.647,2 Euro, echivalent in lei la data platii (suma asigurata minus 20%).
Cu privire la capatul de cerere avand ca obiect obligarea paratei la plata dobanzii legale, instanta urmeaza a il admite in parte, respectiv pentru perioada cuprinsa intre data de 03.12.2014 si data achitarii debitului principal.
Pentru a decide astfel, instanta retine ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile art. 1523 alin. 2 lit. d C.civ., parata fiind de drept in intarziere de la data scadentei (data la care s-au implinit cele 60 zile prevazute in contract pentru efectuarea de verificari cu privire la incidentul asigurat, termenul fiind calculat in raport cu data la care asiguratul a instiintat asiguratorul cu privire la producerea riscului asigurat, respectiv furtul autovehiculului.
Sursa: Portal.just.ro
Alte spete
Reziliere contract de concesiune - Conditii - Decizie nr. 132/R din data de 07.02.2014Rectificare carnet de munca. Dispozitii legale - Sentinta civila nr. 651/LM din data de 13.03.2014
Divort. Exerxitarea autoritatii parintesti - Decizie nr. 503/A din data de 25.09.2014
Atribuire folosinta imobil. O.P. - conditii de admisibilitate - Decizie nr. 404/A din data de 18.07.2014
Rezolutie antecontract de vanzare cumparare - Decizie nr. 607/R din data de 24.11.2014
trafic de droguri - Sentinta penala nr. 9 din data de 22.01.2014
Acordul de recunoa?tere a vinova?iei incheiat de procurorul militar cu inculpatul cercetat pentru savar?irea infrac?iunii de conducere a unui vehicul sub influenta alcoolului sau a altor substante prev. de art.336 alin.1 C.pen. Amanarea aplicarii pedepsei - Sentinta penala nr. 8 din data de 16.02.2016
Decizia de revocare din functia de conducere este o modificare unilaterala a contractului individual de munca in lipsa acordului salariatului. - Sentinta civila nr. 1230/Ap din data de 30.06.2017
Decizia de revocare din functia de conducere este o modificare unilaterala a contractului individual de munca in lipsa acordului salariatului. - Sentinta civila nr. 771/Ap din data de 04.05.2017
Insolventa. Anulare acte frauduloase. - Sentinta civila nr. 510/Ap din data de 22.04.2017
Contractele individuale de munca incheiate intre persoane fizice in calitate de experti desemnati si persoane juridice in derularea unor proiecte POSDRU finantate din Fondul Social European au natura unor contracte atipice de munca - Sentinta civila nr. 496/A din data de 16.04.2017
Insolventa. Art. 72 din Legea nr. 85/2014. Respingerea cererii de deschiderea procedurii insolventei formulata impotriva garantului ipotecar. Solidaritatea nu se prezuma potrivit art. 1034-1056 Cod civil. - Sentinta civila nr. 473/Ap din data de 16.03.2017
EXPROPRIERE. Art. 26 din Legea nr. 33/1994. Stabilirea valorii despagubirii. Metoda comparatiei directe. Alegerea comparabilei cu cea mai mica ajustare, cu caracteristicile cele mai asemanatoare cu terenul in litigiu. - Sentinta civila nr. 336/AP din data de 23.02.2017
Expropriere. Reglementand dreptul de retrocedare a imobilelor expropriate, Legea nr. 33/1994 prevede la art. 35 ca „daca bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate in termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, - Sentinta civila nr. 71/Ap din data de 19.01.2017
Solicitare de sesizare a Curtii de Justi?ie a Uniunii Europene cu o intrebare preliminara, in temeiul dispozitiilor art. 276 din Tratatul privind func?ionarea Uniunii Europene. - Hotarare nr. 56/CP din data de 05.07.2017
Aplicarea unei pedepse mai reduse decat cea mentionata in acordul de recunoastere a vinovatiei. - Sentinta penala nr. 107/Ap din data de 14.02.2017
Legatura de cauzalitate intre fapta inculpatului si rezultatul produs. - Sentinta penala nr. 209/Ap din data de 17.03.2017
Reprezentarea succesorala in materia Legii nr. 10/2001. Amenajari de utilitate publica ulterioare notificarii, fara existenta unei autorizatii de constructie. - Decizie nr. 1500/Ap din data de 01.10.2016
Actiune in revendicare inadmisibila in conditiile in care s-a uzat de dispozitiile Legii nr. 10/2001. Imobil revendicat achizitionat in baza Legii nr. 112/1995. Securitatea raporturilor juridice. - Decizie nr. 1033/Ap din data de 15.07.2016
Obligatia de despagubire a A.A.A.S. –art 32 ind. 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Contracte incheiate anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 137/2002. - Decizie nr. 295/Ap din data de 23.02.2016