Pretentii - daune morale.

Potrivit criteriului impus de dispozitiile art. 248 alin. 1 Cod procedura civila, precum si in functie de caracterul si efectele pe care le produc diferitele exceptii in cadrul procesului civil, instanta urmeaza a se pronunta cu prioritate asupra exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a paratei S.C. S.R.L., avand in vedere caracterul acesteia de exceptie de fond, peremptorie si absoluta.
Pe baza politei de asigurare aflate la fila 27 din dosar, instanta constata ca la momentul producerii accidentului invocat de catre reclamanta, 10.04.2014, autoturismul cu nr. de inmatriculare - beneficia de o polita de asigurare obligatorie de raspundere civila auto, incheiata cu parata S.C. - S.A., polita valabila in perioada 31.07.2013-30.07.2014.
Conform art. 54 alin. 1 si 2 din Legea nr. 136/1995, despagubirile se stabilesc in conformitate cu art. 49 pe baza conventiei dintre asigurat, persoana pagubita si asigurator ori, in cazul in care nu s-a realizat intelegerea, prin hotarare judecatoreasca, iar in cazul stabilirii despagubirii prin hotarare judecatoreasca, drepturile persoanelor pagubite prin accidente produse de autovehicule aflate in proprietatea persoanelor asigurate in Romania se exercita impotriva asiguratorului de raspundere civila, in limitele obligatiei acestuia, stabilita in prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor raspunzatoare de producerea accidentului in calitate de intervenienti fortati.
Totodata, instanta retine si dispozitiile art. 51 din Legea nr. 136/1995, potrivit carora despagubirile, astfel cum sunt prevazute la art. 49 si 50, se acorda si in cazul in care cel care conducea autovehiculul, raspunzator de producerea accidentului, este o alta persoana decat asiguratul.
 Pe cale de consecinta, pentru recuperarea prejudiciului produs prin accident, persoana pagubita se poate indrepta doar impotriva asiguratorului, in limitele obligatiei acestuia, nu si impotriva persoanei care a produs accidentul sau a asiguratului, proprietar al autoturismului.
Interpretand art. 54 alin. 2 din Legea nr. 136/1995, instanta retine ca legiuitorul nu a acordat persoanei pagubite un drept de optiune intre a actiona in judecata persoana care a cauzat accidentul sau asiguratul si a actiona in judecata asiguratorul, ci a stabilit ca, intr-un litigiu avand ca obiect despagubirile cauzate prin accidente produse cu autovehicule pentru care exista asigurare obligatorie de raspundere civila auto valabila, calitate procesuala pasiva poate avea doar asiguratorul.
Ratiunea dispozitiilor legale in materie vizeaza atat protejarea persoanei pagubite prin producerea accidentului (care, isi poate recupera mai usor prejudiciul in cazul urmaririi asiguratorului), cat si a asiguratului (care a incheiat un contract de asigurare, achitand primele de asigurare aferente tocmai pentru ca, in cazul producerii riscului asigurat asiguratorul sa achite tertului pagubit despagubirea), precum si a persoanei care a cauzat accidentul, persoana care, desi nu avea calitatea de asigurat, beneficiaza de efectele asigurarii, conducand autovehiculul asigurat, conform dispozitiilor art. 51 alin. 1 din Legea nr. 136/1995.
In acelasi sens, astfel cum rezulta si din dispozitiile art. 54 alin. 2 din Legea nr. 136/1995, intrunirea conditiilor pentru angajarea raspunderii asiguratorului se analizeaza de catre instanta, in cadrul unui proces derulat in contradictoriu cu asiguratorul, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor raspunzatoare de producerea accidentului in calitate de intervenienti fortati.
Fata de dispozitiile art. 54 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 si de considerentele expuse anterior, instanta apreciaza intemeiata exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei S.C. - S.R.L., urmand a o admite si a respinge cererea formulata de catre reclamanta ca fiind introdusa impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.
Cu privire la fondul cauzei, instanta retine ca, pentru a fi in prezenta raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie indeplinite, in principiu, patru conditii, care se extrag din cuprinsul art. 1357 alin. 1 C. civ.: 1. sa existe o fapta ilicita; 2. sa existe un prejudiciu; 3. sa existe o legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu si 4. sa existe vinovatie.
In prezenta cauza, insa, reclamanta nu a chemat in judecata pe cel vinovat de savarsirea accidentului rutier, ci pe asiguratorul acestuia, care raspunde pentru faptuitor in temeiul art.  49 din Legea nr. 136/1995. Din cuprinsul articolului acestuia decurge insa ca asiguratorul raspunde numai pentru prejudiciile de care este raspunzator asiguratul. De aici rezulta ca instanta trebuie sa verifice daca intervenientul fortat este raspunzator si care este limita in care acesta trebuie sa despagubeasca pe reclamant (nefiind vorba despre o raspundere obiectiva a asiguratorului, inclusiv vinovatia trebuie verificata).
Or, faptul ca intervenientul a savarsit o fapta ilicita s-a retinut deja, acesta neindeplinindu-si obligatia de acordare a prioritatii de trecere reclamantei. Cu siguranta fapta a fost savarsita cu vinovatie, cata vreme raspunderea delictuala se retine chiar pentru cea mai usoara culpa (art. 1357 alin. 2 C. civ.), iar intervenientul si-a nesocotit obligatia de acordare a prioritatii, desi trebuia cel putin sa prevada ca daca actioneaza astfel este posibil sa se produca un accident (art. 16 alin. 3 teza I in partea sa finala defineste astfel culpa fara prevedere).
In legatura insa cu prejudiciul, instanta trebuie sa faca o analiza defalcata, in raport de tipul daunelor solicitate.
Astfel, in ceea ce priveste daunele materiale, s-a sustinut efectuarea unor cheltuieli de 1.000 lei cu serviciile medicale de care a beneficiat reclamanta. Instanta retine insa ca aceste cheltuieli nu au fost dovedite, desi reclamanta avea aceasta sarcina (art. 249 C. proc. civ.). Este adevarat ca in cauza este vorba despre o raspundere delictuala si, ca atare, reclamanta se poate folosi de oricare mijloc de proba, inclusiv martori (art. 309 alin. 1 C. proc. civ.). Dar, in ceea ce-l priveste pe martorul -, acesta a declarat ca nu cunoaste daca reclamanta a efectuat cheltuieli pentru achizitionarea de medicamente sau alte servicii medicale. In consecinta, valoarea probatorie a acestei marturii este nula sub acest aspect si nu face dovada existentei unui prejudiciu, cu atat mai putin a caracterului cert (conditia certitudinii prejudiciului nu este prevazuta expres de Codul civil, dar aceasta este logica, dat fiind ca instanta nu poate condamna decat la o obligatie clara, precisa).
Instanta trebuie insa sa arate si ca sarcina probei care incumba sub acest aspect reclamantei nu este una imposibila, cata vreme serviciile medicale sunt fie gratuite, fie cu plata. In ipoteza in care serviciile medicale nu sunt gratuite, atunci ele sunt fiscalizate, iar reclamanta a avut posibilitatea de a obtine bonuri sau facturi fiscale cu care sa faca proba sa. Pe de alta parte, in masura in care este vorba despre sume de bani achitate in afara regulilor prevazute de lege, atunci in cauza este aplicabil art. 1371 alin. 1 C. civ. (intr-o interpretare mai larga, dar care tine cont ca insasi reclamanta se afla in culpa).
In consecinta, cat priveste daunele materiale in cuantum de 1.000 lei (cheltuieli medicale), se observa ca fie nu se face dovada prejudiciului, fie, cel putin, nu se face dovada certitudinii sale, astfel ca aceasta conditie de tragere la raspundere civila nu este indeplinita, iar cererea apare ca nefondata sub acest aspect.
Cat priveste prejudiciul material in valoare de 1.500 lei, constand in diferenta dintre veniturile obtinute anterior accidentului si cele obtinute ulterior, se observa din cuprinsul contractului individual de munca depus la dosar la f. 37-40 ca salariul lunar al reclamantei se ridica la suma de 1.071 lei brut. Totodata, din fluturasul de salariu aferent lunii aprilie 2014, depus la f. 47 din prezentul dosar, rezulta ca reclamanta a beneficiat de 9 zile de concediu medical.
Aceste acte nu sunt insa suficiente pentru a face dovada unui prejudiciu de 1.500 lei. Pe de o parte, din actele depuse la dosar nu rezulta diferenta efectiva de salarizare (dovada care se putea face in conditii accesibile prin adeverinta emisa de angajator). Pe de alta parte, nu se poate sustine ca ar fi suficient sa se faca un calcul aritmetic de catre instanta pentru a stabili, in functie de regulile de drept aplicabile, care este suma pe care ar fi trebuit sa o primeasca, atata vreme cat salariul efectiv (net) incasat de reclamanta in luna aprilie 2014 este de 1.084 lei, adica mai mult decat s-a prevazut prin contractul de munca incheiat (1.071 lei, cuantum brut), iar instanta nu poate acorda decat ceea ce s-a pierdut efectiv (art. 1385 alin. 3 C. civ).
In consecinta si sub acest capat cererea este neintemeieta, cata vreme nu exista o dovada cu privire la prejudiciul suferit de reclamanta si evaluat la 1.500 lei.
In ceea ce priveste suma pretinsa cu titlul de daune morale, instanta retine ca trebuie indeplinite conditiile raspunderii civile delictuale. Totodata, la aprecierea cuantumului despagubirilor morale este necesar sa fie avute in vedere anumite criterii cum printre care se numara: criteriul echitatii, care presupune existenta unei corespondente intre prejudiciul incercat si dimensiunea despagubirii; criterii referitoare la consecintele negative suferite de cei in cauza, in plan fizic, psihic si afectiv; criterii referitoare la importanta valorilor lezate, masura in care acestea au fost lezate.
Toate aceste criterii trebuie sa conduca la stabilirea unei sume care sa reprezinte o justa si reala despagubire a partii civile, cu efect de satisfactie si sa nu reprezinte o sanctiune excesiva pentru autorul faptei prejudiciabile ori ca venituri necuvenite partilor civile.
Instanta retine ca, in materia daunelor morale, principiul repararii integrale a prejudiciului poate avea doar un caracter aproximativ, fapt explicabil in raport de natura neeconomica a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate pecuniar. In schimb, se poate acorda victimei o suma de bani cu caracter compensatoriu, tinzand la oferirea unui echivalent care, prin excelenta, poate fi o suma de bani, care ii permite sa-si aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. Ceea ce trebuie evaluat, in realitate, este despagubirea care vine sa compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Astfel, consecintele negative suferite de catre reclamanta cauzate de accidentul de circulatie din data de 10.04.2014 sunt de netagaduit, fiind totodata notorie suferinta provocata de un eveniment rutier.
In ceea ce priveste prejudiciul corporal, acesta exista fara indoiala. Cuantificarea sa este insa delicata, iar judecatorul trebuie sa aprecieze in functie de toate datele care-i sunt cunoscute. Se observa din probele administrate ca reclamanta a suferit un traumatism cranio-cerebral minor grad 0, cu plaga contuza la nivelul scalpului, hematom epicranian parietal si contuzii la genunchiul stang si la gamba dreapta (f. 132-133).
Cat priveste prejudiciul estetic, instanta retine ca reclamanta are patru copii, iar familia a fost alaturi de ea in aceste momente. Instanta retine ca reclamanta a suferit leziuni la nivelul genunchiului si a gambei drepte (contuzii), zona fiind una putin expusa, inclusiv in perioada imediat urmatoare producerii accidentului care a avut loc in luna aprilie. Cu privire la leziunile de la nivelul capului, acestea au fost, de asemenea, minime, respectiv plaga contuza si hematom in curs de resorbtie, fiind localizate pe partea stanga a capului.
Nu mai putin insa, instanta trebuie sa tina cont de efectul psihologic pe care-l produce o asemenea urmare, chiar si atunci cand ea nu este usor vizibila persoanelor straine. Aceasta deoarece chiar atunci cand exista intelegere din partea celor din jur psihologia umana este in general imuna la aceste aspecte si tine cont numai de ceea ce in mod inconstient consideram a fi normal sau demn de urmat.
Pentru aceasta instanta apreciaza ca, din acest punct de vedere, prejudiciul estetic a fost dovedit
Cat priveste restul prejudiciului corporal, date fiind zilele de ingrijiri medicale precum si declaratia martorului, din care rezulta ca starea fizica a reclamantei a fost una inferioara celei anterioare accidentului, instanta apreciaza ca, si sub acest aspect, prejudiciul a fost dovedit si trebuie reparat.
In ceea ce priveste prejudiciul moral, acesta este in principiu unul nepatrimonial (cf. art. 252 si urm. C. civ.). Cu toate acestea, posibilitatea cuantificarii sale in bani este permisa implicit prin disp. art. 1391 alin. 3 C. civ. si explicit prin disp. art. 253 alin. 4 din acelasi cod.
Pentru a stabili intinderea prejudiciului instanta trebuie sa porneasca de la situatia descrisa de martorul audiat, mai ales de la faptul ca acesta a aratat ca reclamanta a avut o stare psihica proasta, caracterizata de suparare, ca urmare a suferintelor cauzate prin accident.
Acestea sunt imprejurarile care determina instanta sa aprecieze existenta unui prejudiciu care poate fi evaluat la suma totala de 20.000 lei. Instanta tine cont aici de faptul ca in ceea ce priveste starea de suparare descrisa de martor, aceasta nu poate fi una deosebita, cata vreme reclamanta nu a fost determinata sa ia masuri pentru atenuarea acesteia (spre ex. consultarea unui psiholog), astfel incat aceasta stare nu este de natura a justifica acordarea unor despagubiri in cuantum superior.
In ceea ce priveste ultima conditie a raspunderii civile extracontractuale pe care instanta o are a aprecia, respectiv legatura de cauzalitate, aceasta trebuie verificata numai in raport de prejudiciul corporal si cel moral. Or, in privinta primului, acesta rezulta din actele medicale de la dosar, iar in privinta ultimului functioneaza o prezumtie naturala, dedusa chiar din materialitatea faptei.
Urmeaza, astfel, observand ca sunt intrunite conditiile raspunderii civile delictuale pentru suma de 20.000 lei, sa fie obligata parata la plata acestei sume catre reclamanta.
Totodata va fi obligatt parata s la plata dobanzii legale, incepand cu data ramanerii definitive a prezentei (data la care creanta devine certa) si pana la momentul stingerii integrale a debitului.