actiune in constatare CLAUZE ABUZIVE.

La data de 01.10.2008, intre reclamant si -  s-a incheiat contractul de credit nr. -  prin care imprumutatului i s-a acordat un credit in franci elvetieni (CHF) in cuantum de 19.845 CHF, pe o durata de 120 luni.
Prin cererea de chemare in judecata, reclamantul a invocat, caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind obligatia de restituire in aceeasi valuta a imprumutului in franci elvetieni considerandu-se ca reaua-credinta a bancii, pe de o parte,  si dezechilibrul contractual, pe de alta parte, rezulta din caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de catre banca, solicitandu-se, totodata, ca o consecinta a constatarii nulitatii absolute si eliminarii riscului valutar stabilit in sarcina reclamantilor, obligarea la emiterea unui nou grafic de rambursare in lei la cursul CHF-LEU de la data incheierii contractului.
In speta, suntem in situatia unui imprumut in franci elvetieni, imprumutatul primind o suma in aceasta valuta si fiind obligat sa o restituie in aceeasi valuta. Contractul de credit valutar contine asadar un element de risc valutar, insa aceasta nu il transforma automat intr-un contract abuziv.
Potrivit art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CE „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil”.
Aceasta prevedere a fost transpusa in dreptul intern prin art.4 alin.6 din legea nr.193/2000, potrivit caruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de-a satisface cerintele de pret si plata, pe de-o parte, si nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte. Singura conditie pe care legea o impune este ca aceste clauze sa fie exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
Pe cale de consecinta, odata constatata incadrarea unei anumite clauze in cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiza conditiile prevazute la art.4 alin.1 din legea nr.193/2000.
Totodata, trebuie avuta in vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridica specifica a contractului de credit, care se deosebeste de contractul de imprumut (ce creeaza obligatii doar in sarcina imprumutatului), constand in restituirea sumei imprumutate si a dobanzii aferente. Natura juridica a contractului de credit este una mult mai complexa intrucat nu se limiteaza doar la acordarea imprumutului si restituirea acestuia cu dobanda, obligatii care indiscutabil ca fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci si la efectuarea unor alte prestatii aflate in stransa legatura cu acordarea creditului, astfel incat se poate considera si in privinta acestora ca au fost considerate ca fiind esentiale de catre parti la incheierea contractului, astfel incat fac parte din obiectul principal al contractului.
Desi fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce defineste obiectul contractului, in conditiile in care sunt exprimate in mod clar si inteligibil, nici legea nr.193/2000 si nici Directiva 93/13 nu definesc notiunea de obiect al contractului. Insa, in cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei notiuni care trebuie avute in vedere tinand seama de cerintele aplicarii uniforme a dreptului Uniunii, in masura in care termenii unei dispozitii de drept ale Uniunii (respectiv Directiva 93/13) care nu face nicio trimitere expresa la dreptul statelor membre in sensul de-a stabili domeniul de aplicare al acesteia trebuie sa primeasca o interpretare autonoma si uniforma. In acest sens, CJUE a retinut ca in fapt clauzele contractuale care se circumscriu notiunii de „obiect principal al contractului”, in sensul acestei dispozitii, trebuie intelese ca fiind cele care stabilesc prestatiile esentiale ale acestui contract si care, ca atare il caracterizeaza.
Avand in vedere cele indicate mai sus precum si statuarile CJUE, se apreciaza ca  clauzele contestate de reclamanta au stransa legatura cu acordarea creditului si fac parte din obiectul principal al contractului.
Se impune a se preciza insa ca nici Legea 193/2000 si nici Directiva 93/13 nu exclud automat si nediferentiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la pret, cu conditia exprimarii in mod clar si inteligibil a acesteia.
In cauza de fata, se constata ca a fost exprimata intr-un mod clar si inteligibil, obligatia reclamantilor de restituire a imprumutului in moneda de acordare a creditului.
Potrivit contractului, creditul a fost acordat in CHF, conform cap. III, moneda creditului fiind definita si in art. 8.1 din conditiile imprumutului ca fiind „moneda/monedele in care este acordat creditul (Ron sau moneda altui stat)”. Totodata,  s-a convenit ca ratele sa fie achitate in aceeasi moneda pentru ca, la finalul perioadei de creditare, imprumutatul sa restituie aceeasi suma imprumutata, plus dobanzi in moneda care i-a fost pusa la dispozitie de banca.
Din simpla lectura a contractului rezulta ca aceasta clauza a fost exprimata clar si inteligibil, moneda in care s-a acordat creditul si in care trebuia restituit fiind indicata in mod expres prin contract. De asemenea, din dispozitiile contractuale rezulta in mod clar mecanismul de formare a pretului, respectiv calcularea pretului in functie de moneda in care s-a acordat imprumutul si efectele acestei dispozitii, respectiv suportarea riscului valutar de catre debitor in cazul cresterii cursului de schimb.
Instanta apreciaza ca nu se poate retine nici reaua-credinta a bancii, nici faptul ca  serviciul de creditare prestat de catre parata in favoarea reclamantului este toxic, periculos, defectuos ori neconform, in sensul avut de prevederile legale citate de reclamant, in conditiile in care serviciile financiare nu pot fi incadrate in notiunea de produs „sigur”, „defectuos” , „neconform” sau „periculos” din Legea nr. 296/2004 si prin ipoteaza nu sunt aplicabile spetei de fata dispozitiile art. 12 din OG nr. 21/1992. Reclamantul a depus la dosar mai multe oferte financiare sau articole din presa, care insa nu provin de la societatea parata si, prin urmare, nu au nicio valoare probatorie in legatura cu raspunderea civila a acesteia. A fost depusa o singura oferta provenita de la parata, care insa nu prezinta decat modalitatea de determinare a sumei maxime ce se poate acorda cu titlu de credit si a costurilor aferente, fara a cuprinde elemente de natura a induce in eroare in vreun fel consumatorii. De asemenea, se constata ca reclamantul nu a dovedit ca parata i-a recomandat contractarea creditelor in franci elvetieni si nici ca i-a prezentat acest tip de credit ca fiind unul fara riscuri valutare majore sau ca a exagerat beneficiile unui astfel de credit.
Obligatia bancii de informare a clientului la momentul acordarii creditului vizeaza conditiile de creditare, adica dobanzile, comisioanele ori garantiile puse in sarcina imprumutatului, viitoare depreciere ori apreciere a unei monede straine neputand fi inclusa in aceasta obligatie, precum nici Regulamentului BNR nr. 3/2007, invocat de reclamanti,  nu stabilea in sarcina bancilor obligatia de a informa consumatorii in legatura cu riscul valutar. Reclamantul, desi arata ca banca avea obligatia de a - l  informa  cu privire la riscul de hiper-valorizare a CHF, nu a formulat nicio cerere de anulare a contractului pentru dol si nu demonstreaza faptul ca banca detinea informatii in acest sens si ca ar fi ascuns aceste informatii cu rea-credinta fata de reclamanti, neputandu-se pretinde bancii sa prevada viitoarele fluctuatii de curs valutar. Inscrisurile depuse la dosar de catre reclamant sunt fie privitoare la alte institutii bancare, fie articole de presa. Or, articolele de presa nu reprezinta decat opinia unor persoane, nefiind apte sa dovedeasca faptul ca parata cunostea ca CHF se va aprecia semnificativ fata de leu.
Imprumutandu-se pentru o perioada considerabila de timp intr-o moneda straina, diferita de cea in care obtinea veniturile din salariu, imprumutatul  si-a  asumat implicit si riscul fluctuatiilor cursului valutar, ceea ce echivaleaza cu asumarea riscului schimbarii imprejurarilor existente la data incheierii contractului.  In acest context, modificarea circumstantelor invocate de catre reclamanti – respectiv fluctuatia monetara – a fost integrata in contract, cu consecinte asupra executarii obligatiei contractuale astfel asumate, riscul cresterii cursului de schimb fiind suportat, pe cale de consecinta, de catre debitor, in lipsa de dispozitie contrara. De altfel, in materia contractului de imprumut, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fara ca evolutiile economice sa influenteze obligatiile asumate de imprumutat.
Executarea obligatiilor reclamantului, afectata de variatia cursului de schimb, isi gaseste suportul atat in continutul clauzelor contractuale, cat si in dispozitiile legale din materia contractului de imprumut.
Nu se poate aplica cursul de schimb CHF-leu la momentul contractarii creditului intrucat in art. 8.1 partile au stabilit ca orice plata se face in moneda creditului si nici nu se poate retine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului in moneda acordata,  intrucat aceste dispozitii contractuale nu fac altceva decat sa reia prevederile art. 1584, 1578 V. Cod  civil.
Semnificativ este faptul ca atat Codul civil din 1864 (art.1578) cat si noul Cod civil (art.2164), consacra in materia imprumutului principiul nominalismului, potrivit caruia imprumutatul trebuie sa inapoieze suma nominal primita, oricare ar fi variatia acesteia, in conditiile in care prin conditia dezechilibrului semnificativ prevazuta de art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 se apreciaza „prin intermediul unei analize a normelor na?ionale aplicabile in lipsa unui acord intre par?i, pentru a evalua daca ?i, eventual, in ce masura contractul il plaseaza pe consumator intr-o situa?ie juridica mai pu?in favorabila in raport cu cea prevazuta de dreptul na?ional in vigoare.” (cauza Mohamed Aziz C-415/11 ).
Prin urmare, principiul nominalismului este traditional in contractele de imprumut. In realitate, in cazul creditelor acordate in valuta nu suntem in prezenta niciunei clauze abuzive, pentru ca nu banca a instituit printr-o clauza in contract regula nominalismului, ci insusi legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu inseamna negarea unor principii sau a unei reguli traditionale de functionare ale unor institutii juridice. Chiar daca in contractul de credit sau in graficul de rambursare figureaza o asemenea clauza de risc valutar, aceasta nu este altceva decat reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. De altfel, chiar Curtea Europeana de Justitie s-a pronuntat in sensul ca nu intra sub incidenta evaluarii caracterului abuziv decat  clauzele din contractele incheiate cu consumatorii, iar nu si dispozitiile legale. Astfel, prin Hotararea Curtii Europene de Justitie din 30 aprilie 2014, pronuntata in procedura C280/1, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a retinut ca: ,,Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii si principiile dreptului Uniunii referitoare la protectia consumatorilor si la echilibrul contractual, trebuie interpretate in sensul ca sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, precum cele in discutie in litigiul principal, in lipsa unei clauze contractuale de modificare a continutului sau a domeniului de aplicare al acestora”.
In al doilea rand, protectia consumatorilor poate sa se realizeze si in contractul contractelor de credit in moneda straina. Calea nu este insa aceea a actiunilor intemeiate pe Legea nr.193/2000. Intrucat principiul nominalismului este unul legal, exceptiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudentionala, ci doar pe cale legala. Nimic nu se opune ca legiuitorul sa prevada masuri speciale de protectie a consumatorilor in cazul creditelor in valuta.
Prin urmare, in materia creditelor in valuta, problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibila de a fi solutionata pe calea unor actiuni intemeiate pe Legea nr.193/2000, avand in vedere faptul ca riscul valutar este suportat de consumator nu in temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecinta aplicarii nominalismului consacrat de lege.
Pentru aceste motive, va respinge cererea ca neintemeiata.