Actiune in constatare CLAUZE ABUZIVE. Clauza de risc valutar. Inghe?area cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnarii contractului de credit. Denominarea in moneda na?ionala a pla?ilor.

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:
In fapt,
Prin contractul de credit nr. C2204/3900/3652/31.09.2007 (filele 15-21) reclamanta a primit un credit ipotecar pentru suma de 28500 CHF pe o durata de 180 luni.
Conform art. 9.1 Pentru creditul acordat banca percepe comision de acordare de 2% din suma initiala.
Conform art. 11.1 Rambursarea creditului si plata dobanzilor se va efectua de catre imprumutat in aceeasi moneda in care a fost acordat imprumutul[…].
In drept,
In raport de data incheierii contractului, respectiv 31.09.2007, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar in raport de art. 26 alin.1 din Codul de procedura civila puterea doveditoare a probelor este subordonata Codului civil din 1864 si celor ale Codului comercial, precum si conform dispozitiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori.
In ceea ce priveste caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevazute la pct. 9.1, 11.1 avand in vedere situatia de fapt mentionata anterior, instanta retine ca Legea nr. 193/2000, in forma in vigoare la data incheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 ca o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Mai mult, alineatele 2 si 3 ale aceluiasi articol prevad ca o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv. Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.
In acest sens, condi?ia prevazuta de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este indeplinita intrucat contractul incheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de catre imprumutator, fara a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau inlatura vreuna din aceste clauze (orice proba contrara revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).
Mai mult, potrivit unei jurisprudente constante a Curtii de Justitie a Uniunii Europene, sistemul de protectie pus in aplicare prin directiva mentionata se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de vanzator sau de furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si de nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial si Solvat Editores si Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protectia urmarita de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, in mai multe ocazii, ca situatia de inegalitate care exista intre consumator si vanzator sau furnizor nu poate fi compensata decat printr-o interventie pozitiva, exterioara partilor din contract (Hot. Oceano Editorial).
Instan?a mai are in vedere faptul ca art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune ?i o alta condi?ie pentru existen?a unei clauze abuzive – clauza trebuie sa creeze, contrar cerin?elor bunei-credin?e, un dezechilibru semnificativ intre drepturile ?i obliga?iile par?ilor, in detrimentul consumatorului. Buna-credin?a presupune, din aceasta perspectiva, faptul ca niciuna dintre par?i nu urmare?te sa ob?ina, ca urmare a incheierii contractului, mai mult decat valoarea contrapresta?iei la care s-a obligat cealalta parte, respectand astfel un echilibru al presta?iilor reciproce. Per a contrario, reaua-credin?a intervine ori de cate ori un comerciant, profitand de absen?a unei negocieri directe a unei clauze, rupe, in mod voit, acest echilibru, urmarind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul fa?a de drepturile consumatorului.
Referitor la comisionul de acordare, prevazut la art.9.1 din contract, instanta retine ca, in fapt comisionul de acordare la care se face referire in conventia supusa analizei, in cuantumul perceput de 2% din valoarea creditului acordat, nu a putut fi justificat de catre parata.
Instanta retine ca parata nu a facut dovada prin mijloacele de proba administrate, ca incheierea contractului nr. C2204/3900/3652/31.09.2007 s-a facut prin negocierea clauzelor acestuia, prin intampinarea formulata aceasta recunoscut ca, in fapt, in contractele de credit sunt impuse clauze preformulate si nici nu exista vreo obligatie legala care sa oblige banca la negociere ci doar ca respectivele clauze sa nu creeze in detrimentul consumatorului si contrar bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile siobligatiile partilor, pentru aceste considerente instanta va retine ca, in cauza, contractul C2204/3900/3652/31.09.2007, este un contract de adeziune.
Instanta mai constata ca parata invoca ca comisionul de acordare reprezinta contravaloarea unor servicii prestate de banca pentru indeplinirea unor activitati concrete iar costul documentatiei de creditare este reglat natural de concurenta dintre banci.
Cu privire la aspectul invocat de parata cu privire la faptul ca comisionul de acordare constituie un element al pretului contractual astfel ca nu poate fi analizat de instanta conform art. 4 alin.6 din Legea 193/2000, instanta retine ca, in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, pct. 49 si 50, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit ca se circumscriu notiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestatiile esentiale ale contractului si care, ca atare, il caracterizeaza, in timp ce clauzele care au un caracter accesoriu in raport cu cele care definesc esenta insasi a raportului contractual nu pot fi circumscrise notiunii „obiectul principal al contractului”, in sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
Astfel instanta apreciaza clauza privitoare la comisionul de acordare ca avand un caracter accesoriu, si nu este de esenta contractului care presupune imprumutarea unei sume de bani cu o dobanda ce exprima profitul bancii. Daca dobanda reprezinta o expresie a pretului si a obiectului principal al contractului, consumatorul consimtind la un anumit procent cu titlu de dobanda, costurile administrative cum ar fi comisionul de acordare, invocat de profesionisti cu titlu de pret ar pune in imposibilitate instanta de a cerceta impunerea unor clauze ce pot masca o dobanda deghizata impusa consumatorului, ori o asemenea interpretare ar fi de natura a infrange insusi scopul si destinatia legii.
Interpretarea data acestui text de lege de catre parata este una restrictiva ce face inaplicabil, de plano, intreg actul normativ, intrucat toate costurile contractului sunt apreciate ca fiind pret al contractului, aspect ce releva atat conceptia paratei cu privire la caracterul contractului ca fiind de adeziune cat si indisponibilitatea negocierii clauzelor contractuale. Mai mult instanta apreciaza ca comisionul de acordare nu reprezinta obiectul principal al contractului care este dat de imprumutarea unei sume de bani contra unui pret constituit de dobanda ori comsionul de intocmire dosar constituie un pret al incheierii contractului, deci o clauza cu caracter accesoriu, iar nu obiectul principal al acestuia.
Desi instanta constata ca contractului de credit, la data incheierii acestuia, nu ii erau aplicabile dispozitiile OUG 50/2010, din prevederile acestui act normativ,  instanta retine ca a fost necesara limitarea prin lege a costurilor disproportionate invocate de banci cu ocazia acordarii creditelor astfel a limitat posibilitatea impunerii de comisioane si, desi adevarat ca OUG 50/2010 permit perceperea comisionului de analiza dosar, cuantumul acestuia de 570 CHF apare in flagranta disproportie fata de serviciile pe care parata le acorda cu ocazia incheierii unui contract de credit, in opinia instantei nu poate fi justificat de costul imprimarii unor inscrisuri si de operarea unui program informatic prin introducerea unor date in scopul verificarii bonitatii clientilor.
Cu atat mai putin poate fi justificat cuantumul sumelor stabilite cu acest titlu, in conditiile in care parata nu a fost in masura sa ofere nici macar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision, aceasta rezumandu-se a indica anumite operatiuni pe care le-ar efectua fara a indica care au fost in concret acestea in cazul reclamantilor si cum se justifica suma in raport de fiecare dintre aceste operatii.
Daca justificarea acestui comision o reprezinta acoperirea cheltuielilor aferente intocmirii documentatiei de credit, atunci nu se explica de ce cuantumul acestuia este raportat la marimea sumei imprumutate si nu la volumul, complexitatea actelor ce formeaza documentatia de acordare a creditului (mai ales in conditiile in care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit), chiar daca in acest cost ar fi inclusa si amortizarea cu mijloacele fixe.
Nu poate fi justificat acest cost prin stabilirea procentuala, ca prin analiza bonitatii unui client banca realizeaza operatiuni atat de diferite si care presupun costuri mult mai mari intre verificarile conditiilor de acordare a unui credit de 20000 CHF fata de 200000 CHF.
Asadar, instanta apreciaza ca parata, in calitate de comerciant, a inteles sa se foloseasca si astfel sa impuna obligatii excesive cocontractantului aflat intr-o pozitie defavorabila.
Prin urmare, instanta va constata ca 9.1 din contractul de credit nr. C2204/3900/3652/31.09.2007 referitor la comisionul de acordare constituie o clauza abuziva.
Ca o consecinta a constatarii caracterului abuziv si al declararii nulitatii absolute al clauzelei mentionate, urmeaza sa dispuna repunerea partilor in situatia anterioara cu privire la restituirea prestatiilor efectuate de reclamanti in baza clauzelor abuzive, in aplicarea principiului retroactivitatii (nulitatea produce efecte atat pentru viitor, cat si pentru trecut, din chiar momentul incheierii actului juridic) si a principiului restabilirii situatiei anterioare (ceea ce s-a executat in baza unui act juridic sau a unei clauze anulate, trebuie restituit, in temeiul dispozitiilor art.992 si 1092 si urm. C.civ.1864, care reglementeaza institutia platii nedatorate.
Instanta mai constata ca, in mod gresit, parata invoca faptul ca contractul de credit ar fi un contract cu executare succesiva, intrucat un asemenea contract are o executare uno ictu, parata a pus la dispozitie o suma de bani care a fost trasa de reclamanta.
Actele juridice cu executare succesiva sunt definite ca fiind actele a caror executare presupune mai multe prestatii esalonate in timp din partea debitorului. Conventia de credit avand un caracter sinalagmatic, ambele parti au calitatea de debitor si, respectiv creditor. In aceste conditii, pentru a fi acte juridice cu executare succesiva, ar trebui ca prestatiile ambelor parti sa aiba aceasta trasatura.
In cauza, prestatia la care parata debitoare s-a obligat – acordarea unei sume de bani de catre reclamanti – a fost executata dintr-o data. In consecinta, contractul de credit nr. C2204/3900/3652/31.09.2007 nu este un contract cu executare succesiva, ci dintr-o data .
Avand in vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o data al conventiei de credit, in cauza este posibila restituirea prestatiilor din punct de vedere obiectiv, parata putand restitui sumele nedatorate de reclamanta, astfel ca ratiunea pentru care a fost instituita exceptia de la principiul repunerii partilor in situatia anterioara pentru contractele cu executare succesiva, nu isi are justificare in acest sens.
Instanta constata intrunirea in cauza a conditiilor platii nedatorate, in cazul executarii unei obligatii nule: existenta unei plati – sumele achitate de solvens (reclamanta) in temeiul clauzelor abuzive si inexistenta datoriei a carei stingere a fost urmarita prin plata – prevederea contractuala anulata apare ca si cand nici nu ar fi existat.
Raportand situatia de fapt la dispozitiile art. 1092 C.civ.1864, care reglementeaza institutia platii nedatorate, instanta constata intrunirea cumulativa a conditiilor acesteia, din moment ce prestatia efectuata de reclamanti – solvens cu privire la comisionul de acordare, care conform prevederilor contractuale a fost retinut cu ocazia tragerii creditului, semnificatia operatiei juridice a unei plati, ca datoria vizata, desi a existat initial, a disparut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiintarii clauzei contractuale respective prin aplicarea sanctiunii nulitatii absolute si ca, in ipoteza restituirii platii efectuate, in temeiul unei obligatii lovite de nulitate absoluta, legea nu impune conditia erorii solvens-ului, acesta avand dreptul sa pretinda restituirea prestatiei, in caz contrar eludandu-se efectele nulitatii absolute.
Prin urmare instanta va obliga parata sa restituie reclamantilor suma de 570 CHF in echivalentul in lei la cursul BNR din ziua platii .
In ceea ce priveste caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, in acord cu principiul interpretarii conforme, prevederile actului normativ national prin care sunt transpuse in dreptul intern dispozitiile dintr-o directiva, trebuie interpretate, inclusiv in litigiile ce opun doi particulari, in lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu in sens contrar. Drept urmare, deciziile Curtii de Justitie a Uniunii Europene care interpreteaza art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezinta relevanta pentru stabilirea sensului art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, in concret pentru a se determina sensul expresiei „limbaj usor inteligibil”, folosite in partea finala din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. 
In conformitate cu jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné  Rábai, pct. 61 pentru ca instanta nationala sa poata analiza (controla) daca o clauza are sau nu caracter abuziv este necesar sa fie indeplinite doua cerinte cumulative:
- clauza sa nu priveasca definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, fata de serviciile sau bunurile prestate;
- clauza sa nu fie exprimata in mod clar si inteligibil.
 In conformitate cu jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné  Rábai, pct. 42, exceptiei prevazute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, trebuie sa i se dea o interpretare stricta.
Tot in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, pct. 49 si 50, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit ca se circumscriu notiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestatiile esentiale ale contractului si care, ca atare, il caracterizeaza, in timp ce clauzele care au un caracter accesoriu in raport cu cele care definesc esenta insasi a raportului contractual nu pot fi circumscrise notiunii „obiectul principal al contractului”, in sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
De asemenea, in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit urmatoarele:
„ (…) cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul (sic !) sa expuna in mod transparent functionarea concreta a mecanismului (…) la care se refera clauza respectiva, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin alte clauze referitoare la deblocarea imprumutului, astfel incat acest consumator sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta in ceea ce il priveste”.
Este de notat insa ca atat in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai (pct. 51), cat si in hotararea pronuntata la data de 26.02.2015 in cauza C – 143/13, Matei si Matei (pct. 53 si 72), Curtea de Justitie a Uniunii Europene a statuat ca revine instantei nationale dreptul de a aprecia, „avand in vedere natura, economia generala si prevederile contractului de imprumut, precum si contextul sau juridic si factual” (pct. 51 din hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai) daca o clauza reglementeaza sau nu un element esential al prestatiei debitorului si daca aceasta a fost redactata in mod clar si inteligibil.       
Clauza de risc valutar vizeaza modul in care debitorul principal trebuie sa indeplineasca obligatia de plata a ratelor.
Parata nu a probat ca vreuna din clauzele in litigiu ar fi fost negociata desi sarcina probei asupra acestui aspect ii revenea. Prin urmare prima conditie prevazuta de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acestea sa fie declarate abuzive este indeplinita.
Articolul 11.1 din contract care instituie obligatia reclamantei, in calitate de imprumutat, de a restitui creditul in valuta prevazuta in graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligatia principala a imprumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Banca).
Drept urmare, in raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 si de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, aceasta clauza de la art. 11.1 din contract nu este supusa controlului judecatoresc, respectiv instanta nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.
Si, in masura in care instanta ar aprecia ca poate analiza aceste clauze, ar retine urmatoarele:
Clauzele referitoare la moneda creditului si la riscul valutar tin de aplicarea si prevederea in mod expres in cuprinsul contractului dintre parti a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de imprumut, potrivit careia orice modificare a cursului de schimb este suportata de cel caruia i se opune (in speta de fata, deprecierea este suportata de reclamanta).
Instanta retine ca acest fapt era cunoscut de catre reclamanta la data incheierii conventiei de credit sau cel putin trebuia cunoscut, reclamanta fiind obligata la a depune un minim de diligenta si de interes in lecturarea contractului incheiat cu banca.
Referitor la aprecierea cursului francului elvetian, instanta retine ca aceasta crestere a fost determinata de un context international, strain de vreo actiune sau inactiune a bancii, clauzele in discutie nefiind modificate unilateral de catre parata.
De asemenea, se impune a fi retinut si faptul ca este de notorietate aspectul ca, la acordarea oricarui imprumut in valuta de catre orice persoana fizica sau juridica, se suporta un risc valutar, cuantumul sau diferind in functie de moneda in care se acorda creditul si de evolutia sa pe piata financiara.
Astfel, reclamanta nu a fost obligata sa se supuna unor conditii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reala de a lua la cunostinta la data semnarii contractului, fiind in posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra intinderii obligatiilor lor.
Referitor la posibilitatea de suportare a riscului valutar, aceasta prevedere nu poate fi apreciata in sine ca fiind imprecisa si abuziva, ci urmeaza ca in concret, in cazul suportarii riscului, sa se aprecieze de catre instanta, de la caz la caz, daca acest risc a fost sau nu determinat de o situatie subiectiva, sau in mod obiectiv, general valabil pentru toti clientii bancii. In plus, instanta va aprecia de la caz la caz daca suportarea riscului se face doar de catre imprumutat sau si de catre banca.
In speta de fata, nu s-a reclamat ca vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificata, ci s-a invocat ca este vorba despre o clauza abuziva in mod generic. Banca nu a impus reclamantei suportarea riscului valutar, iar in cazul in care cursul CHF-RON ar fi scazut, riscul ar fi fost suportat in egala masura de catre parata, mentinandu-se aceeasi valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data platii.
Totodata, banca nu a impus niciun curs de schimb reclamantei. La data scadenta a ratei lunare, aceasta este obligata sa depuna suma datorata in franci elvetieni, deoarece suma imprumutata a fost acordata in franci elvetieni si, conform intelegerii partilor, rambursarea se face in aceeasi moneda.
Pe de alta parte, la momentul incheierii contractului de credit nu se putea stabili evolutia viitoare a valorii francului elvetian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputata bancii parate o lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabileste nu prin raportare la obligatia de informare, ci prin raportare la obligatia de negociere si la obligatia de necauzare a unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Ori, reclamanta a acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractarii unui imprumut intr-o moneda diferita de cea in care isi incaseaza venitul.
Clauzele contractuale ce prevad rambursarea in moneda in care s-a acordat creditul, adica in franci elvetieni, nu este nelegala/abuziva, ci constituie doar o aplicatie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcina plasata nelegal/abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecinta fireasca a principiului nominalismului monetar, care inseamna, in esenta, ca in cazul contractelor de imprumut a unei sume de bani, debitorul este obligat sa restituie aceeasi suma de bani in aceeasi valuta primita.
Acordarea de credite in valuta si incasarea ratelor de credit in valuta nu incalca principii ale regulamentului valutar, intrucat acestor tipuri de operatiuni li se aplica dispozitiile art. 2 si art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodata, reglementari precum Norma B.N.R. nr. 10/2005, Norma B.N.R. nr. 20/2006, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, au stabilit cadrul in care se pot acorda credite catre consumatori, fara limitari din perspectiva monedei in care se acorda creditele.
In ceea ce priveste solicitarea de aplicare a cursului de schimb CHF-RON de la data incheierii contractului de credit, instanta va retine ca aceasta este contrara clauzelor cuprinse in contractul de credit, fiind o aplicare fidela a principiului legal al nominalismului monetar, prevazut de art. 1578 si de art. 1584 Cod civil din 1864.
Astfel, avand in vedere ca, in speta, creditul a fost acordat de catre banca parata in franci elvetieni, in conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil in speta in temeiul art. 3 si art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligatia principala a imprumutatului este aceea de a restitui la scadenta lucruri de acelasi gen, aceeasi cantitate si de aceeasi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scadere a valorii lucrurilor dintre momentul incheierii contractului si acela al platii.
Prin urmare, intrucat creditul a fost acordat in moneda ,,CHF’’, la scadenta trebuie sa fie restituita suma imprumutata in aceeasi moneda, indiferent de scaderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede ca obligatia ce rezulta dintr-un imprumut in bani este totdeauna pentru aceeasi suma numerica aratata in contract, iar in cazul intervenirii unei cresteri sau scaderi a pretului monedelor, inainte de a sosi data platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata, nefiind obligat a restitui aceasta suma decat in moneda aflata in curs in momentul platii. Valabilitatea acestui principiu a fost mentinuta in Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede ca, in lipsa unei stipulatii contrare, imprumutatul este tinut sa restituie aceeasi cantitate si calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi cresterea sau scaderea pretului acestora, iar in cazul in care imprumutul poarta asupra unei sume de bani, imprumutatul nu este tinut sa inapoieze decat suma nominala primita, oricare ar fi variatia valorii acesteia, daca partile nu au convenit altfel.
Creditul in litigiu a fost acordat si tras efectiv in CHF, astfel incat si rambursarea acestuia se va face in moneda in care s-a acordat, pe care imprumutatul o procura la libera sa alegere iar banca parata nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei straine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel incat nu se poate retine o diferen?a dintre cursul de schimb la vanzare ?i cursul de schimb la cumparare ale monedei straine.
Contractul a fost incheiat in CHF la solicitarea expresa a reclamantei, fiind semnat prin acordul par?ilor, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atat mai mult cu cat imprumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de parata cu privire la moneda creditului.
Chiar daca reclamanta (sustine ca) nu avea cum sa prevada ca si un consumator mediu o evolutie atat de semnificativa a cursului de schimb a francului elvetian, spre deosebire de Banca, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informata cu privire la piata interbancara, acest fapt nu constituie un argument pentru inghetarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnarii contractului de imprumut.
O asemenea solu?ie ar defavoriza in mod deosebit cealalta parte contractanta, in spe?a parata, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamanta solicita modificarea contractului de o maniera avantajoasa exclusiv pentru  aceasta fara a ?ine cont ?i de interesele/drepturile Bancii ce deriva din conven?ia de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului institu?iilor de credit ?i al firmelor de investi?ii, o Banca, daca se imprumuta in CHF, este obligata sa acorde credite in CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate in CHF, astfel incat pozi?ia neta dintre ele sa nu depa?easca 10% din fondurile proprii. In consecinta, parata, acordand finantari in CHF, trebuie sa detina sume suficiente in aceeasi moneda, pe care si le procura incluisv din rambursarile creditelor acordate in CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia consta in punerea la dispozitia imprumutatului a unor sume de bani, pentru o anumita perioada de timp, in schimbul unui anumit pret.
Prin urmare, instanta trebuie sa stabileasca daca ceea ce reclamanta numeste dezechilibru semnificativ este sau nu, in realitate, contraprestatia pe care banca o primeste pentru punerea la dispozitia reclamantei a unei sume importante de bani pentru o perioada de 180 de luni.
Iar pentru ca un dezechilibru sa poata fi caracterizat, trebuie sa se identifice care sunt acele drepturi si obligatii intre care se face comparatia, acestea urmand a fi analizate sub toate aspectele si componentele lor. Dezechilibrul trebuie sa fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor si obligatiilor partilor.
Ori, contractul de credit incheiat cu reclamanta prevede nu numai dreptul bancii de a beneficia de o clauza de natura celei inserate la art 11.1., dar si obligatia acesteia de a pune deindata la dispozitia consumatorului o suma importanta, ce urmeaza a fi restituita intr-un interval de timp indelungat (180 de luni). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie sa ia in calcul si dreptul consumatorului de a primi deindata suma ce urmeaza a fi achitata intr-o perioada lunga de timp.
In plus, pe langa obligatiile directe asumate de parti prin conventiile de credit, exista si o serie intreaga de obligatii pe care banca le are fata de ceilalti actori ai pietei financiare si care pun la dispozitie sumele necesare asigurarii platii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare conventie de credit, banca este obligata sa se imprumute pentru suma respectiva de la alta banca, costul acestui imprumut urmand a fi transferat ulterior in sarcina consumatorilor.
Asadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizata independent de aprecierea individuala, in fiecare caz in parte, a drepturilor si obligatiilor globale ale fiecarei parti, iar in cauza de fata, raportat la obligatiile ce incumba Bancii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispozitia reclamantei si intervalul de timp indelungat acordat debitorului pentru restituirea imprumutului (180 de luni), instanta apreciaza ca dispozitiile art.11.1 inserate in conventia de credit nu sunt de natura sa dea nastere unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiilor partilor, si in consecinta, nu pot fi considerate abuzive.
Protec?ia instituita de Legea nr.193/2000 ?i celelalte prevederi in materia protec?iei consumatorului nu au scopul de a deforma contractul incheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atat mai pu?in pentru a ob?ine un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanta tinde sa il ob?ina, urmarind in fapt exonerarea  (prin intermediul instan?ei) de obliga?ia principala asumata de restituire a creditului in CHF, moneda in care a fost contractat, incalcandu-se prin aceasta principiul autonomiei de voin?a a par?ilor consacrat de art.969 C.civ. ?i cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legisla?ia protec?iei consumatorului reprezinta un instrument de asigurare a unui echilibru juridic intre par?ile semnatare ale unei conven?ii de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii ?i ofertei, neexistand nicio o norma legala care sa oblige Banca sa primeasca suma in lei la cursul de schimb de la data acordarii creditului in schimbul valutei acordate imprumutatului, care se ramburseaza in rate pe durata a 180 de luni.
De altfel, prin aceasta solicitare, reclamanta pretinde modificarea unei obliga?ii esen?iale, solicitand instan?ei sa intervina in insa?i cauza contractului de credit, aspect ce excede protec?iei oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
Pe de alta parte, teoria impreviziunii nu este aplicabila in cauza ?i nu poate justifica modificarea contractului in sensul dorit de reclamanta, intrucat conven?iile de credit sunt guvernate de norme speciale (OUG 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplica in mod prioritar.
In lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instan?a considera ca este neintemeiata cererea reclamantei de inghe?are a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnarii contractului de credit.
In ceea ce prive?te denominarea in moneda na?ionala a pla?ilor (plata ratelor de credit in lei), se re?ine ca acordarea de credite in valuta ?i incasarea ratelor de credit in valuta nu incalca principii ale regulamentului valutar intrucat acestor tipuri de opera?iuni li se aplica disp. art.2 ?i 3 coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005 privind regimul valutar.
Totodata, prin Normele BNR nr.10/2005 si nr.20/2006 si Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul in care se pot acorda credite catre consumatori, fara limitari din perspectiva monedei in care se acorda creditele.
Legislatia interna este in concordanta cu angajamentele asumate de Romania fata de partenerii externi, ?arile membre UE, fata de care s-a angajat sa liberalizeze circulatia capitalurilor, in conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulatii a capitalurilor.
De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua opera?iuni in valuta daca acestea au caracter ocazional, deci este permisa creditarea in alta moneda decat leu.
Argumentul invocat de reclamanta in sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat impovararea excesiva a acesteia in executarea contractului, nu poate fi avut in vedere, intrucat premisa instituita de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauza sa fie considerata abuziva (anterior verificarii dezechilibrului contractual) este ca aceasta sa nu fi fost negociata de par?i, or in spe?a reclamanta este cea care a solicitat acordarea creditului in CHF, asumandu-?i totodata obliga?ia rambursarii imprumutului in aceea?i moneda.
Drept urmare, constatand ca pretentiile reclamantei nu sunt intemeiate, instanta va respinge cererea de chemare in judecata. 
In baza art. 451 si 453 alin.2 C.proc.civ, instanta constata ca parata a pierdut, in parte procesul, insa fata de nedepunerea dovezilor la dosarul cauzei cu privire la efectuarea cheltuielilor de judecata, instanta va respinge cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecata.