clauze abuzive - interventia in insasi cauza contractului de credit, excede protectiei oferite de prevederile Legii nr.193/2000.

Prin cererea inregistrata sub nr.74170/299/2015 reclamantii A.O.O., A.S.O. mau chemat in judecata parata R.B. solicitand instantei sa constate nulitatea absoluta a clauzelor indicate in Anexa 1 punctul 4 a cererii de chemare in judecata din contractele de credit incheiate de catre fiecare dintre reclamanti si obligarea paratei la stabilizarea/ inghetarea cursului valutar aplicat ratelor lunare conform cursului din anexa 1 punctul 3 cu consecinta restituirii ratelor lunare ale imprumuturilor.
In motivarea cererii, reclaman?ii au aratat ca, intre par?i au intervenit contracte de credit  in moneda straina, respectiv franci elve?ieni, contractele de imprumut fiind primele incheiate in istoricul reclaman?ilor cu o institu?ie de credit, iar informa?iile despre procedura de creditare fiind aproape inexistente, in condi?iile in care banca avea obliga?ia sa ac?ioneze cu onestitate, corectitudine, transparen?a ?i profesionalism, ?inand seama de drepturile ?i interesele consumatorilor. Au aratat ca, de la momentul semnarii contractelor ?i pana la zi a operat o cre?tere cu peste 100% a costului contractului, existand o imboga?ire fara justa cauza in favoarea bancii. De asemenea, reclaman?ii au facut referire la teoria impreviziunii din codul civil din 2009.
Au mai indicat ca, la momentul semnarii contractului de credit, consumatorului ii era imposibil sa vizualizeze ?i sa cunoasca evolu?ia indicilor de referin?a sau a cursului valutar, acesta fiind pus pe o scara inferioara in raport de banca, de aceea legea il protejeaza ?i impune institu?iilor bancare o anumita conduita de informare in prima linie, pentru ca acel debitor, la momentul semnarii unui contract de credit ce se intinde pe o perioada de pana la 35 ani, sa poate fi informat corect pentru a nu ajunge in situa?ia excep?ionala de executare silita. Omisiunea bancilor de a informa consumatorii asupra riscului de devalorizare a leului in raport de franc, fenomen previzibil pentru exper?ii financiari, constituie o incalcare a obliga?iei de consiliere iar consumatorii nu au posibilitatea de a negocia con?inutul clauzelor. In continuare, reclaman?ii au facut trimitere la ”reclama mincinoasa” folosita de Volksbank, constatata prin decizia nr. 368/15.05.2008 de catre CNA.
In concluzie, reclaman?ii au aratat ca judecatorul na?ional are posibilitatea sa puna in balan?a daca o asemenea reglementare este de natura sa produca un dezechilibru semnificativ in contract ?i, astfel, legisla?ia na?ionala ii permite acestuia sa substituie o clauza cu una care sa fie circumscrisa in legisla?ia na?ionala ?i sa permita continuarea contractului, putand cerceta prin prisma Legii 193/2000 clauza referitoare la plata/restituirea imprumutului la cursul de la ziua pla?ii ratei.
In drept, au invocat dispozi?iile Legii nr. 193/2000, Cod civil, OUG nr. 21/1992, OUG nr. 174/2008.
In proba?iune, au solicitat administrarea probei cu inscrisuri, cu interogatoriul paratei ?i expertiza de specialitate in institu?ii bancare.
La data de 24.08.2015 parata R.B. a formulat intampinare prin care a sustinut, intre altele, necesitatea analizarii individuale a fiecarui raport juridic dedus judecatii, fiind necesara disjungerea . Pe fond a solicitat respingerea cererii ca neintemeiata.
            In motivare, cu privire la reclaman?ii A.O.O. si A.S.O., parata a aratat ca ace?tia au contractat creditul nr. RFI43743936439, prin care a fost acordat un credit in valoare de 20.440 CHF, pe 300 luni, pentru nevoi personale nenominalizate, ace?tia beneficiind deja de trei restructurari.
            A mai aratata parata ca, in contractele de credit men?ionate in cererea de chemare in judecata nu exista o clauza de risc valutar, clauza prevazuta la art. 4 din contracte referitoare la incasarea ratelor de credit in moneda in care s-a acordat creditul fiind permisa de art. 3 din Regulamentul valutar BNR 4/2005, in cauza nefiind aplicabile dispozi?iile Legii 193/2000.  Cu privire la solicitarea reclaman?ilor de inghe?are a cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la data semnarii contractelor ?i de incasare a ratelor in moneda in care  fost acordat creditul, parata a aratat ca este inadmisibila, motivat de faptul ca art. 3 alin. 2 din Legea 193/2000 nu permite cercetarea caracterului abuziv al unor norme legale, ci doar a unor clauze contractuale, in caz contrar urmand a fi modificat obiectul contactului de credit.
             In continuare, parata a indicat ca nu sunt indeplinite nici condi?iile prevazute de art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, in condi?iile in care reclaman?ii nu au suferit un dezechilibru semnificativ efectiv care sa fi fost prezentat in fa?a instan?ei ?i dovedit, iar banca nu a fost de rea credin?a nici la data incheierii contractului, nici ulterior, evolu?ia cursului de schimb nefiind determinata de banca.
            In drept, parata a invocat dispozi?iile Legii 193/2000.
            In proba?iune, parata a solicitat incuviin?area probei cu inscrisurile depuse.
Prin incheierea pronuntata la data de 11.11.2015, in dosarul nr. 74170/299/2015, instanta a dispus disjungerea cererilor pentru fiecare contract de credit in parte si formarea dosarului nr. 110816/299/2015, avand ca reclamanti pe A.O.O. si A.S.O., cu privire la contractul de credit nr. RFI43743936439 acordat pentru suma de 20.440  CHF.
Instan?a a incuviin?at pentru ambele par?i proba cu inscrisurile depuse la dosar, iar pentru reclaman?i ?i proba cu interogatoriul paratei ?i a respins proba cu expertiza apreciind ca nu duce la solu?ionarea procesului.
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:
Prin contractul de credit nr. RFI43743936439 reclaman?ii A.O.O. si A.S.O. au primit un credit ipotecar pentru suma de 20.440 CHF pe o durata de 300 luni.
Conform art. 4.1 din contract: ”Orice plata efectuata de imprumutat/codebitor in baza prezentului contract se va face in moneda in care a fost acordat creditul.”
In raport de data incheierii contractului, respectiv 24.09.2007, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar in raport de art. 26 alin.1 din Codul de procedura civila puterea doveditoare a probelor este subordonata Codului civil din 1864 si celor ale Codului comercial, precum si conform dispozitiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori.
In ceea ce priveste caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevazute la art. 4.1, avand in vedere situatia de fapt mentionata anterior, instanta retine ca Legea nr. 193/2000, in forma in vigoare la data incheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 ca o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Mai mult, alineatele 2 si 3 ale aceluiasi articol prevad ca o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv. Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.
In acest sens, conditia prevazuta de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este indeplinita intrucat contractul incheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de catre imprumutator, fara a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau inlatura vreuna din aceste clauze (orice proba contrara revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).
Mai mult, potrivit unei jurisprudente constante a Curtii de Justitie a Uniunii Europene, sistemul de protectie pus in aplicare prin directiva mentionata se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de vanzator sau de furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si de nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial si Solvat Editores si Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protectia urmarita de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, in mai multe ocazii, ca situatia de inegalitate care exista intre consumator si vanzator sau furnizor nu poate fi compensata decat printr-o interventie pozitiva, exterioara partilor din contract (Hot. Oceano Editorial).
Instanta mai are in vedere faptul ca art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune si o alta conditie pentru existenta unei clauze abuzive – clauza trebuie sa creeze, contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul consumatorului. Buna-credinta presupune, din aceasta perspectiva, faptul ca niciuna dintre parti nu urmareste sa obtina, ca urmare a incheierii contractului, mai mult decat valoarea contraprestatiei la care s-a obligat cealalta parte, respectand astfel un echilibru al prestatiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credinta intervine ori de cate ori un comerciant, profitand de absenta unei negocieri directe a unei clauze, rupe, in mod voit, acest echilibru, urmarind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul fata de drepturile consumatorului.
Legea 193/2000 impune o exceptie prin prevederile art. 4 alin.6 conform carora Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
Lista cuprinsa in anexa care face parte integranta din Legea nr. 193/2000 reda, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fara a incalca prevederile prezentei legi, natura abuziva a unei clauze contractuale se evalueaza in functie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii acestuia; b) toti factorii care au determinat incheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea  obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
4. Pentru a retine existenta unei clauze abuzive, instanta trebuie astfel sa verifice urmatoarele conditii:
1) clauza contractuala sa nu fi fost negociata:
2) prin ea insasi clauza contractuala creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor;
3) dezechilibrul creat este in detrimentul consumatorului, nefiind respectata cerinta bunei-credinte.
Aceste conditii sunt cumulative astfel incat daca una dintre ele nu este indeplinita clauza contestata nu poate fi considerata abuziva.
In ceea ce priveste buna credinta, instan?a are in vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinte, trebuie acordata o atentie deosebita autoritatii pozitiilor de negociere ale partilor, daca consumatorul a fost influentat sa fie de acord cu conditia in cauza si daca marfurile sau serviciile au fost vandute sau furnizate la cererea expresa a consumatorului; intrucat conditia de buna credinta poate fi indeplinita de vanzator sau furnizor daca acesta actioneaza corect si echitabil fata de cealalta parte, ale carei interese legitime trebuie sa le ia in considerare”.
Fara a incalca prevederile legii, natura abuziva a unei clauze contractuale  se evalueaza in functie de :
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii acestuia ;
b) toti factorii care au determinat incheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
          In caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr.296/2004 privind Cod Consum .
In acord cu principiul interpretarii conforme, prevederile actului normativ national prin care sunt transpuse in dreptul intern dispozitiile dintr-o directiva, trebuie interpretate, inclusiv in litigiile ce opun doi particulari, in lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu in sens contrar. Drept urmare, deciziile Curtii de Justitie a Uniunii Europene care interpreteaza art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezinta relevanta pentru stabilirea sensului art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, in concret pentru a se determina sensul expresiei „limbaj usor inteligibil”, folosite in partea finala din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. 
In conformitate cu jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné  Rábai, pct. 61 pentru ca instanta nationala sa poata analiza (controla) daca o clauza are sau nu caracter abuziv este necesar sa fie indeplinite doua cerinte cumulative:
- clauza sa nu priveasca definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, fata de serviciile sau bunurile prestate;
- clauza sa nu fie exprimata in mod clar si inteligibil.
 In conformitate cu jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné  Rábai, pct. 42, exceptiei prevazute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, trebuie sa i se dea o interpretare stricta.
Tot in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, pct. 49 si 50, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit ca se circumscriu notiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestatiile esentiale ale contractului si care, ca atare, il caracterizeaza, in timp ce clauzele care au un caracter accesoriu in raport cu cele care definesc esenta insasi a raportului contractual nu pot fi circumscrise notiunii „obiectul principal al contractului”, in sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
De asemenea, in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit urmatoarele:
„ (…) cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul (sic !) sa expuna in mod transparent functionarea concreta a mecanismului (…) la care se refera clauza respectiva, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin alte clauze referitoare la deblocarea imprumutului, astfel incat acest consumator sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta in ceea ce il priveste”.
Este de notat insa ca atat in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai (pct. 51), cat si in hotararea pronuntata la data de 26.02.2015 in cauza C – 143/13, Matei si Matei (pct. 53 si 72), Curtea de Justitie a Uniunii Europene a statuat ca revine instantei nationale dreptul de a aprecia, „avand in vedere natura, economia generala si prevederile contractului de imprumut, precum si contextul sau juridic si factual” (pct. 51 din hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai) daca o clauza reglementeaza sau nu un element esential al prestatiei debitorului si daca aceasta a fost redactata in mod clar si inteligibil.       
Clauza denuntata de reclamanti ca avand caracter abuziv, respectiv 4.1, referitoare la clauza de risc valutar vizeaza modul in care debitorul principal trebuie sa indeplineasca obligatia de plata a ratelor.
Parata nu a probat ca vreuna din clauzele in litigiu ar fi fost negociata desi sarcina probei asupra acestui aspect ii revenea. Prin urmare prima conditie prevazuta de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acestea sa fie declarate abuzive este indeplinita.
Articolul 4.1 din contract care instituie obligatia reclamantei, in calitate de imprumutat, de a restitui creditul in valuta prevazuta in graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligatia principala a imprumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Banca).
Drept urmare, in raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 si de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, aceasta clauza de la art. 4.1 din contract nu este supusa controlului judecatoresc, respectiv instanta nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.
Si, in masura in care instanta ar aprecia ca poate analiza aceste clauze, ar retine urmatoarele:
Clauzele referitoare la moneda creditului si la riscul valutar tin de aplicarea si prevederea in mod expres in cuprinsul contractului dintre parti a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de imprumut, potrivit careia orice modificare a cursului de schimb este suportata de cel caruia i se opune (in speta de fata, deprecierea este suportata de reclamanta).
Instanta retine ca acest fapt era cunoscut de catre reclaman?i la data incheierii conventiei de credit sau cel putin trebuia cunoscut, reclaman?ii fiind obliga?i la a depune un minim de diligenta si de interes in lecturarea contractului incheiat cu banca. Referitor la aprecierea cursului francului elvetian, instanta retine ca aceasta crestere a fost determinata de un context international, strain de vreo actiune sau inactiune a bancii, clauzele in discutie nefiind modificate unilateral de catre parata.
De asemenea, se impune a fi retinut si faptul ca este de notorietate aspectul ca, la acordarea oricarui imprumut in valuta de catre orice persoana fizica sau juridica, se suporta un risc valutar, cuantumul sau diferind in functie de moneda in care se acorda creditul si de evolutia sa pe piata financiara. Astfel, reclaman?ii nu au fost obliga?i sa se supuna unor conditii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reala de a lua la cunostinta la data semnarii contractului, fiind in posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra intinderii obligatiilor lor.
Referitor la posibilitatea de suportare a riscului valutar, aceasta prevedere nu poate fi apreciata in sine ca fiind imprecisa si abuziva, ci urmeaza ca in concret, in cazul suportarii riscului, sa se aprecieze de catre instanta, de la caz la caz, daca acest risc a fost sau nu determinat de o situatie subiectiva, sau in mod obiectiv, general valabil pentru toti clientii bancii. In plus, instanta va aprecia de la caz la caz daca suportarea riscului se face doar de catre imprumutat sau si de catre banca.
In speta de fata, nu s-a reclamat ca vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificata, ci s-a invocat ca este vorba despre o clauza abuziva in mod generic. Banca nu a impus reclamantilor suportarea riscului valutar, iar in cazul in care cursul CHF-RON ar fi scazut, riscul ar fi fost suportat in egala masura de catre parata, mentinandu-se aceeasi valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data platii.
Totodata, banca nu a impus niciun curs de schimb reclaman?ilor. La data scadenta a ratei lunare, acestia sunt obligati sa depuna suma datorata in franci elvetieni, deoarece suma imprumutata a fost acordata in franci elvetieni si, conform intelegerii partilor, rambursarea se face in aceeasi moneda.
Pe de alta parte, la momentul incheierii contractului de credit nu se putea stabili evolutia viitoare a valorii francului elvetian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputata bancii parate o lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabileste nu prin raportare la obligatia de informare, ci prin raportare la obligatia de negociere si la obligatia de necauzare a unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Ori, reclamantii au acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractarii unui imprumut intr-o moneda diferita de cea in care isi incaseaza venitul.
Clauzele contractuale ce prevad rambursarea in moneda in care s-a acordat creditul, adica in franci elvetieni, nu este nelegala/abuziva, ci constituie doar o aplicatie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcina plasata nelegal/abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecinta fireasca a principiului nominalismului monetar, care inseamna, in esenta, ca in cazul contractelor de imprumut a unei sume de bani, debitorul este obligat sa restituie aceeasi suma de bani in aceeasi valuta primita.
Acordarea de credite in valuta si incasarea ratelor de credit in valuta nu incalca principii ale regulamentului valutar, intrucat acestor tipuri de operatiuni li se aplica dispozitiile art. 2 si art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodata, reglementari precum Norma B.N.R. nr. 10/2005, Norma B.N.R. nr. 20/2006, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, au stabilit cadrul in care se pot acorda credite catre consumatori, fara limitari din perspectiva monedei in care se acorda creditele.
In ceea ce priveste solicitarea de aplicare a cursului de schimb CHF-RON de la data incheierii contractului de credit, instanta va retine ca aceasta este contrara clauzelor cuprinse in contractul de credit, fiind o aplicare fidela a principiului legal al nominalismului monetar, prevazut de art. 1578 si de art. 1584 Cod civil din 1864.
Astfel, avand in vedere ca, in speta, creditul a fost acordat de catre banca parata in franci elvetieni, in conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil in speta in temeiul art. 3 si art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligatia principala a imprumutatului este aceea de a restitui la scadenta lucruri de acelasi gen, aceeasi cantitate si de aceeasi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scadere a valorii lucrurilor dintre momentul incheierii contractului si acela al platii.
Prin urmare, intrucat creditul a fost acordat in moneda ,,CHF’’, la scadenta trebuie sa fie restituita suma imprumutata in aceeasi moneda, indiferent de scaderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede ca obligatia ce rezulta dintr-un imprumut in bani este totdeauna pentru aceeasi suma numerica aratata in contract, iar in cazul intervenirii unei cresteri sau scaderi a pretului monedelor, inainte de a sosi data platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata, nefiind obligat a restitui aceasta suma decat in moneda aflata in curs in momentul platii. Valabilitatea acestui principiu a fost mentinuta in Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede ca, in lipsa unei stipulatii contrare, imprumutatul este tinut sa restituie aceeasi cantitate si calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi cresterea sau scaderea pretului acestora, iar in cazul in care imprumutul poarta asupra unei sume de bani, imprumutatul nu este tinut sa inapoieze decat suma nominala primita, oricare ar fi variatia valorii acesteia, daca partile nu au convenit altfel.
Creditul in litigiu a fost acordat si tras efectiv in CHF, astfel incat si rambursarea acestuia se va face in moneda in care s-a acordat, pe care imprumutatul o procura la libera sa alegere, fie de pe piata (de la casele de schimb, de la alte banci etc.), fie prin cumpararea de CHF de la banca imprumutatoare. Astfel, sunt intru totul valabile clauzele contractuale deduse judecatii care stabilesc ca imprumutatul restituie exact ce si cat a luat cu imprumut, in moneda in care s-a acordat creditul (CHF), aceasta constituind doar o aplicatie a principiului nominalismului monetar, iar banca parata nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei straine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel incat nu se poate retine o diferenta dintre cursul de schimb la vanzare si cursul de schimb la cumparare ale monedei straine.
Contractul a fost incheiat in CHF la solicitarea expresa a reclaman?ilor, fiind semnat prin acordul partilor, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atat mai mult cu cat imprumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de parata cu privire la moneda creditului. Chiar daca reclamantul (sustine ca) nu avea cum sa prevada ca si un consumator mediu o evolutie atat de semnificativa a cursului de schimb a francului elvetian, spre deosebire de Banca, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informata cu privire la piata interbancara, acest fapt nu constituie un argument pentru inghetarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnarii contractului de imprumut.
O asemenea solutie ar defavoriza in mod deosebit cealalta parte contractanta, in speta parata, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamantul solicita modificarea contractului de o maniera avantajoasa exclusiv pentru  aceasta fara a tine cont si de interesele/drepturile Bancii ce deriva din conventia de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului institutiilor de credit si al firmelor de investitii, o Banca, daca se imprumuta in CHF, este obligata sa acorde credite in CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate in CHF, astfel incat pozitia neta dintre ele sa nu depaseasca 10% din fondurile proprii. In consecinta, parata, acordand finantari in CHF, trebuie sa detina sume suficiente in aceeasi moneda, pe care si le procura inclusiv din rambursarile creditelor acordate in CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia consta in punerea la dispozitia imprumutatului a unor sume de bani, pentru o anumita perioada de timp, in schimbul unui anumit pret. Pretul este format din dobanda si din comisioane, iar dobanda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispozitie suma imprumutata pentru o perioada indelungata de timp.
Prin urmare, instanta trebuie sa stabileasca daca ceea ce reclamantul numeste dezechilibru semnificativ este sau nu, in realitate, contraprestatia pe care banca o primeste pentru punerea la dispozitia reclamantei a unei sume importante de bani pentru o perioada de 300 de luni. Iar pentru ca un dezechilibru sa poata fi caracterizat, trebuie sa se identifice care sunt acele drepturi si obligatii intre care se face comparatia, acestea urmand a fi analizate sub toate aspectele si componentele lor. Dezechilibrul trebuie sa fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor si obligatiilor partilor.
Ori, contractul de credit incheiat cu reclamantul prevede nu numai dreptul bancii de a beneficia de o clauza de natura celei inserate la art 4.1., dar si obligatia acesteia de a pune deindata la dispozitia consumatorului o suma importanta, ce urmeaza a fi restituita intr-un interval de timp indelungat (300 de luni). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie sa ia in calcul si dreptul consumatorului de a primi deindata suma ce urmeaza a fi achitata intr-o perioada lunga de timp. In plus, pe langa obligatiile directe asumate de parti prin conventiile de credit, exista si o serie intreaga de obligatii pe care banca le are fata de ceilalti actori ai pietei financiare si care pun la dispozitie sumele necesare asigurarii platii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare conventie de credit, banca este obligata sa se imprumute pentru suma respectiva de la alta banca, costul acestui imprumut urmand a fi transferat ulterior in sarcina consumatorilor.
Asadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizata independent de aprecierea individuala, in fiecare caz in parte, a drepturilor si obligatiilor globale ale fiecarei parti, iar in cauza de fata, raportat la obligatiile ce incumba Bancii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispozitia reclamantilor si intervalul de timp indelungat acordat debitorrului pentru restituirea imprumutului (300 de luni), instanta apreciaza ca dispozitiile art. 4.1 inserate in conventia de credit nu sunt de natura sa dea nastere unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiilor partilor, si in consecinta, nu pot fi considerate abuzive.
Protectia instituita de Legea nr.193/2000 si celelalte prevederi in materia protectiei consumatorului nu au scopul de a deforma contractul incheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atat mai putin pentru a obtine un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamantul tinde sa il obtina, urmarind in fapt exonerarea  (prin intermediul instantei) de obligatia principala asumata de restituire a creditului in CHF, moneda in care a fost contractat, incalcandu-se prin aceasta principiul autonomiei de vointa a partilor consacrat de art.969 C.civ. si cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislatia protectiei consumatorului reprezinta un instrument de asigurare a unui echilibru juridic intre partile semnatare ale unei conventii de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii si ofertei, neexistand nicio o norma legala care sa oblige Banca sa primeasca suma in lei la cursul de schimb de la data acordarii creditului in schimbul valutei acordate imprumutatului, care se ramburseaza in rate pe durata a 300 de luni.
De altfel, prin aceasta solicitare, reclamantii pretind modificarea unei obligatii esentiale, solicitand instantei sa intervina in insasi cauza contractului de credit, aspect ce excede protectiei oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
Pe de alta parte, teoria impreviziunii nu este aplicabila in cauza si nu poate justifica modificarea contractului in sensul dorit de reclamanta, intrucat conventiile de credit sunt guvernate de norme speciale (OUG 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplica in mod prioritar.
In lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanta considera ca este neintemeiata cererea reclamantilor de inghetare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnarii contractului de credit.
Pentru aceste motive, constatand ca pretentiile reclamantilor nu sunt intemeiate, instanta a respins cererea de chemare in judecata.