Litigiu de munca. Concediere disciplinara. Lipsa nejustificata de la locul de munca. Interzicerea accesului la serviciu de catre angajator. Sarcina probei

Litigiu de munca. Concediere disciplinara. Lipsa nejustificata de la locul de munca. Interzicerea accesului la serviciu de catre angajator. Sarcina probei


Art. 248, art. 250 ?i art. 272 din Codul muncii

Prezenta la locul de munca este o obligatie generala a oricarui salariat, constituind premisa prestarii activitatilor inscrise in fisa postului. In atare situatie, absenta salariatului de la locul de munca imbraca forma abaterii disciplinare indiferent de vreun specific al activitatii angajatorului. Ceea ce difera este caracterul abaterii, absenta unui salariat putand avea consecinte mai grave sau mai putin grave, dupa cum antreneaza sau nu disfunctii in procesul muncii mai multor salariati, a intregii activitati sau incetarea acestei activitati.
In cazul de fata, salariata se gaseste in situatia in care a absentat nemotivat  incepand cu data de 12.11.2014 si pana la data incetarii raporturilor de munca.
Conform art. 272 Codul muncii „sarcina probei in conflictele de munca revine angajatorului”. In cauza, angajatorul in cadrul actiunii in raspundere disciplinara a afirmat absentarea de la locul de munca, respectiv savarsirea unui fapt ilicit negativ de catre salariat. Or, chiar si in materia dreptului muncii, dincolo de aplicarea art. 272, este cunoscut faptul ca pot fi dovedite si faptele negative determinate, insa numai prin faptul pozitiv contrar. In cazul de fata, sarcina probatiunii fiind rasturnata in ceea ce priveste dovedirea unui fapt negativ, salariata ar fi trebuit sa faca dovada faptului pozitiv contrar, respectiv sa probeze ca a fost prezenta la locul de munca, iar accesul a fost restrictionat in mod efectiv prin actiuni materiale exercitate de catre angajator direct sau prin intermediari. De vreme ce aceasta dovada nu a fost facuta, devine cert faptul ca angajatorul, in mod corespunzator, a angajat raspunderea disciplinara a salariatului.
Toate probele administrate, sustinute de pozitia apelantei confirma faptul ca aceasta nu s-a mai prezentat la locul de munca incepand cu data mentionata. Or, apelanta contestatoare face confuzie intre neprezentare (situatie regasita in cauza) si restrictionare acces care presupune obligatoriu prezentarea la serviciu si impiedicarea acesteia, in mod efectiv, de a-si exercita atributiile.

(Curtea de Apel Bucure?ti, Sectia a VII-a Civila ?i pentru cauze privind conflicte de munca ?i asigurari sociale, decizia Nr.2373 din 11 mai 2016)

Prin motivele de apel formulate, intemeiate in drept pe dispozitiile art. 466, art. 470, art. 471, art.476, art.477, art. 478 alin. 2, 4 si 5, art. 479, 480 Cod procedura civila; art. 3 alin. 3, art. 5, art. 6, art. 16. alin 4, art. 39 alin. 1, art. 62 alin 3, art. 63, art. 75 alin. 1, art. 76, art. 77, art. 78, art. 80, art 167, art. 168, art.171, art. 253, art.266, art. 268, art. 269, art. 270-272 Codul Muncii; art. 3 alin. 1 lit. p si n Legea 263/2010; O.G. nr. 137/2000, apelanta a invederat ca instanta de fond a retinut in mod gresit ca nu sunt indicii din care sa rezulte ca directorul i-a comunicat ca nu mai are calitatea de angajat al societatii si ca societatea i-a ingradit accesul la locul de munca.
Apelanta-contestatoare a efectuat demersuri pentru a afla motivul pentru care nu i se permite accesul la locul de munca, comunicand intimatei o adresa prin care a invederat noii conduceri a societatii presiunile fizice si psihice la care a fost supusa si faptul ca i s-a interzis accesul la locul de munca, solicitand totodata lamuriri pentru a afla care este situatia ei juridica ca si angajat.
In cazul litigiilor de munca, sarcina probei revine angajatorului, care, prin atitudinea pe care a avut-o fata de contestatoare, refuzand sa raspunda notificarilor transmise de catre aceasta, nu a facut decat dovada bunei credinte, ci a relei credinte.
Societatea nu a dovedit faptul ca a dorit sa rezolve situatia juridica a angajatei. In conditiile in care sustinerile noastre ar fi fost neintemeiate, iar societatea ar fi dat dovada de buna credinta, aceasta ar fi comunicat contestatoarei, in scris, punctul de vedere cu privire Ia statutul acesteia.
Apelanta a depus la dosarul cauzei procesul-verbal intocmit de catre BEJ CH in data de 21.10.2014, prin care s-a constatat de catre executorul judecatoresc ca, la data de 21.10.2014, in fata portii metalice a societatii se aflau angajati ai societatii, printre care si contestatoarea, care nu puteau intra la programul de lucru, deoarece firma care asigura paza nu le permitea accesul.
In raport de aceasta proba care se afla la dosarul cauzei, sustinerile conform carora contestatoarea s-a prezentat la locul de munca, insa nu a fost lasata sa intre in incinta societatii, unde aceasta isi desfasura activitatea, sunt pe deplin adevarate si dovedite.
Instanta de fond a apreciat in mod gresit ca apelanta - contestatoare a absentat nemotivat de la locul de munca.
Asa cum a aratat si cum s-a constatat si prin procesul verbal din data de 21.10.2014 intocmit de BEJ CH, contestatoarea s-a prezentat la serviciu inca din 21.10.2014, insa nu a fost lasata sa intre in sediul unde isi desfasura activitatea, pentru ca mai apoi, sa fie indrumata prin afisele de pe usa cladirii, sa se prezinte la o locatie provizorie. Dupa aceasta data, apelanta a efectuat concediul de odihna din care a revenit in 12.11.2014, cand, din nou, i-a fost restrictionat accesul in institutie. Este de notorietate ca noua conducere a concediat mai multi angajati considerati a fi fideli vechii conduceri, angajati printre care se numara si apelanta care indeplinea functia de asistenta a Directorului General.
Astfel, lipsa contestatoarei de la locul de munca este cauzata de ingradirea accesului acesteia in sediul unde isi desfasura activitatea conform fisei postului, comunicarii de catre Directorul General a faptului ca nu mai are calitatea de angajat al societatii, lipsa raspunsului la notificarile prin care contestatoarea a cerut lamuriri cu privire la contractul ei de munca, respectiv cu privire la calitatea ei de angajat.
Din declaratia martorei AR, responsabil departament resurse-umane, rezulta ca directoratul societatii a dat dispozitii clare in ceea ce priveste prezentarea la serviciu a anumitor angajati, printre care se numara si contestatoarea. Astfel, contestatoarea a fost data afara din sediul societatii in data de 12.11.2014, urmand sa il astepte pe Directorul general "sa poarte o discutie cu aceasta". Or, un astfel de comportament nu vine decat sa confirme faptul ca contestatoarea nu a fost lasata sa-si reia activitatea dupa concediul de odihna si nici macar sa mai intre in sediul societatii.
Tot din declaratia martorei care vin sa confirme sustinerile contestatoarei, reiese ca si dupa data de 12.11.2014 contestatoarea trebuia sa nu fie lasata sa intre in societate, iar conducerea sa fie anuntata de simpla prezenta a acesteia la poarta.
In sprijinul acestei stari de fapt vine si declaratia martorei TM data in fata instantei de judecata intr-o cauza similara ce a facut obiectul dosarului nr. X, care , printre altele, declara;" arat ca noua conducere ceruse sa fie anuntata cand voiau sa intre pe poarta membrii vechii conduceri (...) "; " Arat ca noul director mi-a cerut sa anunt la intrare 3 persoane: fostul director, pe reclamanta, ca secretara a fostului director si o alta secretara cu prenumele Corina(n.b. apelanta contestatoare) si pe directorul adjunct ".
In ceea ce priveste decizia de suspendare nr. 008/29.01.2015, apelanta invedereaza ca este netemeinica si nelegala.
Din toata situatia de fapt expusa, coroborata cu probele administrate in cauza, nu se poate concluziona ca apelanta a fost in culpa, pentru ca nu si-a executat contractul de munca incheiat cu intimata, din contra, rezultand indubitabil ca intimata a fost cea care a impiedicat-o pe contestatoare sa-si desfasoare activitatea. In acest sens aceasta culpa rezulta si din faptul ca intimata nu si-a indeplinit nici obligatia platii drepturilor salariale catre contestatoare.
In ceea ce priveste decizia de concediere nr. 032/12.03.2015, faptele imputate contestatoarei de catre angajator si retinute de catre instanta ca fiind savarsite de catre acesta cu vinovatie nu au fost dovedite de catre societate.
Societatea a emis convocarea nr. 024 care vizeaza intentia societatii cu privire Ia cercetarea disciplinara in data de 16.02.2015, ulterior inregistrarii pe rolul instantei a prezentei cauze, dupa concedierea efectiva din data de 12.11.2014.
Instanta de fond retine in dispozitiv ca unul dintre motivele pentru care a fost dispusa concedierea "refuzul de a indeplinii instructiunile si dispozitiile primite de la directorul general si neindeplinirea atributiilor de serviciu" nu se confirma si nu sunt probate de intimata, dar apreciaza concedierea ca fiind legala prin prisma neprezentarii contestatoarei la serviciu. Mai constata ca aceasta abatere este atat de grava, incat ea justifica pe deplin concedierea.
Din analiza procesului de cercetare disciplinara se desprinde ca sanctiunea concedierii a fost dispusa pentru doua motive apreciate ca fiind abateri grave si care coroborate au determinat stabilirea in ansamblu a gravitatii abaterii disciplinare.
Dupa cum a reiterat, una dintre faptele considerate abatere grava de catre angajator a fost cenzurata in totalitate de catre instanta de fond, in consecinta prin hotararea pronuntata subzistand numai abaterea disciplinara constand in neprezentarea la serviciu a contestatoarei.
De altfel, din toata situatia de fapt expusa si dovedita in cauza, cele doua abateri stabilite in sarcina contestatoarei sunt interdependente, ele in mod singular neputand fi analizate. Practic nu se poate retine in sarcina salariatei neprezentarea la serviciu si totodata respectarea atributiunilor de serviciu. Acest fapt culpabilizeaza angajatorul nu angajata. Contestatoarea apelanta nu a avut cum sa-si reia activitatea dupa ce a revenit din concediu de odihna, nemaifiind agreata in interiorul firmei, datorita unui " fidelitati" vis-a-vis de vechea conducere. Este cunoscut ca in atare situatii, angajatul nu poate sa determine prin fapte personale angajatorul impotriva vointei acestuia sa deruleze activitatea prevazuta in CIM.
Contestatoarea nu a negat faptul ca nu s-a prezentat la serviciu, ci a argumentat absentele prin prisma faptului ca i s-a interzis accesul in sediu. Or, in aceste conditii este lesne de observat ca vina nu poate fi retinuta in sarcina angajatei.
Apreciaza totodata ca Instanta de fond a interpretat in mod eronat atat proba cu inscrisuri cat si depozitiile martorilor si, mai mult decat atat, a aplicat in mod gresit atat dispozitiile legale cu privire la sarcina probei in litigiile de munca cat si dispozitiile legale privind concedierea pentru abateri disciplinare grave.
  Intimata, legal citata a formulat intampinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Analizand apelul declarat, potrivit dispozitiilor art.477 Cod procedura civila, in raport de actele si lucrarile dosarului, Curtea retine urmatoarele:
Fiind criticata modalitatea in care instanta de fond a procedat la interpretarea probelor, prin prisma situatiei de fapt retinute si a prevederilor legale incidente, Curtea va analiza calea de atac sub toate aspectele, cu respectarea principiului devolutiv al apelului si a limitelor supuse rejudecarii.
Partile au incheiat contractul individual de munca nr. 3513/19.07.2001, apelanta contestatoare AM fiind angajata pe functia de ajutor programator tehnica calcul (ulterior fiind modificata functia in economist, cu incepere de la 01.10.2005 si asistent director general, cu incepere de la 01.11.2006) in cadrul SC BO SA.
Prin decizia de concediere nr. 032/12.03.2015, angajatorul a decis sanctionarea disciplinara a contestatoarei prin desfacerea contractului individual de munca, retinandu-se refuzul de a indeplini instructiunile si dispozitiile primite de la Directorul General al societatii si neindeplinirea atributiilor de serviciu si absentarea nemotivata de la locul de munca, cu caracter continuu, incepand cu data de 12.11.2014 si pana la data de 16.02.2015, inclusiv.
Fapta a fost calificata ca fiind abatere disciplinara, fata de prevederile art. 38 si 57 din Regulamentul de ordine interioara, art. 13 si 14 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate inregistrat sub nr. 26/20.01.2014, atributiile prevazute in fisa postului si in contractul individual de munca, precum si art. 10 si art. 39 din Codul muncii.
 Instanta de fond a respins contestatia formulata impotriva deciziei de concediere, dar a retinut ca din depozitiile martorilor audiati nu au rezultat date concludente care sa sustina afirmatiile din decizia de concediere, respectiv refuzul contestatoarei de a indeplini instructiunile si dispozitiile primite de la Directorul General al societatii.
Criticile apelantei contestatoare, sub aspectul deciziei mentionate anterior, vizeaza modalitatea gresita in care instanta de fond a apreciat temeinicia deciziei, din perspectiva existentei abaterii disciplinare de absentare nemotivata de la locul de munca. In aceste conditii, Curtea va rejudeca dosarul strict din perspectiva criticilor formulate, partea intimata neintelegand sa declare cale de atac sub aspectul inlaturarii primei fapte imputate precum si al drepturilor salariale la care a fost obligata.
In sustinerea pozitiei procesuale, apelanta a invocat faptul ca absentarea de la serviciu nu s-a datorat culpei sale, ci atitudinii angajatorului care nu i-a permis accesul la locul de munca si care a inteles sa inceteze raporturile de munca incepand cu 12.11.2014, fara o decizie emisa in acest sens comunicata salariatului.
Curtea nu poate retine argumentatia contestatoarei, probele administrate pe parcursul solutionarii cauzei conducand la o situatie de fapt contrara celei sustinute atat in fata instantei de fond, cat si in fata instantei de apel.
Aspect necontestat este faptul ca la nivelul conducerii societatii SC BA SA au avut loc modificari in sensul desemnarii unui alt consiliu de administratie, ale carui atributii si mandat au inceput a fi exercitate oficial incepand cu data de 19.09.2014.
Potrivit sustinerilor intimatei coroborate cu declaratia martorei AM si adresa nr. 998254/04.12.2014 emisa de Directia de Ordine Publica din cadrul IGPR pentru situatia de fapt constatata in data de 20.10.2014, fosta conducere a societatii a restrictionat accesul personalului angajat al societatii SC BA SA in incinta sediului administrativ, decizie notificata societatii specializate de paza Bronic Security SRL si pusa in aplicare pana la data de 23.10.2014.
Procesul verbal intocmit la data de 21.10.2014 de catre BEJ CH, invocat de catre apelanta in sustinerea pozitiei procesuale confirma partial situatia de fapt, dar face referire la imprejurarea ca cererea de constatare a starii de fapt intervenita in functionarea normala a societatii a fost formulata de catre SC BA SA prin director general MG (membru al vechii conduceri a societatii). Curtea nu poate retine acest aspect in conditiile in care martora AR a declarat ca „acest provizorat a durat pana in data de 23.10.2014 cand vechea conducere a parasit sediul societatii intimate si a putut patrunde noua conducere” iar contestatoarea a afirmat, in cadrul cererii aditionale, ca in data de 23.09.2014 angajatii societatii au fost notificati de catre actuala conducere cu privire la organizarea birourilor pentru o perioada temporara in locatia Co SRL. Martorul RA a confirmat faptul ca noua conducere a societatii a utilizat spatiul sau in mod provizoriu pana in data de 26.10.2014, fiind impiedicata de vechea conducere sa intre in sediul administrativ.
Prin cererea inregistrata la data de 22.10.2014 apelanta contestatoare, invocand interzicerea accesului in incinta institutiei de catre societatea de paza, a solicitat efectuarea concediului de odihna, incepand cu data de 23.10.2014, cerere aprobata, ultima zi de concediu fiind 11.11.2014. Astfel ca, incepand cu data de 12.11.2014 salariata AM era obligata, in virtutea contractului individual de munca, sa se prezinte la locul de munca in vederea exercitarii atributiilor de serviciu.
Prin notificarea comunicata societatii prin email la 12.11.2014, apelanta contestatoare a solicitat lamuriri intimatei referitoare la interzicerea accesului in societate si desfasurarea obligatiilor contractuale astfel cum au fost stabilite.
Prin referatul inregistrat la data de 26.11.2014, inspectorul de Resurse Umane a adus la cunostinta societatii ca apelanta contestatoare nu s-a prezentat la locul de munca, desi ultima zi de concediu era 11.11.2014.
La data de 11 decembrie 2014 apelanta contestatoare a inregistrat pe rolul Tribunalului Bucuresti actiunea de fata, prin care a solicitat sa se constate ca decizia de concediere prin care societatea a dispus incetarea contractului individual de munca este nula absolut, precum si reintegrarea in functia detinuta anterior concedierii cu plata aferenta a despagubirilor.
Prin intampinarea formulata de catre partea intimata s-a solicitat respingerea contestatiei ca lipsita de obiect, intrucat nu a fost emisa nici o decizie de concediere cu privire la salariata apelanta. Dimpotriva, prin decizia nr. 008/29.01.2015 s-a dispus suspendarea raporturilor de munca in perioada 12.11.2014-15.02.2015 in conformitate cu prevederile art. 51 alin.2 din Codul muncii pentru absente nemotivate.
Din cronologia situatiei de fapt expuse anterior, Curtea retine ca sustinerile apelantei contestatoare privind interzicerea accesului la locul de munca nu sunt sustinute de nici o proba de la dosar. Inscrisurile invocate, respectiv procesul verbal intocmit la data de 21.10.2014 de catre BEJ CH vizeaza o situatie de fapt anterioara, respectiv 21.10.2014 si cu privire la alte aspecte decat cele pretinse in prezenta cauza (interzicerea accesului noii conduceri si a salariatilor in sediul administrativ al intimatei de catre vechea conducere).
Declaratia martorei TM nu confirma restrictionarea accesului apelantei, ci, dimpotriva, faptul ca dupa data de 14.11.2014 martora nu a mai vazut-o pe contestatoare prezentandu-se la locul de munca. Afirmatiile martorei privind notificarea noii conduceri in situatia prezentarii contestatoarei la locul de munca nu echivaleaza cu o restrictionare a accesului, ci poate naste cel mult o prezumtie simpla, care trebuie coroborata cu alte mijloace de proba ce nu au fost administrate in acest sens.
Prezenta la locul de munca este o obligatie generala a oricarui salariat, constituind premisa prestarii activitatilor inscrise in fisa postului. In atare situatie, absenta salariatului de la locul de munca imbraca forma abaterii disciplinare indiferent de vreun specific al activitatii angajatorului. Ceea ce difera este caracterul abaterii, absenta unui salariat putand avea consecinte mai grave sau mai putin grave, dupa cum antreneaza sau nu disfunctii in procesul muncii mai multor salariati, a intregii activitati sau incetarea acestei activitati.
In cazul de fata, salariata AM se gaseste in situatia in care a absentat nemotivat  incepand cu data de 12.11.2014 si pana la data incetarii raporturilor de munca.
Conform art. 272 Codul muncii „sarcina probei in conflictele de munca revine angajatorului”. In cauza, angajatorul in cadrul actiunii in raspundere disciplinara a afirmat absentarea de la locul de munca, respectiv savarsirea unui fapt ilicit negativ de catre salariat. Or, chiar si in materia dreptului muncii, dincolo de aplicarea art. 272, este cunoscut faptul ca pot fi dovedite si faptele negative determinate, insa numai prin faptul pozitiv contrar. In cazul de fata, sarcina probatiunii fiind rasturnata in ceea ce priveste dovedirea unui fapt negativ, salariata ar fi trebuit sa faca dovada faptului pozitiv contrar, respectiv sa probeze ca a fost prezenta la locul de munca, iar accesul a fost restrictionat in mod efectiv prin actiuni materiale exercitate de catre angajator direct sau prin intermediari. De vreme ce aceasta dovada nu a fost facuta, devine cert faptul ca angajatorul, in mod corespunzator, a angajat raspunderea disciplinara a salariatului.
Toate probele administrate, sustinute de pozitia apelantei confirma faptul ca aceasta nu s-a mai prezentat la locul de munca incepand cu data mentionata. Or, apelanta contestatoare face confuzie intre neprezentare (situatie regasita in cauza) si restrictionare acces care presupune obligatoriu prezentarea la serviciu si impiedicarea acesteia, in mod efectiv, de a-si exercita atributiile.
Notificarea adresata angajatorului privind atitudinea acestuia manifestata in data de 12.11.2014 sustinute de plangerea adresata Inspectoratului Teritorial de Munca si inregistrarea actiunii pe rolul instantei de judecata nu sunt in masura sa conduca la concluzia unei cauze exoneratoare de raspundere, cu atat mai mult cu cat sunt inscrisuri provenite de la apelanta, dar nesustinute prin alte probe administrate.
Dimpotriva, din inscrisurile depuse la dosar, reprezentand declaratii ale salariatilor institutiei si corespondenta adresata partii apelante a rezultat vointa angajatorului in sensul continuarii raporturilor de munca. Conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem alegans, salariatul nu isi poate justifica netemeinicia deciziei de sanctionare pe propria culpa, aceea de neprezentare la serviciu.
Principiul bunei credinte, reglementat de art. 8 din Codul muncii nu poate fi interpretat in sensul inlaturarii raspunderii disciplinare a salariatului, comportamentul salariatului necesitand a fi adaptat atat prevederilor legale enuntate de art. 39 alin.2 lit.b din Codul muncii cat si celor contractuale, pe toata perioada derularii raporturilor de munca, angajatorul avand prerogativa organizarii si functionarii activitatii, stabilirii atributiile corespunzatoare fiecarui salariat; emiterii de dispozitii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalitatii lor; exercitarii controlului asupra modului de indeplinire a sarcinilor de serviciu si constatarii savarsirii abaterilor disciplinare.
Pentru considerentele aratate, Curtea, in baza art.480 alin.1 Cod procedura civila, va respinge apelul ca nefondat.