Conflict de munca. Notificarea salariatului privind desfiin?area postului ocupat. Natura juridica ?i ac?iunea privind anularea ei distinct de decizia de concediere

Conflict de munca. Notificarea salariatului privind desfiin?area postului ocupat. Natura juridica ?i ac?iunea privind anularea ei distinct de decizia de concediere

art.76, art. 252 alin.2, art. 268 lit.a din Codul muncii

Potrivit legislatiei muncii, atunci cand se dispune concedierea salariatului, angajatorul are obligatia sa emita o decizie scrisa in acest sens sau o dispozitie, care trebuie sa contina in mod obligatoriu, dupa caz, elementele prevazute la art.76 sau 252 alin.2 din C.muncii, acesta fiind singurul act prin care se poate dispune concedierea care isi produce efectele de la data comunicarii ei salariatului si care poate fi analizat de instanta spre a se putea stabili legalitatea si temeinicia sa, in termenul prevazut de lege.
Instiintarea prealabila, prin care se comunica salariatului ca la o data ulterioara urmeaza sa se dispuna desfacerea contractului sau de munca, nu afecteaza exercitarea dreptului la munca al acestuia si nu reprezinta o masura de natura sa modifice conditiile de incheiere sau de executare a contractului individual de munca, ori sa determine, in sine, incetarea raportului de munca, motiv pentru care nu poate fi contestata in instanta, in conditiile prevazute de art.268 alin.1 lit.a C.muncii.
Nu se poate considera ca adresa respectiva are caracterul unei decizii de concediere doar pentru ca in cuprinsul sau se face mentiunea duratei preavizului, obligatorie potrivit art.76 lit.b Codul muncii, de vreme ce conform denumirii sale, preavizul trebuie acordat anterior concedierii, fiind stabilit prin contractul colectiv de munca sau individual de munca, iar mentionarea in decizia de concediere a duratei preavizului permite verificarea indeplinirii efective de catre angajator a obligatiei de acordare.
Legiuitorul a limitat posibilitatile de contestare la situatiile enumerate in art.268 lit.a Codul muncii, adica in cazul deciziilor privind incheierea, executarea, modificarea, suspendarea si incetarea contractului de munca, iar cum preavizarea salariatei apelante nu a avut ca efect incetarea raporturilor de munca, care a fost dispusa ulterior prin decizia de concediere nr.830/2014, adresa contestata nu se incadra in situatiile prevazute de textul mentionat.
Nu se poate retine ca instanta de fond nu a schimbat natura actului juridic dedus judecatii, intrucat inscrisul contestat in cauza nu putea fi calificat drept o decizie de concediere pentru motive care nu tin de persoana salariatului, emisa in temeiul prevederilor art.65 C.muncii, de vreme ce nu avea forma, continutul si efectele unei astfel de decizii de concediere.

(Curtea de Apel Bucure?ti, Sectia a VII-a Civila ?i pentru cauze privind conflicte de munca ?i asigurari sociale, decizia Nr.1880 din 13 aprilie 2016)


Prin motivele de apel, apelanta a invederat ca documentul purtand nr.936/30.09.2014 a fost intocmit de catre intimata parata cu nerespectarea prevederilor legale in materie referitoare la desfacerea contractului individual de munca.
Prin acest act juridic s-a adus la cunostinta apelantei faptul ca „in termen de 20 de zile lucratoare, la data de 29.10.2014, contractul individual de munca va inceta", nefacandu-se sub nici un aspect vorbire de emiterea ulterioara a unei decizii in acest sens.
Apelanta nu a putut avea certitudinea ca va exista si o decizie de concediere, astfel ca nu putea risca scurgerea termenului de 30 de zile fara sa atace documentul purtand numarul 936/30.09.2014.
Prin urmare, chiar si in absenta deciziei nr.830/28.10.2014, din simpla lectura a textului, acest document purtand numarul 936/30.09.2014 duce la incetarea contractului individual de munca.
Mai mult decat atat, documentul purtand numarul 936/30.09.2014 are toate caracteristicile specifice unei decizii de concediere, mentionate la art.76 din Codul muncii, conform caruia decizia de concediere se comunica salariatului in scris si trebuie sa contina in mod obligatoriu motivele care determina concedierea, durata preavizului, criteriile de stabilire a ordinii de prioritati, conform art.69 alin.2 lit.d, numai in cazul concedierilor colective; lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si termenul in care salariatii urmeaza sa opteze pentru a ocupa un loc de munca vacant, in conditiile art. 64.
Faptul ca parata intimata a inteles sa emita un alt act, fara sa il comunice probabil din rea credinta, respectiv decizia nr.830/28.10.2014, nu face inadmisibila actiunea impotriva primului act emis.
Decizia nr. 830/28.10.2014 nu contine toate elementele obligatorii, respectiv nu stabileste durata preavizului, asa cum in mod imperativ se arata la art. 76 lit. b din Codul muncii, ci indica doar ca perioada de preaviz s-a scurs.
Ori, perioada de preaviz a fost stabilita tocmai prin documentul purtand numarul 936/30.09.2014, care in mod evident are o existenta de sine statatoare si care este pe deplin asimilat unei decizii de concediere.
Motivele aratate de instanta de fond limiteaza accesul la justitie al angajatului fara pregatire de specialitate juridica, prin impunerea unui nivel de cunostinte si al unei analize de specialitate cu privire la acte juridice emise de angajator.
Singurul act juridic comunicat de angajator contine toate elementele specifice unei decizii de concediere, prin urmare orice alta analiza in sens contrar, sau orice rationament complex, menit sa sustina exceptia inadmisibilitatii, nu face altceva decat sa impuna angajatului sa detina studii juridice si sa fie capabil sa sustina teoretic o serie de rationamente care necesita experienta si practica in acest sens.
Cu privire la exceptia tardivitatii, apelanta invoca dispozitiile art.77 din Codul muncii, conform carora „decizia de concediere produce efecte de la data comunicarii”, precum si prevederile art.268 alin.1 lit. a din Codul muncii, sustinand ca prezenta contestatie poate fi formulata in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la incheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau incetarea contractului individual de munca.
In speta de fata, parata nu a facut dovada comunicarii deciziei nr. 830/28.10.2014, din confirmarea de primire nu rezulta ca aceasta decizie a facut obiectul recomandatei, iar avand in vedere sectiunea de confirmare a primirii de pe recomandata, nu se poate stabili ca aceasta a fost comunicata reclamantei. Astfel, la rubrica „confirm primirea” este trecut un „X", iar la rubrica „calitatea primitorului” apare o mentiune ilizibila, iar un asemenea document nu poate face dovada legala si producatoare de efecte juridice, in sensul ca decizia nr.830/28.10.2014 a fost comunicata reclamantei, caz in care precizarea la contestatie apare ca fiind formulata inaintea comunicarii acesteia.
In realitate, parata nu a comunicat prin serviciile postale decizia nr.830/28.10.2014, aceasta fiind comunicata in copie pentru prima data in mod oficial, procedural, la termenul din data 27.05.2015.
Desi a fost evidenta reaua credinta a paratei la momentul concedierii, apelanta sustine ca nu a anticipat si nici nu a crezut posibil ca aceasta o sa sustina in mod samavolnic faptul ca a comunicat decizia nr. 830/28.10.2014, motiv pentru care nu a tinut o evidenta certa a modului in care a fost comunicata intreaga corespondenta de catre Universitate.
Ipotetic vorbind, este foarte posibil ca tichetul de recomandata depus de parata la dosarul cauzei (apelanta nu isi asuma semnarea si primirea acestuia) sa fie cel aferent raspunsului purtand numarul 68/21.10.2014, iar aceasta sa il atribuie comunicarii deciziei nr. 830/28.10.2014, din nou dand dovada de rea credinta.
Motivarea instantei, in sensul ca nu s-a produs dovada unui alt inscris comunicat contestatoarei cu recipisa din data de 03.11.2014, nu poate fi primita de instanta de apel, intrucat aceasta nu a fost informata ca a primit, nu a semnat sau asumat ca receptionata nici o recipisa transmisa de catre intimata.
Sarcina probei este a intimatei atat cu privire la continutul recomandatei (nu s-a facut dovada ca prin scrisoarea in cauza a fost comunicata decizia nr.830/28.10.2014), dar si cu privire la comunicarea efectiva catre apelanta, dat fiind faptul ca la rubrica „confirm primirea” este trecut un „X", iar la rubrica „calitatea primitorului" apare o mentiune ilizibila, aceasta cu atat mai mult cu cat in fata instantei de fond a contestat semnatura de pe recipisa.
Este absurd a se crede ca nu s-a contestat decizia nr. 830/28.10.2014, in eventualitatea in care ar fi primit-o, in conditiile in care contestatoarea a contestat documentului purtand nr.936/30.09.2014 emis de catre intimata parata.
In concluzie, fata de toate cele de mai sus, apelanta a solicitat admiterea apelului, respingerea exceptiilor invocate si trimiterea cauzei spre rejudecare instantei de fond, iar in sustinerea celor invederate, apelanta a aratat ca intelege sa se foloseasca de proba cu inscrisuri, prezumtii precum si verificarea inscrisului numit recipisa de primire din data de 03.11.2014, in conformitate cu dispozitiile art. 301 si urmatoarele din Codul de procedura civila.
Examinand actele dosarului prin prisma criticilor formulate de apelanta contestatoare in limitele cererii de apel, conform art. 477 din Codul de procedura civila, Curtea retine urmatoarele:
Prin adresa nr.936/30.09.2014 emisa de intimata, contestata prin contestatia introductiva, inregistrata pe rolul primei instante la data de 31.10.2014, s-a adus la cunostinta apelantei contestatoare faptul ca incepand cu 1.10.2014, postul acesteia de conferentiar universitar ocupat in cadrul Departamentului de Marketing si Afaceri Economice Internationale, Bucuresti – Facultatea de Marketing si Afaceri Economice Internationale se desfiinteaza in baza Hotararii Senatului Universitatii SH din data de 29.09.2014 privind aprobarea statelor de functii de personal didactic pentru anul universitar 2014 – 2015. Totodata, angajatorul comunica apelantei ca i se acorda, potrivit prevederilor art.75 din Codul muncii, un termen de preaviz de 20 de zile lucratoare, in perioada 1.10.2014 – 28.10.2014, dupa expirarea caruia, respectiv la 29.10.2014, urmeaza a inceta contractul individual de munca al acesteia, in conformitate cu prevederile art.65 Codul muncii, fiind facuta si precizarea ca institutia nu are in profilul de activitate alte locuri de munca compatibile cu pregatirea profesionala a acesteia.
Prin cererea adresata rectorului, inregistrata sub nr.11354/29.09.2014, precum si prin cererea inregistrata sub nr.38/29.IX.2014, apelanta sustine ca a fost informata cu privire la faptul ca va fi disponibilizata, alaturi de alte 6 cadre didactice pe motiv ca indeplineste conditiile de pensionare, datorita numarului mic de admisi (80-100) in anul universitar 2014-2015, ca urmare a deciziei adoptate in sedinta de catedra din 24.0.2014 si solicita a se avea in vedere ca legea nu permite pensionarea persoanelor care mai au doar 3 ani pana la pensie, cum este si cazul sau, precum si buna reputatie de care se bucura in cadrul SNSPA.
Ulterior, dupa expirarea termenului de preaviz, prin decizia nr.830/28.10.2014 emisa de intimata, contestata prin cererea completatoare formulata la data de 28.01.2015, s-a decis incetarea contractului individual de munca apelantei, conferentiar universitar la Departamentul de Marketing si Afaceri Economice Internationale - Facultatea de Marketing si Afaceri Economice Internationale din cadrul Universitatii SH, in temeiul art.58 alin.1 si art.65 alin.1 Codul muncii, cu incepere din data de 29.10.2014, avandu-se in vedere Legea educatiei nationale nr.1/2011, Codul muncii, art.1 din Carta Universitatii adoptata de Senatul universitar la data de 23 iunie 2011, ca urmare a situatiei de fapt existenta, generata de numarul scazut de studenti in anul universitar 2014 – 2015, dat fiind ca nu s-au mai putut constitui norme didactice pentru tot personalul departamentelor din structura facultatilor, in conformitate cu norma didactica stabilita de lege, in baza Hotararii Senatului universitatii din 29 septembrie 2014 privind aprobarea statelor de functii de personal didactic pentru anul universitar 2014 – 2015, cu mentiunea ca pe baza comunicarii nr.936/30.09.2014 si in temeiul art.75 alin.1 din Codul muncii, perioada de preaviz de 20 de zile lucratoare s-a derulat din 1.10.2014 pana la 28.10.2014. Totodata, s-a precizat ca decizia poate fi contestata in termen de 30 de zile, de la data comunicarii, la instanta judecatoreasca, in raza caruia salariatul domiciliaza.
Potrivit legislatiei muncii, atunci cand se dispune concedierea salariatului, angajatorul are obligatia sa emita o decizie scrisa in acest sens sau o dispozitie, care trebuie sa contina in mod obligatoriu, dupa caz, elementele prevazute la art.76 sau 252 alin.2 din C.muncii, acesta fiind singurul act prin care se poate dispune concedierea care isi produce efectele de la data comunicarii ei salariatului si care poate fi analizat de instanta spre a se putea stabili legalitatea si temeinicia sa, in termenul prevazut de lege.
In cazul desfacerii contractului individual de munca pentru motive care nu tin de persoana salariatului, in temeiul prevederilor art.65 C.muncii, angajatorului ii revine obligatia legala de a asigura salariatului dreptul la un preaviz de cel putin 20 zile, potrivit art.75 alin.1 C.muncii, iar in lipsa unei prevederi exprese in legislatia muncii, comunicarea acordarii acestui preaviz poate fi efectuata prin orice inscris emanand de la angajator, inclusiv adresa, cum este si cazul de fata.
Preavizul constituie instiintarea prealabila a celeilalte parti despre incetarea raportului de munca, avand ca scop evitarea consecintelor negative pe care le-ar putea produce denuntarea unilaterala a contractului, care trebuie acordat anterior concedierii, urmand ca durata acestuia sa fie mentionata in decizia de concediere.
Instiintarea salariatului despre preaviz nu este prevazuta de lege printr-o modalitate anume de comunicare, singura conditie fiind aceea de a se lua cunostinta despre termenul care incepe sa curga, cu consecinte juridice pentru ambele parti ale raportului de munca.
Durata preavizului trebuie indicata in mod obligatoriu in cuprinsul deciziei de concediere, insa angajatorul poate aduce la cunostinta salariatului intentia sa de a denunta unilateral contractul individual de munca chiar printr-un act prealabil deciziei de concediere, in care sa inscrie si termenul de preaviz, cu scopul de a acorda salariatului posibilitatea de a-si cauta un alt loc de munca si de a diminua astfel consecintele negative pe care le-ar putea produce denuntarea unilaterala a contractului individual de munca.
Imprejurarea ca art.76 alin.1 lit.b din C.muncii stipuleaza ca decizia de concediere trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu durata preavizului nu exclude posibilitatea ca angajatorul printr-un act anterior emiterii deciziei de concediere sa aduca la cunostinta salariatului sau faptul ca beneficiaza de un termenul de preaviz, ci dimpotriva constituie o garantie a faptului ca salariatul a avut cunostinta in mod efectiv de intentia angajatorului de a denunta unilateral contractul individual de munca si ca i s-a acordat un termen in care sa isi gaseasca un alt loc de munca.
Instiintarea prealabila, prin care se comunica salariatului ca la o data ulterioara urmeaza sa se dispuna desfacerea contractului sau de munca, nu afecteaza exercitarea dreptului la munca al acestuia si nu reprezinta o masura de natura sa modifice conditiile de incheiere sau de executare a contractului individual de munca, ori sa determine, in sine, incetarea raportului de munca, motiv pentru care nu poate fi contestata in instanta, in conditiile prevazute de art.268 alin.1 lit.a C.muncii.
Avand in vedere considerentele expuse, Curtea retine ca adresa nr.936/30.09.2014 nu poate avea valoarea juridica a unei decizii de concediere, cum in mod gresit sustine salariata prin contestatia introductiva, cat si prin cererea de apel dedusa judecatii, de vreme ce nu exista argumente in acest sens, respectivul document nefiind denumit de emitentul actului drept decizie de concediere.
In plus, actul juridic enuntat a fost urmat de acordarea efectiva a preavizului salariatei apelante, care ocupa postul in discutie si apoi de emiterea deciziei de concediere, in procedura de punere in executare a masurii desfiintarii unui post.
Simpla mentiune in adresa amintita ca se desfiinteaza, incepand cu 1.10.2014, postul apelantei de conferentiar universitar ocupat in cadrul Departamentului de Marketing si Afaceri Economice Internationale, Bucuresti – Facultatea de Marketing si Afaceri Economice Internationale in baza Hotararii Senatului Universitatii SH din data de 29.09.2014 privind aprobarea statelor de functii de personal didactic pentru anul universitar 2014 – 2015, nu este suficienta pentru a considera acest act juridic drept decizie de concediere, ci doar o exprimare a masurii juridice care urmeaza in planul raporturilor de munca dupa adoptarea deciziei interne de desfiintare a unui post de lucru.
Asadar, adresa nr.936/30.09.2014 constituie de fapt o notificare, prin care salariata a fost instiintata de angajator ca se afla in preaviz de 20 zile lucratoare, in intervalul 1.10.2014 – 28.10.2014, ca urmare a desfiintarii locului de munca, dupa care, la expirarea termenului de preavizul, inceta contractul individual de munca, conform art.65 din C.muncii.
Nu se poate considera ca adresa respectiva are caracterul unei decizii de concediere doar pentru ca in cuprinsul sau se face mentiunea duratei preavizului, obligatorie potrivit art.76 lit.b Codul muncii, de vreme ce conform denumirii sale, preavizul trebuie acordat anterior concedierii, fiind stabilit prin contractul colectiv de munca sau individual de munca, iar mentionarea in decizia de concediere a duratei preavizului permite verificarea indeplinirii efective de catre angajator a obligatiei de acordare.
Legiuitorul a limitat posibilitatile de contestare la situatiile enumerate in art.268 lit.a Codul muncii, adica in cazul deciziilor privind incheierea, executarea, modificarea, suspendarea si incetarea contractului de munca, iar cum preavizarea salariatei apelante nu a avut ca efect incetarea raporturilor de munca, care a fost dispusa ulterior prin decizia de concediere nr.830/2014, adresa contestata nu se incadra in situatiile prevazute de textul mentionat, caz in care prima instanta a respins in mod corect ca inadmisibila contestatia introductiva indreptata impotriva adresei nr.936/30.09.2014.
Nu se poate retine ca instanta de fond nu a schimbat natura actului juridic dedus judecatii, intrucat inscrisul contestat in cauza nu putea fi calificat drept o decizie de concediere pentru motive care nu tin de persoana salariatului, emisa in temeiul prevederilor art.65 C.muncii, de vreme ce nu avea forma, continutul si efectele unei astfel de decizii de concediere.
Curtea constata ca decizia contestata in cauza nu a fost denumita de catre angajator drept decizie de concediere si nici nu cuprinde, cu exceptia duratei preavizului, acele elementele obligatorii care trebuie mentionate in cuprinsul unei decizii de concediere, intemeiata pe prevederile art.65 C.muncii, respectiv temeiurile de fapt si de drept care au stat la baza emiterii deciziei de concediere, termenul in care masura poate fi contestata, organul jurisdictional competent sa solutioneze contestatia.
De asemenea, Curtea sesizeaza ca prin adresa contestata angajatorul nu a dispus efectiv desfacerea contractul individual de munca pentru motive care nu tin de persoana salariatului, in temeiul prevederilor art.65 C.muncii, drepturile salariale ale acestuia nefiind afectate in vreun fel prin acest act.
Ca atare, prima instanta a constatat in mod corect ca primul documentul contestat nu constituie o decizie de desfacere a contractului individual de munca al apelantei contestatoare, motiv pentru care a respins ca inadmisibila contestatia impotriva adresei nr.936/30.09.2014 emisa de catre intimata parata.
In ceea ce priveste cererea completatoare, Curtea constata ca prima instanta a retinut in mod corect ca decizia de concediere nr.830/28.10.2014 a fost contestata de apelanta la data de 28.01.2015, cu depasirea evidenta a termenului de decadere, de 45 de zile, prevazut de art.211 din Legea 62/2011 – lege speciala si ulterioara Codului muncii, termen care a inceput sa curga de la data la care salariata a primit decizia contestata (03.11.2014) si s-a implinit la data de 18.12.2014.
Tribunalul a considerat in mod corect ca dreptul material la actiune, caruia i se opune termenul de exercitare prevazut de art.211 din Legea nr. 62/2011, nu poate fi confundat cu cel de modificare a actiunii prevazut de art.204 C.pr.civ.
In legatura cu decizia de concediere, intimata a sustinut ca a expediat acest document catre apelanta prin posta, cu scrisoare recomandata, la data de 3.11.2014, depunand la dosarul de fond inscrisul (fila 48), semnat la rubrica primitor - destinatar, respectiv bifat semnul X la rubrica confirm primirea, pentru a se preciza cine a primit, in speta destinatarul.
La primul termen de judecata dupa depunerea inscrisului invocat de intimata in dovedirea comunicarii deciziei de concediere (10.06.2015), avocatul contestatoarei a solicitat prorogarea discutarii exceptiilor intrucat se afla in imposibilitate obiectiva de a se prezenta in instanta si a aratat ca isi mentine pozitia referitoare la necomunicarea deciziei de concediere, in mod procedural, dat fiind ca din documentele aflate la dosarul cauzei nu rezulta comunicarea efectiva a acesteia, neexistand nici o confirmare de continut.
Insa, cum apelanta nu a contestat semnatura ce se regaseste pe recomandata postala la rubrica destinatar si nu a solicitat primei instante verificarea de scripte la urmatorul termen de judecata dupa depunerea inscrisului respectiv, Curtea constata ca aceasta este decazuta din dreptul de a mai contesta semnatura sa, avand in vedere dispozitiile art.301 C.pr.civ., conform carora acela caruia i se opune un inscris sub semnatura privata este dator fie sa recunoasca, fie sa conteste scrierea ori semnatura, contestarea scrierii sau semnaturii putand fi facuta, la primul termen dupa depunerea inscrisului, sub sanctiunea decaderii.
La termenul de judecata din 27.08.2015, avocatul contestatoarei a sustinut ca decizia de concediere i-a fost comunicata oficial in sedinta de judecata de intimata, iar neoficial cu trei zile inainte de depunerea cererii completatoare, insa a precizat ca nu poate face dovada acestor imprejurari si a refuzat in mod expres administrarea probei testimoniale sub acest aspect, pusa in discutie din oficiu de prima instanta.
Apelanta a afirmat ca nu isi asuma semnarea si primirea recomandatei postale din data de 3.11.2014, insa nu a facut dovada contrara celor sustinute de angajator in ceea ce priveste comunicarea deciziei de concediere si nici nu s-a inscris in fals impotriva mentiunilor efectuate de personalul imputernicit sa efectueze comunicarea.
Apelanta a sustinut ca nu a tinut o evidenta a actelor comunicate si astfel, pur ipotetic, era foarte posibil ca tichetul de recomandata invocat sa fie cel aferent raspunsului purtand numarul 68/21.10.2014, dar nu a depus dovezi in acest sens la dosarul cauzei.
Prin urmare, in lipsa unor astfel de dovezi, prima instanta nu putea retine ca apelanta i s-a comunicat prin respectiva recomandata postala adresa nr.68/21.10.2014, prin care i s-a raspuns la cererile inregistrate sub nr.273/8.10.2014, 11354/29.09.2014 si nr.38/29.09.2014, respectiv ca prin Hotararea nr.442/29.09.2014 la nivelul Departamentului Facultatii de Marketing si Afaceri Economice Internationale au fost desfiintate mai multe posturi didactice cu ocazia aprobarii statelor de functii si de personal didactic pentru anul universitar 2014-2015.
Pentru toate motivele expuse, Curtea retine ca prima instanta a respins in mod corect si contestatia formulata impotriva deciziei de concediere, ca urmare a admiterii exceptiei prescriptiei dreptului material la actiune, fiind de prisos astfel cercetarea criticilor de fond.