Conflict de munca avand ca obiect contestatie impotriva unei decizii de concediere intemeiata pe dispozitiile art. 65 din Codul Muncii.

Conflict de munca avand ca obiect contestatie impotriva unei decizii de concediere intemeiata pe dispozitiile art. 65 din Codul Muncii. Nelegalitatea unei asemenea decizii decurgand din neindicarea motivelor de fapt ce au determinat concedierea. Apel respins.

- Codul Muncii, art. 76 alin. 1 lit. a


Decizia de concediere nu poate fi completata sub aceste aspecte cu continutul unor acte exterioare, deoarece in caz contrar s-ar contraveni prevederilor art. 77 din codul muncii in conformitate cu care, in caz de conflict de munca angajatorul nu poate invoca in fata instantei alte motive de fapt decat cele precizate in decizia de concediere iar pe de alta parte nu se poate verifica temeinicia masurii dispuse.
Neindicarea motivelor de fapt ale concedierii atrage nulitatea deciziei emise, in conditiile in care nu este posibil ca angajatorul sa le precizeze ulterior ori ca acestea sa fie stabilite de instanta de judecata.
Dat fiind caracterul formal al deciziei de concediere,aceasta,potrivit dispozitiilor art.76 lit.a din Codul muncii trebuind sa contina in mod obligatoriu motivele ce determina concedierea, lipsa din cuprinsul deciziei a unor elemente prevazute de textul de lege mai sus indicat,nu poate fi complinita prin alte acte anterioare,ulterioare sau concomitente emiterii deciziei, inclusiv prin aparari facute in fata instantei de intimata, cu ocazia judecarii contestatiei indreptate impotriva deciziei.


(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCA SI ASIGURARI SOCIALA, DECIZIA NR. 3460 DIN 2 OCTOMBRIE 2015)

Prin contestatia inregistrata la data de 10.02.2014 pe rolul Tribunalului Calarasi, contestatoarea S.A. a chemat in judecata intimata Asociatia B.R. pentru ca prin hotararea ce se va pronunta sa se dispuna anularea Deciziei nr. 3/7.01.2014, plata concediului de odihna aferent perioadei lucrate, plata orelor suplimentare efectuate peste programul normal de lucru, plata salariului pentru perioada 1-7 ianuarie 2014 si diferenta de salariu pentru una decembrie 2013, sporul pentru perioada de sfarsit de saptamana lucrata, cu cheltuieli de judecata.
Prin sentinta civila nr. 1079 din 09 februarie 2015, pronuntata de Tribunalul Bucuresti, a fost admisa in parte contestatia; a fost anulata Decizia nr. 3/7.01.2014; s-a dispus reintegrarea contestatoarei in postul detinut anterior concedierii si a fost obligata  intimata la plata catre contestatoare a unei despagubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata de la data concedierii pana la efectiva reintegrare si au fost respinse celelalte capete de cerere ca neintemeiate.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta a retinut ca,  intre partile litigante din prezenta cauza au intervenit raporturi de munca, conform contractului individual de munca nr. 10/18.04.2013 in temeiul caruia contestatoarea a fost angajata la societatea intimata in functia manager, incepand cu data de 22.04.2013, cu un salariu lunar brut de 2847 ron, astfel cum rezulta din adeverinta nr. 4/7.01.2014 (fila 22 din dosarul nr. 210/116/2014).
Prin adresa fara numar si nedatata (fila 24 din dosarul nr. 210/116/2014) comunicata contestatoarei la data de 6.09.2013, i s-a adus acesteia la cunostinta ca, incepand cu data de 18.10.2013 compartimentul unde aceasta este incadrata isi restrange activitatea. De asemenea, in conformitate cu art. 75 alin. 1 din C. Muncii, incepand cu data de 6.09.2013 i s-a acordat contestatoarei un preaviz de 30 de zile lucratoare, dupa expirarea caruia, respectiv la data de 18.10.2013 contractul de munca va inceta.
Potrivit inscrisului depus la fila 25 din dosarul nr. 210/116/2014, a rezultat ca in anul 2013, contestatoarea a beneficiat de concediu medical dupa cum urmeaza: septembrie -7 zile, octombrie - 14 zile, noiembrie -30 zile si - decembrie 31 de zile, astfel ca perioada de preaviz a fost prelungita pana pe data de 15.01.2014 inclusiv.
Prin Decizia nr. 3/7.01.2014 (fila 21 din dosarul nr. 210/116/2014), raporturile de munca intre parti au incetat in temeiul art. 65 alin. 1 din Legea nr. 53/2003- Codul Muncii, incepand cu data de 7.01.2014.
Decizia de incetare a raporturilor de munca a fost emisa cu incalcarea perioadei de preaviz.
Potrivit art. 75 alin. 1 din Legea nr. 53/2003- Codul Muncii, perioada de preaviz este de minimum 20 de zile lucratoare.
In conformitate cu Decizia nr. 8/2014 privind examinarea recursurilor in interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curtii de Apel Constanta si procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie privind interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 78 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare (Codul muncii, republicat), raportat la prevederile art. 76 lit. b) din acelasi act normativ, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca „in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 76 lit. b) din Codul muncii, raportat la dispozitiile art. 78 din acelasi cod, lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a mentiunii privind durata preavizului acordat salariatului nu este sanctionata cu nulitatea deciziei si a masurii concedierii atunci cand angajatorul face dovada ca i-a acordat salariatului preavizul cu durata minima prevazuta de art. 75 alin. 1 din Codul muncii sau cu durata prevazuta in contractele colective sau individuale de munca, in ipoteza in care aceasta este mai favorabila angajatului”.
Instanta a constatat ca la dosarul cauzei contestatoarea nu a depus o copie lizibila a contractului individual de munca din care sa rezulte o prevedere mai favorabila, deci o perioada a preavizului mai indelungata de 20 de zile, astfel ca, va constata ca decizia contestata nu este lovita de nulitate sub aspectul acordarii termenului de preaviz, cu atat mai mult cu cat nu se poate calcula de catre instanta care au fost perioadele in care contractul de munca a fost suspendat ca urmare a incapacitatii temporare de munca si pe cale de consecinta, a fost suspendat inclusiv termenul de preaviz.
Cu toate acestea, instanta a retinut ca potrivit art. 76 lit. a din Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii, decizia de concediere trebuia sa contina in mod obligatoriu motivele care determina concedierea.
In motivarea deciziei nr. 3/7.01.2014 s-a aratat ca incetarea raporturilor de munca au avut la baza desfiintarea postului de manager ca urmare a reorganizarii firmei.
In baza art. 65 din Codul muncii, concedierea individuala pentru motive care nu tin de persoana salariatului poate fi dispusa numai ca urmare a desfiintarii locului de munca ocupat de salariat, determinata de dificultati economice, transformari tehnologice sau de reorganizarea activitatii.
Desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa. Cauza este serioasa atunci cand se impune din necesitati evidente privind imbunatatirea activitatii si nu disimuleaza realitatea. Desfiintarea este efectiva, atunci cand locul de munca a fost suprimat din structura angajatorului si reala, daca are un caracter obiectiv si este determinata de dificultati economice.
Or, decizia contestata nu face trimitere la nici un act intern al intimatei prin care sa se fi luat decizia reorganizarii firmei si nici decizia de desfiintare a postului detinut de contestatoare.
Aceste aspecte nu au putut fi deduse din imprejurari extrinseci si din care sa rezulte fara dubiu ca desfiintarea postului ocupat de contestatoare a avut un caracter obiectiv, fiind impusa de ratiuni de eficientizare a intregii activitati si a avut si o cauza serioasa, spre exemplu, reducerea cheltuielilor, prin diminuarea si rationalizarea activitatii. Chiar daca oportunitatea deciziilor asupra restructurarii activitatii apartine angajatorului, care se bucura de o marja larga de apreciere pentru a determina oportunitatea si intensitatea politicilor sale economice, cu exceptia cazului in care aceste mijloace se dovedesc in mod evident lipsite de un temei rezonabil, motivarea masurilor dispuse este necesara pentru a preintampina abuzurile si pentru a da posibilitatea persoanelor concediate de a se apara.
Prin urmare, intimata nu a demonstrat faptul ca desfiintarea locului de munca al contestatoarei ar fi avut caracter efectiv si ca ar fi fost legitimata de existenta unei cauze reale si serioase, din piesele probatorii ale dosarului nerezultand indeplinirea conditiilor prevazute de art. 65 Codul Muncii, invocat de intimata ca fundament juridic al deciziei de concediere.
Pentru considerentele expuse, in baza art. 80 Codul Muncii, instanta a anulat Decizia nr. 3/7.01.2014 emisa de Asociatia B.R., a dispus reintegrarea contestatoarei in postul detinut anterior concedierii si a obligat intimata la plata catre contestatoare a unei despagubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata de la data concedierii pana la data reintegrarii efective.
Contestatoarea a mai solicitat plata diferentelor de drepturi salariale aferente lunii decembrie 2013 si drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2014.
Potrivit statelor de plata depuse la dosar, salariul net al contestatoarei a fost in cuantum de 1583 ron, care a fost achitat astfel:  suma de 1300 ron reprezentand concediu medical, la data de 27.01.2014 (conform extrasului bancar de la fila 64 din dosarul nr. 17030/3/2014), precum si suma de 283 ron reprezentand concediu medical, la data  de 6.02.2014 (conform extrasului bancar de la fila 65 din dosarul nr. 17030/3/2014), fiind deci achitat in integralitate.
De asemenea, salariul net cuvenit contestatoarei pentru luna ianuarie 2014 a fost in cuantum de 227 ron, suma ce a fost achitata contestatoarei la data de 19.02.2014 conform extrasului bancar de la fila 69 din dosarul nr. 17030/3/2014.
Ca atare a fost respins ca neintemeiat petitul cu privire la plata diferentelor de drepturi salariale aferente lunii decembrie 2013 si drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2014.
In privinta orelor suplimentare, precum si a sporului pentru lucrul in perioada de sfarsit de saptamana, instanta a retinut ca potrivit pontajelor aferente intregii perioade cat contestatoarea a fost angajata intimatei, nu a rezultat ca aceasta ar fi depasit programul de lucru de 8 ore zilnic, respectiv 40 de ore saptamanal.
Avand in vedere ca nu s-a dovedit de catre contestatoare efectuarea orelor suplimentare, chiar in afara zilelor lucratoare desi sarcina probei ii revenea potrivit art. 249 NCPC, Tribunalul a respins si aceste capete de cerere ca neintemeiate.
In privinta concediului de odihna neefectuat, tribunalul a retinut ca potrivit contractului de munca, contestatoarea a beneficiat de 21 zile de concediu de odihna.
Potrivit art. 145 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 Codul Muncii, concediul de odihna se acorda proportional cu activitatea prestata intr-un an calendaristic.
Astfel, in anul 2013 au fost 253 zile lucratoare, din care contestatoarea a lucrat efectiv 164 zile (in care sunt incluse si perioadele de incapacitate temporara de munca potrivit art. 145 alin. 4 din Codul Muncii). Pentru zilele efectiv lucrate, contestatoarea ar fi avut dreptul la 14 zile de concediu de odihna, din care a efectuat 12 zile, pentru care a si incasat indemnizatia de concediu de odihna.
Restul de 2 zile de concediu de odihna au fost acordate contestatoarei in luna ianuarie 2014 pentru care a incasat si indemnizatia de concediu de odihna (filele 66-69 din dosarul nr. 17030/3/2014).
Ca atare, constatand ca perioada de concediu de odihna la care contestatoarea avea dreptul a fost efectuata, Tribunalul a respins ca neintemeiat capatul de cerere privind plata indemnizatiei de concediu neefectuat.
Impotriva acestei hotarari, a declarat apel in termen legal si motivat, intimata Asociatia B.R., criticand solutia pentru nelegalitate si netemeinicie.
Prin motivele de apel formulate, intemeiate in drept pe dispozitiile art.466 si urm. din Codul de procedura civila, apelanta solicita admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.
Se arata in fapt ca, instanta de fond, pentru a admite in parte cererea contestatoarei a apreciat ca insuficiente dovezile apelantei  in legatura cu acordarea preavizului aspect pe care l-a dezbatut pe larg fara sa observe faptul ca preavizul a fost acordat inaintea emiterii deciziei nr. 3/2014 dar, pe calea concediilor medicale mai mult sau mai putin temeinic acordate, intimata-contestatoare a evitat desfacerea contractului de munca. In continuare, instanta de fond in ciuda dovezilor din dosar, pretinde ca desfiintarea locului de munca nu ar fi avut un caracter efectiv si ca nu ar fi fost legitimatA de existenta unei cauze reale si serioase in conditiile art. 65 din codul muncii.
In raport cu sustinerile Tribunalului ca desfiintarea locului de munca nu ar fi avut un caracter efectiv arata faptul ca pe acest aspect exista suficiente dovezi ca desfiintarea postului a fost efectiva, aceste aspecte fiind dezvoltate in notele scrise de la termenul de judecata din data de 12.12.2014, in legatura cu care Tribunalul nu a facut in vreun fel vorbire.
Se invedereaza si faptul ca apelanta-intimata a avut pierderi in anii 2012 si 2013 in timp ce in primul semestru al anului 2014 aceste pierderi, in urma reorganizarii s-au redus.
Din continutul art. 65 Codul Muncii reies conditiile esentiale ce se impun a fi intrunite pentru a dispune concedierea pe acest temei legal, respectiv desfiintarea locului de munca este efectiva, are o cauza reala si este serioasa.
Desfiintarea locului de munca este efectiva, atunci cand acesta este suprimat din structura functional-organizatorica a angajatorului, evidentiata in statul de functii si organigrama si implica cu necesitate caracterul definitiv al desfiintarii. Are o cauza reala cand prezinta un caracter obiectiv, adica este impusa de dificultatii economice sau transformari tehnologice etc. si este serioasa, cand se impune din necesitati evidente privind imbunatatirea activitatii si nu‘ disimuleaza realitatea.
In aceste conditii, in apel fata de probatoriul administrat pe fondul cauzei, si neobservat de Tribunal solicita administrarea  probei cu expertiza financiar contabila avand ca obiective:
a) Realitatea desfiintarii postului,
b) Necesitatea, oportunitatea si eficienta activitatii de reorganizare.
Analizand apelul declarat, potrivit dispozitiilor art.477 C.pr.civ., in raport de actele si lucrarile dosarului, Curtea retine urmatoarele:
Potrivit art.65 alin.1 din Codul muncii,  concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului reprezinta incetarea contractului individual de munca, determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana acestuia, desfiintarea locului de munca trebuind sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa (art.65 alin.2 din Codul muncii).
Emiterea unei decizii de concediere in temeiul art.65 din Codul muncii, impune astfel, din perspectiva art.76 Codul muncii, indicarea, in materialitatea ei, a situatiei de fapt care a reprezentat motivul ce a condus la desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, prin prisma caruia instanta sa poata aprecia in ceea ce priveste cauza reala si serioasa care a determinat desfiintarea locului de munca al angajatului.
Motivele care au condus la concedierea angajatului trebuie aratate, in concret, astfel cum art.76 din Codul muncii obliga, nefiind posibila expunerea acestora pe parcursul judecatii, in conditiile in care art.79 din Codul muncii prevede ca, in caz de conflict de munca, angajatorul nu poate invoca in fata instantei alte motive de fapt sau de drept decat cele precizate in decizia de concediere, ceea ce conduce, la concluzia ca decizia de concediere trebuie sa contina si motivele de fapt ale concedierii.
Apelanta arata ca preavizul a fost acordat inaintea emiterii deciziei,pe calea concediilor medicale intimata contestatoare evitand desfacerea contractului individual de munca ,precum si faptul ca in mod gresit instanta de fond a apreciat ca desfiintarea locului de munca nu ar fi avut un caracter efectiv,la dosarul cauzei existand suficiente dovezi din care rezulta ca desfiintarea postului a fost efectiva,respectiv registrul salariatilor, extras Revisal, Decizia Consiliului Director din data de 27.08.2013.
Aceste critici nu sunt intemeiate,in mod corect instanta de fond apreciind ca, decizia contestata nu este lovita de nulitate sub aspectul acordarii termenului de preaviz, neputand fi determinat de catre instanta care au fost perioadele in care contractul de munca al contestatoarei a fost suspendat ca urmare a incapacitatii temporare de munca si pe cale de consecinta, a fost suspendat inclusiv termenul de preaviz.
Totodata, la pronuntarea sentintei atacate instanta de fond avand in vedere faptul ca decizia atacata incalca dispozitiile art.76 lit.a din Codul muncii in sensul ca aceasta nu contine motivele ce au determinat concedierea,nefiind facuta trimitere in cuprinsul acesteia la nici un act intern al intimatei prin care sa se fi luat decizia reorganizarii firmei si nici decizia de desfiintare a postului detinut de contestatoare.
In speta, ceea ce intimata a mentionat in decizia de concediere emisa,  a fost faptul ca avand in vedere desfiintarea postului de manager ca urmare a reorganizarii firmei si art.65 alin.1 Codul muncii, incepand cu data de 07.01.2014, inceteaza contractul individual de munca al contestatoarei.
Ori, nu se poate retine ca simpla mentiune din decizia contestata referitoare la  reorganizarea firmei si desfiintarea postului ocupat de catre contestatoare constituie o aratare a motivelor care determina concedierea, astfel cum art.76 din Codul muncii obliga,in conditiile in care  reorganizarea reprezinta doar o masura adoptata de angajator, intr-un context creat insa  de existenta unor anumite cauze, in fapt, a acelor  imprejurari in raport de care reorganizarea a fost decisa, constituind motivele care determina concedierea salariatului si care trebuie inscrise, chiar daca nu detaliat ori amplu, dar, cu siguranta, concret si precis, in decizia de concediere emisa de angajator.
Prin motivele de apel, se face referire la Decizia Consiliului Director din data de 27.08.2013, insa, singura motivare a concedierii reclamantei este aceea reprezentata de mentionarea temeiului de drept al concedierii si a reorganizarii apelantei, nefiind redate acele decizii ale organelor in drept sa ia o astfel de masura si nici ca acestea fac parte integranta din decizia de concediere contestata, pentru a se putea determina astfel  motivele de fapt ale concedierii reclamantei.
Decizia de concediere nu poate fi completata sub aceste aspecte cu continutul unor acte exterioare, deoarece in caz contrar s-ar contraveni prevederilor art. 77 din codul muncii in conformitate cu care, in caz de conflict de munca angajatorul nu poate invoca in fata instantei alte motive de fapt decat cele precizate in decizia de concediere iar pe de alta parte nu se poate verifica temeinicia masurii dispuse.
Neindicarea motivelor de fapt ale concedierii atrage nulitatea deciziei emise, in conditiile in care nu este posibil ca angajatorul sa le precizeze ulterior ori ca acestea sa fie stabilite de instanta de judecata.
Dat fiind caracterul formal al deciziei de concediere,aceasta,potrivit dispozitiilor art.76 lit.a din Codul muncii trebuind sa contina in mod obligatoriu motivele ce determina concedierea, lipsa din cuprinsul deciziei a unor elemente prevazute de textul de lege mai sus indicat,nu poate fi complinita prin alte acte anterioare,ulterioare sau concomitente emiterii deciziei, inclusiv prin aparari facute in fata instantei de intimata, cu ocazia judecarii contestatiei indreptate impotriva deciziei.
Fata de imprejurarea ca legiuitorul a prevazut sanctiunea care intervine in situatia incalcarii normelor imperative si de faptul ca vatamarea este prezumata si nu poate fi inlaturata,Curtea considera ca decizia de concediere este nelegala,aceasta neputand produce efectele juridice pentru care a fost emisa de angajator.
Potrivit dispozitiilor art.248 Cod pr.civila instanta se va pronunta mai intai asupra exceptiilor de procedura precum si asupra celor de fond care fac inutila in tot sau in parte administrarea de probe ori,dupa caz,cercetarea in fond a cauzei.
Avand in vedere cauza de nulitate mai sus mentionata,urmeaza a se constata faptul ca nu se mai impune analizarea criticilor privind temeinicia deciziei de concediere,deoarece legalitatea este o cerinta care trebuie sa fie indeplinita in prealabil,obligatoriu,iar in situatia incalcarii cerintelor de legalitate,decizia de concediere este lipsita de efecte juridice.
Pentru considerentele aratate, Curtea, in baza art.480 C.pr.civ., va respinge ca nefondat apelul.
In temeiul dispozitiilor art.453 Cod pr.civila, va obliga apelanta sa plateasca intimatei suma de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand onorariu avocatial.