Restituirea de piata a apartamentelor

      Potrivit art.50? din L. nr.10/2001, proprietarii ale caror contracte de vanzare-cumparare, incheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile au dreptul la restituirea pretului de piata al imobilelor, stabilit conform standardelor internationale de evaluare iar valoarea acestor despagubiri se stabileste prin expertiza.
Chiar daca reclamantii au beneficiat de restituirea pretului actualizat pe care l-au platit pentru imobil, legiuitorul, prin edictarea acestui text de lege, a apreciat ca in acest mod nu s-a facut o reparatie integrala a prejudiciului cauzat prin anularea contractelor de vanzare cumparare si prin urmare, s-a conferit posibilitatea tuturor proprietarilor ale caror contracte de vanzare cumparare au fost desfiintate, sa solicite restituirea pretului de piata al imobilelor. In aceste conditii,  nu poate fi vorba de o problema de neretroactivitate a legii intrucat prin textul de lege enuntat, a luat nastere o nou drept de creanta in patrimoniul fostilor proprietari, diferit de cel anterior constand in restituirea pretului actualizat cu indicele de inflatie si deci, din acest punct de vedere, reclamantii se pot prevala de prevederile art.50? din L. nr.10/2001, introduse prin L. nr.1/2009.
Nu este mai putin adevarat ca prin textul de lege mentionat, se instituite o raspundere speciala pentru evictiune in baza careia proprietarii ale caror contracte de vanzare-cumparare au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile devin titularii unui drept de creanta constand in pretul de piata al imobilelor respective, insa numai in conditiile in care contractele de vanzare-cumparare au fost incheiate cu respectarea prevederilor L.112/1995. In speta, prin Decizia civila nr. din a Curtii de Apel Brasov s-a retinut, cu putere de lucru judecat, ca atat vanzatorul cat si cumparatorii au fost de rea-credinta la incheierea contractului, cumparatorii cunoscand cauza evictiunii si mai mult decat atat, s-a precizat ca acest contrat de vanzare cumparare s-a incheiat cu incalcarea dispozitiilor imperative ale L.112/1995, in vigoare la data incheierii contractului.
Asadar, nu se poate retine, in favoarea reclamantilor, incidenta dispozitiilor art.50? din L. nr.10/2001 cat timp nu sunt intrunite conditiile speciale prevazute de acest act normativ, respectiv contractul de vanzare cumparare nu s-a incheiat cu respectarea prevederilor L.112/1995.
    De asemnea, instanta mai retine ca, in cauza, nu este incidenta jurisprudenta CEDO stabilita prin cauza Raicu contra Romaniei, astfel cum au invocat reclamantii. Astfel, principiul retinut de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Raicu contra Romaniei (19.10.2006), potrivit caruia “unul dintre elementele fundamentale ale superioritatii dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care urmareste, printre altele, ca solutia data si ramasa definitiva sa nu mai fie repusa pe rol” -paragraful 24) nu este incident in speta de fata, dat fiind diferenta situatiilor de fapt dintre cele doua spete.  Astfel, in cauza Raicu contra Romaniei, reclamanta si-a vazut recunoscut dreptul sau de proprietate asupra apartamentului in cauza, jurisdictiile interne considerand-o de buna credinta la incheierea contractului de vanzare-cumparare, iar anularea hotararii definitive si irevocabile din data de 12.03.2001 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, prin intermediul unui recurs in anulare, a constituit o ingerinta in dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.
      In speta de fata, se observa ca reclamantilor li s-a anulat printr-o hotarare defintiva si irevocabila contractul de vanzare-cumparare incheiat cu Statul Roman, prin S.C. RIAL SRL., neavand un “bun” in sensul jurisprudentei CEDO, in vreme ce in cauza Raicu contra Romaniei, s-a statuat de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului ca reclamanta avea un ”bun”, in sensul jurisprudentei Curtii, fata de art. 1 din Protocolul nr. 1, date fiind cele retinute printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila.
      In acelasi sens, se retine ca notiunea de “bun” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventiea Europeana a Drepturilor Omului poate acoperi atat “bunurile actuale”, cat si valori patrimoniale, inclusiv creante, in virtutea carora reclamantii pot pretinde ca au cel putin o “speranta legitima” de a beneficia afectiv de un drept de proprietate. O creanta nu poate fi considerata drept o “valoare patrimoniala” decat atunci cand are o baza suficienta in dreptul intern, de exemplu atunci cand este confirmata de o jurisprudenta bine stabilita a tribunalelor (Kopecky impotriva Slovaciei). Or, in cazul in speta, reclamantii nu se pot prevala nici de un “bun actual” de vreme ce contractul de vanzare cumparare a fost anulat si nici de o “speranta legitima”, prin hotararea de anulare a contractului retinandu-se reaua lor credinta la incheierea contractului.

(Sentinta civila nr.2662/03.03.2010.)