Raspundere materiala in cazul cheltuielilor de specializare a doctorilor. Legalitatea clauzei de raspundere prin prisma dreptului la libera circulatie a fortei de munca. Situatiile in care se poate atrage raspunderea materiala si limitele raspunderii

MATERIE:DREPTUL  MUNCII
OBIECT:
Raspundere materiala in cazul cheltuielilor de specializare a doctorilor. Legalitatea clauzei de raspundere prin prisma dreptului la libera circulatie a fortei de munca. Situatiile in care se poate atrage raspunderea materiala si limitele raspunderii. .
Temei de drept: art.969 Cod civil, art.270 alin.1, art.281 Codul Muncii ;
Sursa primara:
                               Decizia civila nr.958/2008-R a Curtii de Apel Oradea
                                                       (dosar nr.4075/83/2007)

Prin sentinta civila nr.  285 din 12.02.2008 pronuntata in dosar nr. 4075/83/2007, Tribunalul Satu Mare a admis actiunea civila formulata de reclamantul S. O. N. O., in contradictoriu cu parata N. (P.) C.C. pentru despagubiri si, in consecinta:
A obligat parata sa plateasca reclamantului suma de 38.772 lei reprezentand despagubiri contractuale constand in acoperirea cheltuielilor ocazionate cu formarea profesionala.
Nu au fost acordate cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de fond a avut in vedere urmatoarele considerente:
Reclamantul, in calitate de angajator si parata in calitate de angajat - medic rezident - au incheiat contractul individual de munca nr. 1507/26.01.2001. La data de 27.01.2001 partile au incheiat un act aditional la acest contract prin care angajatorul s-a obligat sa suporte toate cheltuielile de pregatire in specialitate a angajatei pe intreaga durata a rezidentiatului, aceasta din urma obligandu-se sa lucreze in cadrul S. O. N.O.cel putin 5 ani de la data  la care va obtine titlul de medic specialist sub sanctiunea unor despagubiri reprezentand contravaloarea cheltuielilor suportate de catre angajator. Obligatia de plata a despagubirilor a fost confirmata si printr-o declaratie data de catre parata si autentificata la BNP T. T.,  sub nr. 256/26.01.2001. Prin aceasta declaratie a fost cuantificata si intinderea despagubirilor pe care s-a obligat parata sa le plateasca in cazul nerespectarii indatoririlor asumate, inclusiv a aceleia de a lucra in cadrul unitatii sanitare angajatoare, cel putin 5 ani de la data la care va obtine titlul de medic specialist (alin. 2 si alin. 4 din Declaratie) la nivelul a 36 de salarii medii pe economie, la care se adauga penalitatile de intarziere.
Raportul juridic de munca al paratei cu reclamantul a incetat, in temeiul dispozitiilor art. 79 Codul muncii, la data de 01.11.2006, ca urmare a demisiei inregistrate sub nr. 3732/16.10.2006, la aproximativ doua luni de la numirea sa ca medic specialist gastroenterolog.
Din starea de fapt evocata si dovezile pe care se intemeiaza (contractul de munca si actul aditional la acesta, nota de lichidare, mentiunile efectuate in contractul de munca) rezulta ca parata nu si-a respectat obligatia de a lucra cel putin 5 ani de la data obtinerii titlului de medic specialist, in cadrul unitatii sanitare angajatoare.
Prin cererea de chemare in judecata, reclamantul solicita obligarea paratei la repararea  prejudiciului cauzat prin nerespectarea acestei indatoriri, prejudiciu a carui intindere o considera a fi cea stabilita in actul aditional la contractul individual de munca si declaratia autentica.
In conformitate cu dispozitiile art. 270 alin. 1 Codul muncii salariatii raspund patrimonial, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului. Art. 295 alin. 2 dispune ca prevederile sale se completeaza cu dispozitiile legislatiei civile, in masura in care aceste din urma dispozitii nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de munca. Avand in vedere aceste dispozitii de trimitere cuprinse in Codul muncii, instanta urmeaza sa analizeze pretentiile reclamantului raportat la normele raspunderii civile contractuale cuprinse in Codul civil si invocate ca temei de drept al cererii.
Unul din principiile specifice efectelor contractului, este acela al fortei obligatorii consacrat prin art. 969 alin. 1 Cod civil, care dispune imperativ "Conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante". Cu alte cuvinte, contractul este legea partilor, fiind tinute sa-l respecte intocmai, in masura in care nu se incalca ordinea publica, bunele moravuri si normele imperative ale legii. Prin actul aditional la contractul de munca partea parata si-a asumat obligatia de a presta munca in calitate de angajata a partii reclamante timp de cel putin 5 ani de la data obtinerii titlului de medic specialist, in caz contrar urmand sa plateasca o despagubire echivalenta cu 36 salarii medii pe economie. Aceasta dispozitie avand ca obiect plata unor despagubiri echivaleaza cu o veritabila clauza penala, astfel cum este reglementata prin dispozitiile art. 1066-1072 Cod civil si interpretata si aplicata in doctrina si jurisprudenta, partile stabilind, prin acordul lor de vointa, intinderea daunelor interese pe care angajata urmeaza sa le plateasca in cazul nerespectarii obligatiilor contractuale.
In aparare, parata invoca nelegalitatea clauzelor actului aditional in raport cu dispozitiile art. 3 Codul muncii care consacra principiul libertatii muncii. Aceasta aparare nu poate fi, insa, retinuta. Libertatea muncii, din punct de vedere juridic, presupune - printre altele - dreptul persoanei de a alege singura si libera profesia, daca munceste sau nu, unde, pentru cine si in ce conditii. Ea se manifesta prin caracterul contractual al tuturor formelor raportului juridic de munca. De asemenea, si legislatia civila consacra principiul libertatii contractuale. Partea parata in cauza a avut libertatea de a incheia sau nu atat contractul de munca, cat si actul aditional la acesta, in conditiile prevazute.
Nu poate fi retinuta nici apararea potrivit careia reclamantul, nu ar fi respectat clauzele contractuale.  Obligatia asumata de acesta se refera la suportarea, in conditiile legii, a cheltuielilor pentru pregatirea in specialitate pe intreaga durata a rezidentiatului. Aceste cheltuieli se refera la cele ocazionate de insusirea cunostintelor de specialitate si a experientei necesare obtinerii titlului de medic specialist si nu la cheltuieli de transport si chirie, cum in mod eronat sustine parata.
Raportat la obligatia asumata contractual de catre parata, instanta aminteste ca aceeasi obligatie de despagubire, in aceleasi conditii este impusa si legal. In acest sens OUG  nr. 58/2001 privind organizarea si finantarea rezidentiatului, stagiaturii si activitatii de cercetare medicala, in vigoare la data incetarii raportului juridic de munca in cauza, dispune in art. 3 alin. 5 si alin. 6 ca, dupa obtinerea titlului de medic specialist, fostii rezidenti sunt obligati sa lucreze cel putin un numar de ani egal cu durata corespunzatoare finantarii rezidentiatului in specialitatea respectiva, nerespectarea acestei obligatii atragand raspunderea materiala a  rezidentului. Aceasta obligatie este preluata si in noua reglementare in materie, cuprinsa in OG 12/2008.
Pentru considerentele de fapt si de drept evocate, in temeiul dispozitiilor art. 270 alin. 1, art. 281 Codul muncii, Tribunalul a admis actiunea conform dispozitivului.
Cheltuieli de judecata nu s-au solicitat.
Impotriva acestei sentinte, in termen legal, scutit de plata taxelor de timbru a declarat  recurs reclamanta N.(P.) C. C., solicitand admiterea acestuia, casarea sentintei, respingerea actiunii, cu cheltuieli de judecata.
Prin motivele de recurs s-a invocat ca la  27.01.2001 s-a incheiat  actul aditional, reclamanta obligandu-se  a suporta toate cheltuielile ocazionate cu pregatirea de  specialitate, iar ea s-a obligat a lucra cel putin 5 ani la  unitatea reclamanta, in caz contrar urmand  sa suporte  contravaloarea cheltuielilor facute cu pregatirea  sa. Anterior semnarii acestui act, la  26.01.2001 a dat o declaratie prin care s-a obligat sa plateasca  36 salarii medii pe economie, declaratie ce nu se regaseste  in actul aditional ce exprima vointa partilor, instanta facand o interpretare gresita a actului dedus judecatii cand a motivat ca prin actul aditional s-a obligat sa plateasca cele 36 salarii medii pe economie.
Clauzele actului aditional sunt  clare, precise, instanta  neavand dreptul sa le modifice sau sa ii dea alt continut, gresit  procedand contrar acestor  dispozitii. Nu poate  fi apreciata declaratia data ca o clauza penala intrucat trebuia sa imbrace forma unei conventii sau clauze in contract, nelegal fiind obligata la  plata a 38.772 lei cheltuieli ocazionate  cu formarea profesionala.
Trebuia, conform actului aditional, ca reclamanta sa faca  dovada prejudiciului, adica a cheltuielilor ce le-a suportat cu pregatirea sa, conform art. 969 Cod civil, art. 195, 270  Codul muncii.
In drept s-au invocat  dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.
Examinand  sentinta recurata prin prisma motivelor de recurs cat si din oficiu, instanta de recurs constata urmatoarele:
Intre parti s-a incheiat  un contract  individual de munca la data de  26.01.2001 sub nr. 1507, iar dupa doar o zi, la  27.,01.2001 au semnat  un act aditional prin care intimata se  obliga  sa suporte  cheltuielile de pregatire  in specialitate a angajatei pe  toata durata rezidentiatului cu obligatia   corelativa a acesteia  ca dupa ce va obtine titlul de medic specialist, sa ramana a profesa in spitalul angajator cel putin o perioada de 5 ani, sub sanctiunea platii cheltuielilor suportate de angajator. La data incheierii initialului contract individual de munca si anterior incheierii actului aditional, recurenta a dat o declaratie autentificata sub nr. 256/26.01.2001 prin care s-a obligat la plata  despagubirilor la  nivelul a  36 salarii medii pe economie, cu penalitati de intarziere, stari de fapt corect retinute de instanta de fond.
Dupa terminarea rezidentiatului, la data de  16.10.2006, recurenta si-a inaintat  cererea de demisie sub nr.  3732 iar la  01.11.2006 s-a luat act de aceasta cerere,  raporturile de munca dintre parti incetand din aceasta data.
Problema in speta ce se impune a fi clarificata este aceea daca in cazul acestui raport de munca, partile  au libertatea de a negocia pe orice aspect, in speta pe locul muncii si in baza  unui consimtamant liber exprimat. Codul muncii permite  anumite limitari ale drepturilor salariatului, dar, ele  trebuie sa aiba o justificare, sa fie necesar, sa raspunda unui  interes general, sa fie  remunerat corespunzator pentru a  asigura  o acoperire echitabila a  prejudiciului pe care il  incearca salariatul din cauza limitarii respective.
Sigur ca, actul aditional in speta, s-a dorit a fi o modalitate de fidelizare a medicilor, dar, cata vreme  pe perioada cat  s-a  desfasurat specializarea, cheltuielile au fost suportate  de Statul Roman prin Ministerul Sanatatii si nu de intimatul reclamant, minister ce gestioneaza sistemul public de sanatate,  simpla  plecare a recurentei sau  neintoarcerea la vechiul loc de munca de unde a fost trimisa la specializare, nu poate  activa  clauza cuprinsa  in actul aditional decat in masura in care plecarea  medicului s-ar fi facut  catre un sistem privat de sanatate. Cat timp medicul continua a profesa tot in sistemul public de sanatate, la un alt spital, nu se poate retine  ca spitalul initial angajator ar fi suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat. Sigur ca, acest  spital s-a bazat pe faptul ca va avea in viitor un angajat specialist intr-un domeniu si ca  prin neintoarcerea acestuia  sau prin faptul ca nu a  continuat sa  ramana, pacientii vor fi lipsiti de serviciile acestuia, dar, acest aspect este o problema de gestionare a sistemului public de sanatate a Statului  Roman si nu a spitalului, iar pe de alta parte, acel medic  continua a presta o activitate de specialitate in acelasi sistem  public de sanatate, chiar daca la  alt spital, serviciile sale se intorc astfel catre aceiasi categorie de asigurati, chiar daca dintr-o alta zona, fara a fi exclusa situatia in care chiar pacientii, asiguratii din raza de activitate a spitalului reclamant sa fie in viitor tratati chiar la noul loc de munca al recurentei. Mai mult, si la spitalul reclamant, poate in aceleasi conditii ca un alt medic sa refuze dupa ce si-a efectuat specializarea sa se intoarca si sa-l aleaga pe acesta, fara ca astfel sa existe un prejudiciu efectiv adus ce sa impuna a fi reparat.
De altfel, nu este lipsit de importanta a se analiza modul in care medicul ajunge sa incheie actul aditional, declaratia de raspundere, atunci cand pleaca la specializare. Este cert ca actul aditional de fapt nu reprezinta o negociere, un rezultat al acesteia, ci mai mult, un contract de adeziune, astfel ca,  problema negocierii despagubirilor este exclusa,  fiind mai degraba o conditie impusa medicului pentru a putea  merge la specializare, astfel ca, acea clauza apare ca  fiind abuziva, mai ales ca, implicand o limitare a dreptului la munca, nu  asigura si o remunerare corespunzatoare a salariatului, al carui drept este supus unei limitari.
Se impune  insa si precizarea  faptului ca pe intreaga perioada de specializare, medicul a desfasurat o activitate  medicala intr-un spital public, fiind  firesc sa fie  si platit pentru serviciul prestat dar, nici macar aceasta salarizare nu s-a facut din bugetul intimatului ci al Ministerului Sanatatii, prejudiciul suferit nefiind  dovedit, gresit instanta de fond  retinand contrariul.
Clauza cuprinsa in actul aditional la contractul individual de munca este una abuziva, declaratia  data anterior este tot un rezultat al abuzului, urmarind sa lege medicul de  un anumit loc, spital, fara ca pentru aceasta limitare  a unui drept fundamental - alegerea locului de munca - sa se prevada o compensatie  financiara corespunzatoare, aspect de altfel retinut de Curtea de Apel Oradea si in decizia civila nr. 636/17.04.2008.
Raportat la  toate considerentele expuse, facandu-se o gresita aplicare a dispozitiilor art. 969 Cod civil, art. 270 alin. 1, 281 Codul muncii, fiind incidente dispozitiile  art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, instanta de recurs in baza art. 312 alin. 1, 3 Cod procedura civila a admis ca fondat recursul, a modificat in intregime sentinta  recurata in sensul ca a respins actiunea.
Retinand culpa procesuala a intimatului, in baza art. 274 Cod procedura civila, instanta de recurs  l-a  obligat  sa-i plateasca  recurentei 2000 lei cheltuieli de judecata in recurs reprezentand  onorariu avocatial.