Respectarea principiului sigurantei circuitului civil si a bunei-credinte a subdobanditorului unui imobil cu titlu oneros prin prisma art. 1 din Protocolul 1 al CEDO

(Decizie nr. 189A din data de 12.02.2010 pronuntata de Tribunalul Bucuresti)

Domeniu Procedura civila si penala (cai de atac, competente etc.) | Dosare Tribunalul Bucuresti | Jurisprudenta Tribunalul Bucuresti

DOSAR NR. 6137/300/2004

ROMANIA
TRIBUNALUL BUCURESTI SECTIA A III- A CIVILA
DECIZIA CIVILA NR. 189 A
SEDINTA PUBLICA DIN : 12.02.2010
TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN :
PRESEDINTE : IULIAN PANAIT
JUDECATOR :   DANIELA ANICA DUDU

GREFIER : GEORGE FLORENTIN BALTARETU

Pe rol solutionarea apelului de fata formulat de apelanta parata T. S., impotriva sentintei civile nr.1202/11.02.2009, pronuntata de Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, in contradictoriu cu intimata parata F.S..
Dezbaterile si sustinerile orale ale partilor au fost consemnate in incheierea din sedinta din data de 05.02.2010, incheiere ce face parte integranta din prezenta decizie civila, cand tribunalul, avand nevoie de timp pentru a delibera , a amanat pronuntarea la data de 10.02.2010:

T R I B U N A L U L   ,

Asupra apelului civil de fata, deliberand constata urmatoarele:

Prin sentinta civila nr1202/11.02.2009, pronuntata de Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti in dosarul nr. 6137/300/2004 (nr. vechi 6877/2004), s-au respins exceptiile lipsei calitatii procesuale active si a lipsei de interes a reclamantei F.S. ca neintemeiate; s-a respins exceptia inadmisibilitatii cererii principale, avand ca obiect revendicare, ca neintemeiata; s-a luat act de renuntarea paratei la invocarea exceptiilor insuficientei timbrari a actiunii, a autoritatii de lucru judecat si a prescriptiei dreptului la actiune; s-a admis actiunea formulata si precizata de reclamanta F.S., in contradictoriu cu parata T.S.; a fost obligata parata T.S. sa lase reclamantei in deplina proprietate si posesie apartamentul situat in Bucuresti, str. M.R., nr. 20, Corp B, et.1, sector 2, compus din urmatoarele spatii: trei camere, hol, doua bucatarii, culoar, wc, wc, pivnita, in suprafata utila de 70,22 mp, reprezentand o cota indiviza de 24,81% din imobil; o cota indiviza de 24,81% din partile de folosinta comuna ale imobilului, precum si 46,89 mp teren situat sub constructie; a luat act ca reclamanta nu solicita cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta a retinut urmatoarele:

Prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 28344/24.11.1923 (filele 3-6), C.M.B. a cumparat de la V.T.R. imobilul din Bucuresti, str. M.R., nr. 32, fosta str. Sf. Spiridon, aratandu-se expres faptul ca : "corpul de cladire din fund este liber, iar cel din fata e dobandit pe riscul cumparatorului care isi ia asupra-si orice consecinta din orice contracte de inchiriere".
Imobilul este acelasi cu cel care are la acest moment adresa postala str. M.R., nr. 20, astfel cum rezulta din relatiile comunicate de PMB - Serviciul Nomenclatura Urbana (fila 36) si procesul-verbal de inventariere, evaluare si predare nr. 177/29.10.1952 (fila 37).
Prin Decizia nr. 1254/15.08.1953 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai (fila 41) au fost preluate in proprietatea statului, fara plata, in temeiul dispozitiilor Decretului Lege nr. 111/1951 si 224/1951, un numar de 63 de imobile, printre care si imobilul din str. Maria Rosetti, nr. 20, numele proprietarului din tabelul anexa la decizie fiind R.C. Din adresa emisa la 5.11.1952 (fila 40), prin care se solicita punerea in executare a acestei decizii, se face mentiune privind preluarea intregului imobil de la adresa aratata, fiind de data aceasta indicat, in mod corect, numele proprietarului ca fiind B.C., astfel ca instanta a apreciat ca in tabelul anexa se strecurase o eroare materiala cu privire la prima litera a numelui proprietarului imobilului nationalizat, care a fost trecuta R in loc de B.
Reclamanta este unicul mostenitor al fostului proprietar, B.C., astfel cum rezulta din certificatele de mostenitor nr. 46/28.02.2000 emis de pe urma defunctului B.C. (fila 8), nr. 16/9.02.2000 emis de pe urma defunctului B.M.M. (fila 7) si declaratia de acceptare a reclamantei, in calitate de unica fiica, a succesiunii ramase de pe urma defunctei B.E., declaratie autentificata sub nr. 447/14.03.2001 (fila 33).
Dupa caderea regimului comunist la 22.12.1989, reclamanta si autoarea sa, B.E., au facut demersuri la institutiile statului in vederea sistarii oricarei vanzari a imobilului si, apoi, in vederea restituirii imobilului in cauza, fara ca acestea insa sa primeasca un raspuns favorabil.
Astfel, prin adresa inregistrata la S.C. Apolodor S.A sub nr. 5922/25.11.1998 (fila 142), autoarea reclamantei a solicitat societatii care administra locuintele si avea mandat pentru a le instraina chiriasilor cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, respectiv S.C. Apolodor S.A, sa sisteze orice vanzare pentru acest imobil pana cand aceasta va rezolva problema diferentei de nume intre autorul acesteia, B.C., si fostul proprietar de la care s-a preluat imobilul, R.C.
Ulterior, reclamanta a notificat, potrivit dispozitiilor Legii nr. 10/2001, la 10.08.2001 si la 18.10.2001, P.M.B., prin executorul judecatoresc Alecsandru Petre (filele 123-124), solicitand in principal restituirea in natura a imobilului, in urma acestor notificari fiind emisa Dispozitia Primarului General nr. 1119/10.07.2003 (fila 26) prin care i s-a restituit reclamantei in natura imobilul din str. M.R., nr. 20, cu exceptia apartamentelor vandute in baza Legii nr. 112/1995 prin contractele de vanzare-cumparare nr. 1314/1996 si 4914/1999.
Prin contractul de vanzare-cumparare nr. 4914/20.01.1999 (filele 9.10), parata T.S. a dobandit de la PMB - reprezentata prin S.C Apolodor S.A, apartamentul de la parterul si etajul 1 al Corpului B, situat in Bucuresti, str. Maria Rosetti, nr.20, sector 2, compus din urmatoarele spatii: trei camere, hol, doua bucatarii, culoar, wc, wc, pivnita, in suprafata utila de 70,22 mp, reprezentand o cota indiviza de 24,81% din imobil; o cota indiviza de 24,81% din partile de folosinta comuna ale imobilului, precum si 46,89 mp teren situat sub constructie.
Acest contract a fost incheiat pe baza existentei contractelor de inchiriere nr. 11277/13.01.1997 (fila 161) si nr. 12145/30.03.1998 (fila 166), prin care parata a dobandit folosinta imobilului in baza atribuirii acesteia la data de 16.12.1996 din fondul locuintelor de stat (fila 165)
Instanta a constatat in primul rand faptul ca primul contract de inchiriere a fost incheiat de parata ulterior datei intrarii in vigoare a Legii nr. 112/1995 (data intrarii in vigoare - 29.11.1995), si, in al doilea rand, faptul ca prima cerere formulata de autoarea reclamantei fusese inregistrata la S.C Apolodor S.A, mandatarul vanzatorului PMB, anterior incheierii contractului de vanzare-curnparare nr. 4914/20.01.1999 ce reprezinta titlul de proprietate opus de parata T.S. reclamantei (fila 9-10).
In drept, instanta a aratat ca, potrivit dispozitiilor art.137 alin.l Cod proc.civ., este tinuta sa se pronunte cu prioritate asupra exceptiilor de fond invocate de parata prin intampinare si notele scrise depuse la dosar, in ordinea care rezulta din efectele pe care le-ar produce admiterea acestora, respectiv exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei pe cererea principala, exceptia lipsei de interes a acesteia si, doar in cazul respingerii acestora, exceptia inadmisibilitatii actiunii.
Instanta a aratat, referitor la calitatea procesuala activa a reclamantei si interesul acesteia in promovarea actiunii in revendicare ca sustinerile paratei sunt aceleasi pentru ambele exceptii invocate, aceasta aratand in motivare ca reclamanta a dobandit si instrainat deja partea din imobil restituita acesteia prin Dispozitia Primarului General si ca s-au stabilit masuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vandute chiriasilor de catre PMB.
Raportat la aceste sustineri, instanta a apreciat exceptiile aratate ca fiind neintemeiate motivat de faptul ca reclamanta a facut dovada calitatii sale de mostenitor al fostului proprietar prin inscrisurile aratate in cadrul stabilirii situatiei de fapt, fiind deci succesorul in drepturi al acestuia si care nu are posesia imobilului aratat, neavand vreo relevanta faptul ca, pentru partea din imobil ce nu face obiectul cauzei de fata, reclamanta nu mai are calitatea de proprietar in urma instrainarii acesteia catre un tert.
De asemenea, nu are relevanta raportat la fundamentul juridic al pretentiilor deduse judecatii, respectiv compararea titlurilor partilor obtinute de la autori diferiti, faptul ca reclamantei i s-a propus prin Dispozitia aratata acordarea unor despagubiri prin echivalent banesc pentru apartamentul ce face obiectul cauzei de fata. Nici faptul ca Dispozitia nu a fost contestata de catre aceasta nu are relevanta pe exceptiile invocate deoarece o astfel de contestatie ar fi avut un alt temei juridic decat actiunea de fata.
In ceea ce priveste interesul reclamantei, instanta a aratat ca este evident folosul practic urmarit de reclamanta, acesta fiind de asemenea legitim, personal si direct, nascut si actual, din moment ce reclamanta nu se afla in posesia corpului B de cladire, cumparat de parata si aflat in posesia acesteia, desi reclamanta insasi detine un titlu de proprietate ce solicita a fi comparat cu al paratei pentru se stabili care dintre acestea este mai bine caracterizat. Mai mult, reclamanta nu a fost despagubita pana la acest moment pentru acest imobil nici in natura si nici prin echivalent banesc.
Pentru aceste considerente, instanta a respins ca neintemeiate exceptiile lipsei calitatii procesuale active si a lipsei de interes a reclamantei si a analizat exceptia inadmisibilitatii actiunii, invocata de parata.
Raportat la exceptia inadmisibilitatii cererii principale, avand ca obiect revendicare intemeiata pe dispozitiile art.480 Cod civ., instanta a aratat ca parata a sustinut in motivarea exceptiei ca, prin intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, lege speciala ce guverneaza regimul juridic al imobilelor preluate de stat in mod abuziv, o actiune in revendicare intemeiata pe prevederile art.480 si urm. C.civ. nu este admisibila.
Instanta a aratat ca dispozitiile art. 21 din Constitutia Romaniei consacra accesul liber la justitie ca drept fundamental, prevazandu-se ca "nicio lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept".
Acest drept fundamental este prevazut si in art. 6 din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale: "Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita prin lege, care va hotari asupra incalcarii drepturilor sale..."
Demersul de fata trebuie sa aiba in vedere si art. 41 din Constitutia Romaniei si art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventia mentionata, privind dreptul fundamental la proprietate si respectul bunurilor, precum si dispozitiile art 20 din Constitutia Romaniei, conform carora in materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv ale Constitutiei Romaniei, trebuie sa respecte conventiile internationale la care Romania este parte, dar si interpretarea si aplicarea acestora trebuie sa fie conforma acestor norme internationale, in caz de conflict avand prioritate norma internationala.
Actiunea in revendicare este remediul juridic si mijlocul procedural prin care o persoana cere in justitie sa i se recunoasca dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedata, solicitand restituirea lui in natura.
Ingradirea exercitiului acestei actiuni ar reprezenta o incalcare a insusi dreptului de proprietate si a principiului liberului acces la justitie, intrucat alt mijloc procedural in justitie pentru apararea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui si pentru obtinerea restituirii in natura nu exista.
Legea nr. 10/2001, respectand dispozitiile 6 din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale si ale art. 21 din Constitutia Romaniei, nu prevede nicaieri o interdictie privind formularea actiunii in revendicare de catre "fostul" proprietar impotriva cumparatorului de la stat in baza Legii nr. 112/1995, detinator actual al imobilului. Or, unde legea nu interzice, este permis.
Legea nr. 10/2001 nu prevede in mod expres posibilitatea acestei actiuni in revendicare pentru simplul motiv ca aceasta cerere nu cade sub incidenta acestei legi, ci ramane supusa Codului Civil.Mai mult, Legea nr. 10/2001 reglementeaza doar masurile reparatorii in raportul dintre "persoana indreptatita" si organele si unitatile detinatoare (ale administratiei publice, regii autonome sau societati cu capital de stat si organizatii cooperatiste), deci in raporturile cu altii decat persoanele fizice cumparatoare de la stat.Aceasta lege nu vizeaza raportul juridic direct dintre adevaratul proprietar si cumparatorul persoana fizica de la stat, acest raport juridic ramanand supus Codului Civil, cu exceptia unor dispozitii din Legea nr.10/2001 care au incidenta in ceea ce priveste dreptul comun si care sunt privesc raporturile dintre adevaratul proprietar si cumparatorul de la stat (ex.: art 2, art. 45).
De asemenea, dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu pot fi insa interpretate in sensul ca dupa aparitia Legii nr. 10/2001 aceasta "lege speciala de reparatie" prevazuta de textul citat exista si adevaratul proprietar nu ar mai putea utiliza calea revendicarii de drept comun.
Articolul mentionat nu exprima decat principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale in raport cu o norma speciala care sa reglementeze aceeasi materie: poate fi considerata inadmisibila actiunea in revendicare intemeiata pe Codul Civil atunci cand exista deschisa o alta actiune in justitie, speciala, reglementata printr-o lege speciala, pentru obtinerea aceleiasi finalitati, si anume restituirea in natura a bunului si restabilirea aceluiasi drept - dreptul de proprietate.
Legea nr. 10/2001 nu da insa adevaratului proprietar o asemenea cale procedurala speciala de restabilire a proprietatii insasi atunci cand imobilul a fost deja vandut catre chiriasi, situatia din cauza de fata, ci da posibilitatea adevaratului proprietar sa ceara, la exclusiva sa decizie, ca pentru bunul sau sa fie despagubit prin echivalent, acest drept la despagubiri - drept de creanta, este insa un drept distinct de insusi dreptul de proprietate (drept real, care se exercita direct asupra bunului).
Asadar, intre actiunea in revendicare intemeiata pe Codul Civil si posibilitatile deschise de Legea nr. 10/2001 nu exista subsidiaritatea "drept comun - norma speciala" si ipoteza art. 6 alin. 2 teza 2 din Legea nr. 213/1998 nu este incidenta, caci cele doua cai legale au obiect diferit (actiunea in revendicare vizeaza restituirea bunului in natura si conservarea insusi a dreptului de proprietate, iar caile deschise adevaratului proprietar in contextul Legii nr. 10/2001 in cazul in care bunul a fost vandut chiriasului vizeaza acordarea, la cererea acestuia, de despagubiri banesti sau alte masuri echivalente.)
Decizia nr. XXXIII pronuntata la 9.06.2008 de inalta Curte de Casatie si Justitie in recursul in interesul legii nu contrazice argumentele aratate de instanta, dimpotriva se stabileste ca "concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres in legea speciala. In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala (Legea nr. 10/2001) si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, conventia are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice".
Astfel, numai pentru situatia in care instanta ar aprecia ca exista norme speciale in Legea 10/2001 ce deroga de la dreptul comun, acestea s-ar aplica cu prioritate, cu conditia insa de a nu contraveni normelor Conventiei Europene a Drepturilor Omului.
Instanta a apreciat astfel, fata de considerentele aratate, ca actiunea in revendicare este admisibila si urmeaza a fi analizata de catre instanta pe fondul acesteia, astfel ca a respins exceptia inadmisibilitatii cererii principale, avand ca obiect revendicare intemeiata pe dispozitiile art.480 Cod civ. ca neintemeiata.
Pe fondul cauzei, in drept, instanta a aratat ca este investita cu actiunea in revendicare intemeiata pe dreptul comun, si ca, potrivit art.2 alin.l lit e din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sunt "imobile preluate abuziv -imobilele considerate a fi fost abandonate, in baza unei dispozitii administrative sau a unei hotarari judecatoresti pronuntate in temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situatiei bunurilor de orice fel supuse confiscarii, confiscate, fara mostenitori sau fara stapan, precum si a unor bunuri care nu mai folosesc institutiilor bugetare, in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", cazul imobilului ce face obiectul cauzei (fila 119), iar potrivit aliniatului 2, persoanele ale caror imobile au fost preluate fara titlu valabil isi pastreaza calitatea de proprietar avuta la data preluarii, pe care o exercita dupa primirea deciziei sau a hotararii judecatoresti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
In cauza de fata, ca urmare a trecerii in proprietatea statului a unui imobil fara respectarea dispozitiilor din materia proprietatii, se recunoaste, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamantei, astfel cum reiese din dispozitiile aratate.
Consecinta directa a celor expuse mai sus o constituie faptul ca reclamanta poate fi considerata ca detine un bun, in sensul art 1 din Protocolul nr.l la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si o astfel de preluare reprezinta o privare de bun, constituind o ingerinta in dreptul de proprietate al recurentei, aceasta neavand posibilitatea de a intra in posesia bunului, de a-1 vinde sau de a-1 lasa mostenire, de a consimti o donatie sau de a dispune de acesta intr-un alt fel, astfel ca instanta constata ca aceasta situatie a avut ca efect privarea reclamantei de proprietatea sa in sensul celei de a doua fraze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr.l.
O privare de proprietate rezultand din aceasta norma nu poate sa se justifice decat daca se demonstreaza ca a intervenit in conditiile prevazute de lege, pentru cauza de utilitate publica si cu respectarea principiului proportionalitatii, iar criteriile stabilite prin jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului pentru analizarea justificarii ingerintei sunt urmatoarele: ingerinta sa fie prevazuta de lege; ingerinta sa vizeze un scop legitim; sa fie respectata proportionalitatea ingerintei.
Cu privire la aceste aspecte, instanta a constatat in primul rand ca preluarea imobilului nu s-a facut pentru cauza de utilitate publica si in al doilea rand ca Decretul nr. 111/1951 reprezinta o ingerinta abuziva, ca ingerinta nu viza un scop legitim, ca la momentul ingerintei, 1952, nu existau dispozitii legale care sa reglementeze dreptul de despagubire al proprietarilor carora le-au fost preluate imobilele de catre stat.
In atare conditii, in care imobilul a fost preluat de catre stat in mod evident fara titlu valabil, rezulta ca reclamanta nu a pierdut niciodata dreptul de proprietate asupra imobilului din cauza, axand in patrimoniul sau un bun, in sensul art.l din Protocolul nr.l la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, act normativ ce face parte din dreptul intern inca din anul 1994.
Avand in vedere ca ambele parti, respectiv reclamanta si parata, prezinta titluri de proprietate asupra apartamentului in litigiu, pentru a aprecia care dintre parti este indreptatita, conform titlului detinut, sa pastreze in patrimoniu dreptul si sa aiba toate prerogativele acestuia, instanta a procedat la compararea celor doua titluri exhibate din punct de vedere al eficientei juridice si al preferabilitatii, avand in vedere si dispozitiile Legii 10/2001 si ale Legii nr. 112/1995.
Faptul ca instanta a aratat anterior, cu privire la admisibilitatea acestui capat de cerere, ca nu exista subsidiaritatea norma generala - norma speciala intre prevederile art. 480 Cod civ. (fundamentul juridic al pretentiilor reclamantului) si ale Legii nr. 10/2001 republ., nu este de natura sa atraga inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 10/2001 in cadrul compararii titlurilor, care trebuie analizate in lumina tuturor prevederilor legale aplicabile.
Aceste dispozitii, constituind dreptul comun in materia restituirilor imobilelor nationalizate in perioada comunista, nu pot fi ignorate in cadrul actiunii in revendicare de drept comun intrucat efectele acesteia se refera la modalitatea concreta de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuziva a imobilelor de catre stat in perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, dar si avandu-se in vedere hotararea instantei supreme nr. XXXIII pronuntata la 09.06.2008 in recursul in interesul legii, obligatorie pentru instante.
Prin aparitia Legii 10/2001 legiuitorul a intentionat reglementarea unui regim unitar al categoriei de imobile vizate, constand in derularea unei proceduri administrative, in principal, si promovarea unor actiuni in justitie, fie directe, in situatia in care nu este posibila ori ineficace parcurgerea fazei prealabile, fie pe calea controlului judiciar al actelor emise in procedura administrativa.
Astfel, desi actiunea de fata este intemeiata pe dreptul comun, obiectul special al acesteia - imobil nationalizat in perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, atrage obligativitatea analizarii celor doua titluri prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001 rep., intentia legiuitorului fiind aceea de a stabili un regim nediscriminatoriu pentru aceste bunuri.
Din modul de formulare a dispozitiilor art 45 alin 2 din Legea 10/2001 republ., se deduce intentia legiuitorului de a fi mentinute contractele de vanzare-cumparare incheiate cu buna-credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, recunoasterea prevalentei interesului sudobanditorului ce a dovedit o atare atitudine subiectiva impunandu-se pentru asigurarea securitatii circuitului civil si a stabilitatii raporturilor juridice, neavand relevanta de cine este detinut imobilul.
Ca atare, criteriul de analiza a actiunii in revendicare nu il reprezinta compararea, potrivit regulilor clasice (reguli ce nu au o consacrare legislativa, fiind doar o creatie a jurisprudentei si doctrinei), a titlurilor infatisate de persoane cu interese contrare asupra aceluiasi imobil, ci atitudinea subiectiva a subdobanditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu ce se impune prin vointa legiuitorului, explicit consacrata prin dispozitiile Legii 10/2001 si in considerarea caruia titlul subdobanditorului este preferabil celui adevaratului proprietar, astfel ca se impune verificarea conditiilor in care s-a perfectat contractul de vanzare-cumparare nr. 4914/20.01.1999, respectiv a dispozitiilor Legii 112/1995.
Rationamentul expus anterior porneste de la premisa inexistentei titlului statului, sustinuta de reclamanta (care a afirmat ca bunul a fost vandut de un neproprietar, fiind vandut bunul altuia) si confirmata de instanta, atragand incidenta ipotezelor descrise in alin 2 din art. 45 - fiind vorba despre un imobil preluat fara titlu de catre stat "titlul cumparatorului constituit prin raportare la acesta este valabil numai daca dobanditorul a fost de buna-credinta la momentul contractarii - si a art. 18 lit. c - "masurile reparatorii se stabilesc numai   in echivalent in cazul in care imobilul a fost instrainat cu respectarea dispozitiilor legale".
Instanta a aratat in primul rand faptul ca, pentru a fi aplicabile dispozitiile aratate, este necesar ca titlul paratei sa fi fost incheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Astfel, prin interpretarea literala a dispozitiilor art. 9 alin.l din Legea nr. 112/1995 care prevad ca, "chiriasii titulari de contract ai apartamentelor (...) pot opta, dupa expirarea termenului prevazut la art. 14 pentru cumpararea acestor apartamente", instanta a constatat ca dreptul de a cumpara aceste apartamente este prevazut de lege exclusiv in favoarea unor persoane care au calitatea de chiriasi la data intrarii in vigoarea a legii, respectiv la 29.11.1995.
Aceasta interpretare a legii este confirmata si prin dispozitiile art 41 din H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea si completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului, stabilite prin Hotararea Guvernului nr. 20/1996, prin care se prevede expres faptul ca "dreptul de a cumpara apartamentele in care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, il au numai chiriasii care, avand un contract de inchiriere valabil incheiat, ocupau apartamentele respective data intrarii in vigoare a legii".
In raport de aceste argumente, instanta a constatat ca parata nu avea dreptul de a dobandi imobilul aratat in conditiile art.9 din Legea nr. 112/1995, neavand calitatea ceruta de lege, aceea de chirias, la data intrarii in vigoare a legii aplicabile, din moment ce primul contract de inchiriere a fost incheiat la 13.01.1997 (fila 162).
Desi in urma celor constatate rezulta inutilitatea verificarii existentei bunei-credinte a chiriasului cumparator, instanta a analizat totusi si indeplinirea acestei conditii prevazuta de art. 45 alin.2 din Legea 10/2001 pentru a argumenta solutia pe fondul cauzei. Astfel, instanta a aratat ca, din economia dispozitiilor Legii nr. 10/2001 modif. rezulta ca bum-credinta consta in credinta dobanditorilor imobilelor ca au contractat cu un veritabil proprietar, cu respectarea, la incheierea actului de instrainare, a prevederilor legale ce reglementau respectiva instrainare.
Legea nu precizeaza ce se intelege prin buna credinta si nici daca ea trebuie sa fie comuna, adica bilaterala, ori, dimpotriva unilaterala.
Pornind, pe de o parte, de la faptul ca legea nu distinge, iar, pe de alta parte, de la insasi ratiunea textului de lege - ocrotirea bunei-credinte - si de la aspectul ca salvarea actului intereseaza in primul rand pe cumparator, in literatura de specialitate s-a apreciat ca buna-credinta este suficient sa existe in persoana achizitorului, caci el este singurul interesat sa paralizeze efectele unei actiuni in revendicare sau anulare, instrainatorul fiind oricum tinut potrivit legii, fie sa restituie in natura imobilul in litigiu, fie sa acorde masuri reparatorii in echivalent, buna sau reaua-credinta interesand doar intinderea obligatiei de restituire si, eventual, de reparare a prejudiciului cauzat prin instrainarea bunului respectiv.
Aceasta solutie apare ca fiind corecta atata vreme cat si temeiul juridic al exceptiei prevazute de art. 45 alin 2 din Legea 10/2001 il reprezinta principiul ocrotirii bunei-credinte a "tertului indus in eroare prin aparenta", neavand vreo relevanta faptul ca proprietarul aparent este de buna sau de rea-credinta, fiindca numai buna-credinta a tertului este cea care are valoare.
Cat priveste notiunea de buna-credinta, prin analogie, sunt aplicabile dispozitiile art. 1898 Cod civil care defineste buna-credinta ca fiind "credinta posesorului ca cel de la care a dobandit imobilul avea toate insusirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea", fiind suficient ca buna-credinta sa fi existat la momentul incheierii actului.
Statutul de verus dominus al statului presupune ca titlul sau este legal, iar la data cumpararii bunului de catre parata - 20.01.1999 - exista cel putin o notificare prin care autoarea reclamantei isi arata intentia de a reglementa situatia juridica a imobilului, formulata in 1998 (fila 142), astfel ca nici vanzatorul si nici parata nu putea sa considere ca nu exista nicio problema cu privire la imobilul pe care urma sa-1 cumpere.
Un minim de diligenta pe care ar fi putut sa-1 depuna ar fi fost suficient pentru a afla despre existenta unor demersuri facute deja de autoarea reclamantei.
Instanta a apreciat ca, fiind de notorietate mai ales pentru chiriasii din imobilele nationalizate ca exista o Comisie infiintata in temeiul Legii 112/1997, ar fi fost necesar ca paratul sa solicite relatii privind imobilul chiar de la aceasta ori macar de la P.M.B. care pusese in vanzare imobilul.
In aceste conditii, buna-credinta a paratei care oricum nu era indreptatita sa cumpere acest imobil m poate fi retinuta, neputand produce efectul prevazut de art 45 din Legea 10/2001 si art. 46.3 din HG nr. 498/2003, astfel incat, cererea reclamantei prin care solicita restituirea imobilului este intemeiata, titlul acesteia fiind conservat si, astfel, preferabil.
Cu privire la aplicabilitatea in cauza a principiului de drept error communis facit jus (principiul aparentei in drept), invocat de parata, instanta arata ca acesta in mod corect a enumerat conditiile ce trebuie indeplinite cumulativ pentru a deveni aplicabil principiul, respectiv eroarea trebuie sa fie comuna sau unanima si invincibila.
Avand in vedere situatia de fapt retinuta pe baza probatoriului administrat, instanta a aratat ca nu sunt indeplinite conditiile aratate, eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vanzatorului neputand fi considerata comuna din moment ce se cunostea modul de preluare a acestor imobile si in nici un caz invincibila motivat de faptul ca prin minime diligente parata ar fi aflat despre existenta unui fost proprietar care a solicitat deja restituirea imobilului in natura.
Referitor la practica Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit deja de instanta ca, in cauza, numai reclamanta detine un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventie.
Jurisprudenta constanta a Curtii este cea exprimata si prin Hotararea Pinkow at Pink, ca si prin Hotararea Raicu impotriva Romaniei, in sensul ca se va da relevanta principiului securitatii circuitului civil insa fara a se aduce atingere dreptului reclamantilor - fosti proprietari - la masuri reparatorii in echivalent.
In legatura cu situatia din Romania, Curtea a observat ca, desi la 22.07.2005 a fost adoptata Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, operatiile prealabile acordarii unei despagubiri efective nu s-au efectuat pana in prezent si nu functioneaza in prezent Fondul Proprietatea intr-un mod care ar putea conduce la acordarea efectiva a unor despagubiri reclamantilor, astfel ca incalcarea dreptului de proprietate al reclamantilor asupra imobilului coroborata cu lipsa totala a despagubirii, i-a facut sa sufere o pierdere disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 Protocolul nr. 1.
De asemenea, instanta a aratat ca instituirea unor termene pentru apararea dreptului de proprietate, ca si ocrotirea drepturilor concrete si efective ale persoanelor care au dobandit de la stat imobile nationalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrara spiritului practicii CEDO - cauza Pincova si Pine contra Republicii Cehe -, in care, ca si in cazul Brumarescu contra Romaniei s-a facut referire la principiul stabilitatii raporturilor juridice si la nelegalitatea unei masuri de lipsire formala de dreptul de proprietate recunoscut anterior, insa aceste termene au fost respectate de catre reclamanta neputand fi retinuta vreo culpa a acesteia.
Avand in vedere toate considerentele aratate, instanta a admis actiunea in revendicare a formulata in contradictoriu cu parata T.S. si a dispus sa lase reclamantei in deplina proprietate si posesie apartamentul situat in Bucuresti, str. M.R., nr. 20, Corp B, et.l, sector 2, compus din urmatoarele spatii: trei camere, hol, doua bucatarii, culoar, wc, wc, pivnita, in suprafata utila de 70,22 mp, reprezentand o cota indiviza de 24,81% din imobil; o cota indiviza de 24,81% din partile de folosinta comuna ale imobilului, precum si 46,89 mp teren situat sub constructie.
In ceea ce priveste cheltuielile de judecata, instanta a aratat ca urmeaza a lua act ca nu s-au solicitat de catre reclamanta potrivit art. 274 alin.1 Cod proc.civ.
Impotriva sentintei civile mai sus mentionate, in termen legal a formulat recurs   recurenta parata T.S.
Recursul a fost inregistrat pe rolul Tribunalului Bucuresti, Sectia a III-a Civila, la data 12.06.2009 si a fost calificat ulterior de catre instanta ca fiind apel.
In motivarea APELULUI sau APELANTA PARATA a sustinut in principal urmatoarele aspecte:
Intre incheierile de sedinta din 21.01.2009, 24.11.2004 si 19.01.2005 si motivarea si dispozitivul Sentintei civile nr. 1202/11.02.2009 exista inadvertente, dupa cum urmeaza :in incheierea de sedinta din 21.01.2009 ( pag. 3) instanta a mentionat ca aparatorul paratei a renuntat la sustinerea exceptiei autoritatii de lucru judecat si a exceptiei prescrierii dreptului la actiune.
Nu se face vorbire de loc despre exceptia insuficientei timbrari.
Insa, in motivarea Sentintei civile nr. 1202/2009 (pag.6, alin. 2) si in dispozitivul acesteia (pag. 15, alin. ultim. ) instanta "ia act de renuntarea paratei la invocarea exceptiilor insuficientei timbrari a actiunii, a autoritatii de lucru judecat si a prescriptiei dreptului la actiune", desi in incheierea de sedinta din 21.01.2009 nu s-a consemnat ca s-ar fi discutat exceptia insuficientei timbrari.
In privinta exceptiei insuficientei timbrari nementionata in incheierea de sedinta din 21.01.2009, dar mentionata in dispozitivul sentintei , s-a invederat instantei ca aceasta a fost invocata de parata la data de 24.11.2004 si a fost admisa la acest termen, astfel cum se poate observa din incheierea de sedinta ( fila 56 a dosarului de fond) cand s-a pus in vedere reclamantei "sa timbreze cererea de chemare in judecata in raport cu valoarea de impunere ce rezulta din certificatul fiscal".
Cererea a fost timbrata cu suma de 2123,6 lei, taxa de timbru aflandu-se la fila 57 din dosar.
In incheierea de sedinta din 19.01.2005 ( fila 61 din dosarul de fond) s-a mentionat depunerea taxei de timbru, situatie in care la acest termen de judecata a renuntat la sustinerea exceptiei insuficientei timbrari si nicidecum la termenul din 21.01.2009, cand nu s-a pus in discutie aceasta exceptie.
Este evident ca datorita vechimii dosarului instanta nu a retinut intocmai cele discutate pentru ca se mai specifica in sentinta ( pag.5 , alin. penultim) ca instanta a luat act, la termenul din 28.05 2008 de renuntarea paratei la invocarea si sustinerii exceptiei netimbrarii actiunii, cand la aceste termen s-a discutat numai exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei si s-a dispus proba cu inscrisuri pe aceasta din urma exceptie.
In privinta exceptiei autoritatii de lucru judecat s-a invederat instantei ca atat in incheierea de sedinta din 21.01.2009 cat si in dispozitivul sentintei s-a mentionat ca "instanta ia act ca parata a renuntat la invocarea exceptiei" ori in realitate, parata a renuntat de a mai sustine aceasta exceptie la acest termen de judecata pentru ca instanta se pronuntase asupra acestei exceptii prin incheierea de sedinta din 19.01.2005, respingand-o, astfel incat nu a mai detaliat motivarea avuta in vedere la data invocarii, respectiv ca prin
actiunea de fata se tinde la obtinerea aceluiasi rezultat ca si prin actiunea prin, care s-a solicitat anularea Contractului de vanzare - cumparare in care a fost pronuntata Sentinta civila nr. 13838/2000.
De altfel, se poate observa si din redactarea incheierii de sedinta din 21.01.2009 ca s-a acordat cuvantul mai intai reclamantului si nu partii care a invocat exceptia mentionata.
Prin urmare , in mod gresit instanta fondului a retinut ca s-a renuntat la sustinerea exceptiei in sedinta din 21.01.2009, in conditiile in care, instanta insasi a respins aceasta exceptie la termenul din 19.01.2005 si nu s-a revenit asupra acestei incheieri de sedinta.
S-a mai aratat ca singura exceptie ( invocata prin Notele scrise de la termenul din 19.01.2005 ) care a fost pusa in discutia partilor la termenul din 21.01.2009 si pe care, in mod real, parata nu a inteles sa o mai sustina a fost Exceptia prescrierii dreptului la actiune raportata la prevederile art. 46, alin. (5) din Legea 10/2001 nemodificata, deoarece s-a apreciat ca fiind vorba de o actiune in revendicare , nu are aplicabilitate textul legal mentionat.
De altfel, aceasta exceptie a fost si ea invocata prin Notele scrise depuse la termenul din 19.01.2005 - nu s-a pus in discutia partilor, iar instanta nu s-a pronuntat asupra acesteia prin incheierea din 19.01.2005, termen l-a care se pronuntase asupra exceptiei autoritatii de lucru judecat si asupra suspendarii cauzei, constatand, in acelasi timp, indeplinita obligatia timbrarii.
S-a considerat ca in mod gresit instanta de fond a respins exceptiile invocate de parata: exceptia lipsei de interes, exceptia lipsei calitatii procesuale active, dar cu precadere Exceptia inadmisibilitatii actiunii intemeiata pe prevederile art. 6, alin. 2 din legea 213/1998, pe Decizia NR. 33/09.06.2008 a inaltei Curti de Casatie si Justitie , pe prevederile art. 45, alin. 2 si 4 coroborat cu art. 46 din legea 10/2001 si pe faptul neparcurgerii procedurii prevazute de Legea 10/2001 privind atacarea Dispozitiei Primarului General nr. 1119/2003.
Prevederile legii 10/2001 sunt inlaturate pe considerentul ca Legea 10/2001 reglementeaza numai raporturile dintre fostul proprietar si unitatile detinatoare nu si raporturile dintre fostul proprietar si chiriasul cumparator si prin urmare raman aplicabile numai prevederile Codului Civil fata de aceste din urma raporturi, ceea ce contravine insasi Deciziei nr. 33/09.06.2008 a inaltei Curti de Casatie si Justitie, in care se arata "concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca aceasta nu este prevazut experes in legea speciala". Mai mult, Instanta Suprema, in continutul Deciziei susmentionate, obligatorie pentru instante potrivit art. 329, alin. 3 Cod pr. civila, facand corp comun cu legea insasi, se arata: " in vederea aplicarii unitare a legii inalta Curte va stabili ca legea speciala inlatura aplicarea dreptului comun" .
In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala si Conventia Europeana a Drepturilor Omului conventia are prioritate.Prioritatea poate fi data in cadrul unei actiuni pe dreptul comun dar "numai in masura in care , astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridic "( Dreptul de proprietate al paratei este consolidat prin Sentinta civila nr. 13838/02.11.2000).
De fapt, numai apelanta parata in prezenta cauza, are un drept in sensul Conventiei, deoarece instanta s-a pronuntat in favoarea sa prin hotarare definitiva si irevocabila, stabilind calitatea sa de cumparator de buna-credinta, si deci, titular al unui" bun" in sensul Conventiei.
Prin urmare , dupa intrarea in vigoare a legii 10/2001, legea speciala poate fi inlaturata aplicandu-se direct dispozitile CEDO, numai cand actiunea se indreapta impotriva statului sau a unei unitati detinatoare.
Admisibilitatea unei astfel de actiuni este data de faptul ca nu s-ar aduce atingere unui "drept de proprietate" in sensul art. 1 din Protocolul aditional nr 1 al CEDO, avand in vedere ca statul si entitatile publice sunt prin definitie excluse din sfera subiectelor de drept protejate de Conventie.
Inlaturarea legii speciale si admiterea actiunii in revendicare intemeiate pe dreptul comun nu se poate face in masura in care , astfel s-ar aduce atingere "dreptului de proprietate" dobandit de un subiect de drept privat. in acest caz avand prioritate stabilitatea raporturilor juridice civile.
In ce priveste motivarea instantei potrivit cu care aceasta a avut in vedere prevederile art. 1 ale Protocolului nr. 1 CEDO , s-a considerat ca se cuvine a face urmatoarele consideratii :
Art. 1 nu recunoaste dreptul la_ proprietate; privarea de proprietate ori de un alt drept real constituie, in principiu, un act instataneu si nu creaza o situatie continua de "privare de drept". in consecinta, privarile de proprietate anterioare ratificarii Conventiei de catre Romania nu intra in campul de aplicare a cesteia ratione temporis ( Malhous contra Republicii Cehe);
Reclamanta (si instanta ) nu poate sustine existenta unei incalcari a art. 1 decat in masura in care dispozitia ori masura contestata se refera la un "bun" in sensul Conventiei; notiunea de "bun" poate include fie "bunuri actuale", fie valori patrimoniale in virtutea carora aceasta poate pretinde ca are cel putin speranta legitima de a obtine exercitiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotriva , recunoasterea unui drept de proprietate a carui exercitare efectiva este imposibila nu este un "bun" in sensul art. 1;
Art. 1 nu impune statelor nici o obligatie privind restituirea bunurilor dobandite anterior ratificarii Conventiei, adica anterior anului 1994 data ratificarii Conventiei ; statele sunt libere sa determine domeniul de aplicare a legislatiei privind restituirea bunurilor, precum si conditiile restituirii ( Paduraru contra Romaniei);
Daca insa statele, dupa ratificarea Conventiei si a Protocolului nr. 1 adopta o legislatie privind restituirea totala sau partiala a bunurilor preluate intr-un regim anterior , o astfel de legislatie da nastere unui nou drept de proprietate protejat de art. 1, in masura in care sunt indeplinite conditiile pentru restituire.
Avand in vedere considerentele de mai sus, s-a aratat instantei ca, in opinia sa, din legislatia de restituire ulterioara aderarii Romaniei la Conventie nu rezulta nici un "bun", nici macar o speranta legitima la restituire a imobilului in natura, intrucat , exact in ipoteza existenta in cauza, Legea 10/2001, prevede doar restituirea prin echivalent a imobilului vandut unui tert.
Tinand cont de faptul ca prin Sentinta civila nr. 13838/2000 actiunea de anulare a titlului de proprietate al paratei a fost respinsa definitiv si irevocabil ( imobilul fiind vandut cu respectarea legii 112/1995), singura masura de reparatie posibila , potrivit Legii 10/2001 este cea ce era prevazuta in art. 18 , lit."c" , respectiv art. 20, alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Legea 1/2009 : "in cazul in care imobilul a fost vandut cu respectarea Legii 112/1995, cu modificarile ulterioare, persoana indreptatita are dreptul numai la masuri reparatorii prin echivalent".
Prin constatarea caracterului nelegal al vanzarii in actiunea de fata. instanta a nesocotit autoritatea de lucru judecat a hotararii pronuntate anterior , Sentinta civila nr. 13838/2000 a Judecatoriei Sectorului 2. Numai in situatia in care titlul de proprietate al chiriasului ar fi fost desfiintat prin actiunea precedenta era posibil sa se acorde prioritate titlului reclamantei.
Ca atare , nu sunt prevazute conditiile prevazute de legea interna pentru restituirea in natura a imobilului, motiv pentru care reclamanta - in lumina principiului de aplicare rationae temporis al Conventiei - nu are un "bun" in sensul art. 1 al Proptocolului aditioal nr. 1 al Conventiei.
Dimpotriva, parata, are un titlu de proprietate consolidat prin reglementarea legala speciala si prin solutia instantei pronuntata in dosarul anterior si beneficiaza cel putin de o "speranta legitima" de a pastra bunul. In raport de solutia de drept material a legii speciale (restituire prin echivalent).
Prin urmare, apelanta-parata T.S. beneficiaza de un "bun" in sensul Conventiei, iar admiterea actiunii in revedicare prin compararea titlurilor constituie o incalcare a art. 1 al Protocolului Aditional nr. 1 la Conventie.
Prevederile art. 6 din Legea 213/1998 sunt inlaturate in mod netemeinic de instanta pe considerentul ca "articolul mentionat nu exprima decat principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale in raport cu o norma speciala" si in opina instantei aceasta norma speciala nu este aplicabila situatiei in care imobilul a fost deja vandut. Opinia exprimata de instanta este netemeinica si nelegala deoarece aceasta lege speciala - Legea 10/2001 - este o lege de reparatie , care permite atat restituirea in natura - cu conditia ca imobilul sa fie liber sau ca   actul de proprietate al chiriasilor sa fie desfiintat - cat si restituirea prin echivalent.
Prin Notificarea nr. 3256/18.10.2001, intimata-reclamanta a solicitat restituirea in natura sau prin echivalent, respectiv despagubiri banesti, a imobilului situat in Str. M.R. nr. 20 ,sect. 2 .
Notificarea a fost solutionata favorabil in sensul ca s-a dispus restituirea in natura a garajului si a terenului curtii si masuri reparatorii in echivalent pentru apartamentele vandute in baza Legii 112/1995.
Fara a contesta in vreun fel Dispozitia Primarului nr. 1119/2003, potrivit procedurii prevazute de Legea 10/2001, reclamanta a solicitat si a fost pusa in posesie potrivit Procesului-verbal nr. 18638/5.08.2003.
Avand in vedere si acest aspect a sustinut ca actiunea este lipsita de interes, este inadmisibila si neintemeiata.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat , ca tinand cont si de argumentele de mai sus, sa constate ca hotararea pronuntata este netemeinica, nelegala si in contradictie cu probele existente la dosar.
Desi motivarea acestei hotarari judecatoresti este ampla, instanta fondului invocand in motivare atat criteriile de comparare a titlurilor de proprietate pentru actiunile promovate pe dreptul comun, criteriile cuprinse in Legea 10/2001 ( dar nemodificata prin Legea 1/2009 ), prevederile Deciziei 33/09.06.2008 pronuntata in recursul in interesul legii si ale Protocolului nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in realitate, a procedat la schimbarea sensului acestora si, in consecinta , a procedat la aplicarea gresita a legii.
Pentru a pronunta hotararea judecatoreasca instanta trebuia ,intr-adevar, sa tina seama, la compararea titlurilor de proprietate; de criteriile cuprinse in Legea 1/2001 si in Legea 112/1995, desi in mod gresit a afirmat ca nu exista subsidiaritatea norma generala - norma speciala, in momentul in care respinge exceptia inadmisibilitatii.
Potrivit criteriilor de comparare ale Legii 10/2001 instanta fondului avea obligatia sa constate ca titlul apelantei este perfect valabil, "ca cele doua acte de vanzare-cumparare sunt legal incheiate, cu respectarea dispozitiilor Legii 112/1995", astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin Sentinta civila nr. 13838/02.11.2000 - definitiva si irevocabila ( Decizia 206/07.02.2002 a Tribunalului Bucuresti ) - pronuntata de Judecatoria Sectorului 2 in Dosarul nr. 4741/2000.
Instanta insa ignora total si deliberat Sentinta civila nr. 13838/02.11.2000 si, in conditiile in care exista autoritate de lucru judecat pe acest aspect,purcede la "verificarea conditiilor in care s-a perfectat contractul de vanzare-cumparare nr. 4914/20.01.1999, respectiv a dispozitiilor Legii 112/1995" ( pag. 12 a Sentintei 1202/2009), desi nu era in masura sa cenzureze o hotarare definitiva si irevocabila.
Prin hotararea susmentionata, a fost respinsa definitiv si irevocabil actiunea intimatei-reclamante, prin care s-a solicitat anularea contractelor de vanzare-cumparare ale chiriasilor de la adresa, contracte incheiate incheiate potrivit Legii 112/1995 .
In cazul actiunii de fata, verificarea conditiilor in care s-a perfectat contractul de vanzare cumparare este inutila, netemeinica si nelegala, iar instantei fondului nu ii era permis sa pronunte o hotarare contrara pe o situatie care intrase in puterea lucrului judecat.
Procedand la aceasta verificare nelegala , instanta a ajuns in mod gresit la concluzia ca apartamentul in discutie a fost cumparat cu incalcarea Legii 112/2995.
Trecand peste aspectul ca existenta Sentintei civile nr. 13838/02.11.2000 - definitiva si irevocabila - facea inutila , dar si nelegala o alta cenzurare a titlului ,in conditiile existentei puterii de lucru judecat , analiza titlului prin sentinta atacata este evident una partinitoare si in contradictie cu probele de la dosar.
In acest sens, s-a invederat instantei ca, in mod gresit, instanta fondului a apreciat ca au fost incalcatre prevederile art. 9 alin.1 din Legea 112/1995, respectiv ca parata nu ar fi fost indreptatita sa cumpere imobilul pentru ca nu ar fi avut calitatea de chirias la data aparitiei Legii 112/1995 si a retinut in acest sens primul contract de inchiriere din 13.01.2007 (fila 162).
Daca ar fi avut in vedere toate probatoriile cu inscrisuri administrate , respectiv si Adresa nr. 4015/21.05.2007 emisa de ELJ "Electroaparataj", adresata Judecatoriei Sectorului 2 (Fila 171 din dosarul de fond) instanta ar fi observat ca parata T.S. a avut calitatea de chirias si la data de 15.05.1995, cand locuia in Caminul acestei institutii impreuna cu cei 2 copii minori si ca acesteia 7-a fost retinuta chiria pe statul de plata al S.C."Electroaparatai S.A. ".
Avand in vedere situatia sociala grea si conditiile precare in care parata locuia in camin , cu cei doi copii minori, aceasta societate, in momentul in care i-a fost repartizata o locuinta ( Repartitia nr. 19981/20.12.1996 a Consiliului Local Sect. 2- Fila 165 ) a atribuit-o la randul sau (Repartitia nr. 2184/07.01.1997 a S.C.Electroaparataj - Fila 164) paratei din prezenta cauza.
Imobilele care nu putea fi vandute potrivit Legii 112/1995 sunt prevazute expres in art. 10 al Legii 112/1995 , iar in art. 7, alin. (3), lit. a-d din lege, sunt prevazute categoriile de chiriasi care nu pot cumpara o locuinta, ori apelanta-parata nu se afla in nici una din aceste situatii, ea fiind chiriasa la data aparitiei legii si nu a dobandit si nu a instrainat nici o locuinta dupa 1 ianuarie 1990.
Instanta a incearcat sa deturneze spiritul Legii 112/1995 ( care a intrat in vigoare la 28.01.1996 si nu la 29.11.1995, cum gresit s-a mentionat in sentinta) si al Legii 10/2001, ignorand chiar total ultima modificare a legii, respectiv Legea 1/30.01.2009 (publicata la 03.02.2009), desi aceasta intrase in vigoare la data pronuntarii ( data pronuntarii sentintei :11.02.2009) si era in sprijinul celor afirmate de noi pana in prezent.
Pe de o parte, instanta sustine in motivarea sa, ca porneste de la premiza inexistentei titlului statului , ori preluarea abuziva in baza Decretulu nr. 111/1951 a fost statuata prin art. 2 din Legea 10/2001, ulterior cumpararii apartamentului, iar la data cumpararii imobilele trecute in proprietatea statului erau considerate trecute cu titlu .
S-a mai sustinut ca apelanta-parata nu era indreptatita sa cumpere pentru ca nu era chirias si pentru ca nu ar fi depus diligente pentru a afla daca apartamentul este revendicat si, in concluzie, nu ar fi fost de buna credinta, ceea ce este contrar probelor cu inscrisuri administrate.
Pe de alta parte, potrivit art. 14 din Legea 112/1995 fostii chiriasi sau mostenitorii acestora trebuiau sa opteze pentru restituirea in natura sau prin echivalent in termen de 6 luni , lucru pe care intimata-reclamanta nu l-a facut.
Daca in termenul prevazut mostenitorii sau urmasii acestora nu au facut o asemenea cerere conform prevederilor cuprinse in art. 16 si 17 ale Legii 112/1995, chiriasii putea si pot opta (chiar si in momentul de fata si nu numai in 1999) pentru cumpararea locuintei pe care o detin in calitate de chiriasi.
Chiar daca intimara-reclamanta ar fi apreciat ca imobilul a fost preluat abuziv si nu se incadreaza in prevederile Legii 112/1995, potrivit Normelor de aplicare ale Legii 112/1995, in baza art. 1, pct. 5 putea formula o actiune pentru restituirea proprietatii in natura sau prin echivalent potrivit dreptului comun.
Parcurgerea procedurii prevazute de Legea 112/1995 si Normele de aplicare ale acesteia, in termenul prevazut de art. 9 si 14 din Legea 112/1995 sau exercitarea unei actiuni in justitie ar fi paralizat posibilitatea cumpararii imobilului de catre chirias, respectiv cumpararea imobilului de catre parata, ori reclamanta nu a facut acest lucru.
Instanta nu a luat in seama insa nici neparcurgerea procedurii prevazute de legea 112/1995 si nici faptul ca nu s-a exercitat nici o actiune in justitie , ci a acordat putere unei simple Adrese nr. 5922/21.11.1998, pe care instanta a calificat-o ca notificare, depusa la S.C.Apolodor"S.A. prin care vorbea despre intentia reclamantei de a revendica imobilul din Str. Maria Rosetti nr. 20, fara a se specifica despre ce corp de cladire este verbal, desi la acea data Corpul A al cladirii fusese instrainat inca din anul 1996.
Aceasta adresa nu a fost depusa nici la proprietarul Municipiul Bucuresti, nici la Subcomisia Sectorului 2 Bucuresti, nici nu a fost trimisa chiriasilor , care nu ar mai fi cumparat.
Mai mult instanta a apreciat ca "reclamanta si autoarea sa au facut demersuri la institutiile statului in vederea sistarii oricarei vanzari" cand in realitate, aceste demersuri s-au limitat la Cererea nr. 5922/21.11.1998, adresata S.C. APOLODOR S.A. dupa 9 ani de la "caderea regimului comunist" si nu s-a adresat institutiilor abilitate potrivit Legii 112/1995.
Fata de aceasta imprejurare, instanta a considerat, in mod gresit, ca aplenata-cumparatoare ar fi fost de rea credinta.
Buna credinta, astfel cum este definita de art. 1898 Cod civil, este credinta dobanditorului ca cel de la care a dobandit imobilul are toate insusirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea.
Statul era prezumat ca proprietar al imobilului la data cumpararii atata vreme cat titlul statului nu a fost anulat, iar dreptul de proprietate al statului nu fusese contestat de nimeni , nici chiar de reclamanta.
La acea data este evident ca "bunul" nu putea fi cuprins si in patrimoniul intimatei-reclamante si in patrimoniul statului , acesta aflandu-se in proprietatea statului.
Nu mai era necesar ca apelanta-parata sa faca mai multe verificari ale titlului statului, cu atat mai mult cu cat la data dobandirii imobilului de catre chirias nu era inregistrata la Comisia Locala a Sectorului 2 nici o solicitare de retrocedare conform Legii 112/1995, situatie care rezulta si din Adresa nr. 47137/23.06.2008 (fila 159 a dosarului de fond) si nici nu exista pe rolul instantelor proces de revendicare, astfel cum se poate observa din Adresa A299/23.05.2007 a S.C.APOLODOR SA. ( fila 157).
S-a invederat instantei ca, fara a face vreo verificare efectiva si corecta a inscrisurilor de la dosar , instanta a retinut ca imobilul a trecut abuziv la stat si datorita faptului ca reclamanta si familia acesteia nu s-au putut opune aplicarii Decretului nr. 11/1951, deoarece a fost mutata "obligatoriu in Bacau prin Decretul 83/1949".
Referitor la buna credinta, opinia Curtii Constitutionale este ferma si a fost exprimata in repetate randuri.
Conform Deciziilor Curtii Constitutionale numerele: 185/8.05.2003; 296/8.07.2003;92/4.03.2004; 171/15.04.2004; 9/20.01.2004; 91/14.03.2004 :
"Curtea constata ...ca ocrotirea interesului dobanditorului de buna credinta a fost determinata de ratiuni care vizeaza asigurarea securitatii circuitului civil si stabilitatea raporturilor civile. Ne aflam in prezenta unei erori comune a dobanditorilor privind calitatea de proprietar a statului, eroare ce indreptateste o larga prezumtie de buna-credinta a acestora, intrucat aceasta eroare comuna tuturor dobanditorilor s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ, astfel incat nu poate fi decat de buna credinta actul ce se intemeiaza pe o dispozitie a legii".
Referitor la existenta sau inexistenta bunei credinte a paratei , s-a aratat ca in Decizia Curtii Constitutionale nr. 191/25.06.2001 se sustine : "un act de instrainare in conditiile in care ambele parti au fost de rea credinta era considerat nul absolut, chiar anterior intrarii in vigoare a Legii 10/2001, in aplicarea principiului fraus omnia corrumpit, al carui temei legal il constituie art. 966 din Codul Civil".
Per a contrario, in conditiile in care ambele parti sau cel putin cumparatorul au fost de buna credinta, intentia de fraudare a legii nu exista si, drept urmare nici cauza ilicita."
De altfel, legalitatea Contractului de vanzare-cumparare nr. 4914/20.01.1999 a fost analizata in litigiul ce a facut obiectul Dosarului civil nr. 4741/2000 in care s-a pronuntat Sentinta civila nr. 13838/02.11.2000 - definitiva si irevocabila ( prin Decizia 206/07.02.2002 a Tribunalului Bucuresti ) , astfel ca o noua analiza care sa conduca la o concluzie contrara poate fi facuta prin nesocotirea autoritatii de lucru judecat.
In drept, s-au invocat prevederile   art. 282 si urm. Cod pr. Civila, art. 299 si urm.; art. 304, pct. 7 si 9 Cod pr. Civila .
Analizand apelul declarat in functie de motivele invocate , tribunalul a retinut urmatoarele :
Cat priveste critica invocata de apelanta in sensul unor neconcordante intre incheierile de sedinta si sentinta referitor la solutionarea exceptiilor invocate in cursul judecatii la fosd , tribunalul , apreciaza ca aceasta este neintemeiata
Astfel , din continutul incheierilor de sedinta din data de 19 .01 .2005 , 28.05.2008 , 21.01.2009 cat si din sentinta apelata rezulta ca instanta de fond s-a pronuntat asupra tuturor exceptiilor invocate in speta , indiferent de modalitatea pe care a imbracat- o forma de exprimare din cursul dezbaterilor , asa incat sentinta este legala din acest punct de vedere .
Totodata , tribunalul apreciaza ca instanta de fond in mod corect a analizat exceptiile lipsei calitatii procesuale active , lipsei de interes si inadmisibilitatii actiunii .
Astfel , reclamanta , prin inscrisurile depuse la dosar a demonstrat ca are calitatea de mostenitoare a fostului proprietar al imobilului si ca este in drept sa solicite restituirea acestuia .
Totodata , interesul acesteia de a promova actiunea in revendicare este nascut si actual , aceasta fiind lipsita de posesia imobilului pentru care detine un titlul de proprietate ce doreste a fi comparat cu cel al paratei . Asupra exceptiei inadmisibilitatii , tribunalul constata ca in dreptul roman actiunea in revendicare este unul dintre principalele mijloace de protectie a dreptului de proprietate. Actiunea nu este reglementata ca atare prin lege, ci s-a dezvoltat ca o creatie jurisprudentiala. Actiunea in revendicare se defineste ca actiunea reala prin care proprietarul neposesor cere restituirea bunului persoanei care il poseda. Principalul efect al unei actiuni in revendicare este ca instanta care admite o atare actiune confirma dreptul de proprietate al reclamantului, cu efect retroactiv, si il obliga pe parat sa restituie bunul. Daca restituirea in natura nu este posibila, obligatia restituirii se inlocuieste cu obligatia restituirii in echivalent.
Potrivit art. 480 Cod civil "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si a dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege".
Astfel , in mod corect a apreciat instanta de fond ca actiunea in revendicare in conditiile dreptului comun este admisibila, prin raportare la procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a inteles sa reglementeze toate situatiile juridice in legatura cu regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6.03.1945 - 22.12.1989.
Legea 10/2001 reglementeaza masurile reparatorii in raportul dintre persoana indreptatita si unitatile detinatoare , or dreptul comun art. 480 Cod civil se aplica raporturilor dintre adevaratul proprietar si cumparatorul persoana fizica de la stat , asa cum se regaseste in speta .
A interpreta prevederile art. 6 alin. 2 din legea nr. 213/1998 potrivit caruia bunurile preluate de stat fara un titlu valabil pot fi revendicate de fosti proprietari sau succesorii acestora doar daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie, in sensul ca partile nu mai pot formula actiunea in revendicare potrivit art. 480 Cod civil, daca nu au formulat cerere de restituire a bunului in temeiul Legii nr. 10/2001, ar insemna sa se aduca atingere principiului constitutional al liberului acces la justitie prev. de art. 21 din Constitutie, cat si dreptului de proprietate privata prev. de art. 44 din Constitutie., art. 6 din CEDO , aspect confirmat si de Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin Decizia in interesul legii nr. 33
din 9 iunie 2008, aratand ca “in cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice". Or, se impune a se verifica pe fondul lor actiunile in revendicare, pentru a se aprecia daca exista un alt drept de proprietate ori daca se incalca principiul securitatii raporturilor juridice.
In consecinta , tribunalul apreciaza ca in mod corect a fost respinsa de catre instanta de fond exceptia inadmisibilitatii .
Cu privire la fondul pricinii, se retine ca actiunea in revendicare este acea actiune reala pornita de proprietarul neposesor impotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de aparare a dreptului de proprietate, si presupune, avand in vedere aceste caracteristici, prin raportare la dispozitiile art. 1169 C.civ., dovada dreptului de proprietate a celui ce o formuleaza. In cazul in care paratul invoca, la randul sau, un titlu de proprietate, revine instantei sarcina de a analiza titlurile opuse de parti si de a aprecia in favoarea uneia dintre ele.
Reclamanta se prevaleaza de contractul de vanzare cumparare nr. 28344/24.11.1923 prin care C.B. a cumparat de la V.T.R. imobilul din Bucuresti , str. M.R. , nr.32, fosta str. Sf. Spiridon , actualmente fiind acelasi imobil cu cel care poarta adresa postala str. Maria Rosetti , nr.20 .
Prin Decizia nr.1254/15.08.1953 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai a fost preluat in proprietatea statului , fara plata , in temeiul Decretului Lege nr.111/1951 .
Ulterior, prin Dispozitia Primarului General nr.1110/10.07.2003 s-a restituit in natura numitei F.S. imobilul situat in Bucuresti , str. M.R. , nr. 20 , sector 2 precizandu-se ca pentru apartamentele vandute in baza Legii nr. 112 /1995 se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent .Aceasta Dispozitie putea fi atacata la Tribunalul Bucuresti , in situatia in care persoana era nemultumita .
Prin contractul de vanzare-cumparare nr.4914/20.01.1999 parata T.S a dobandit de la P.M.B. -reprezentata de SC. Apolodor SA apartamentul de la parterul si etajul 1 al Corpului B , situat in Bucuresti , str. M.R. , nr. 20 , sector 2 , aceasta detinand anterior calitatea de chirias al imobilului pe baza existentei contractelor de inchiriere nr.11277/13.01.1997 si nr. 12145/30.03.1998 , prin care a dobandit folosinta imobilului in baza atribuirii la data de 16.12.1996 din fondul locuintelor de stat .
Din probele administrate in cauza, tribunalul constata ca la data cumpararii imobilului, reclamanta nu a notificat-o pe parata cu privire la intentia sa de a revendica imobilul, astfel incat aceasta a incheiat contractul de vanzare-cumparare cu respectarea dispozitiilor legale in vigoare, fara a frauda legea, apreciind ca P.M.B. vinde in calitate de proprietar.
Mai mult , prin sentinta civila nr.13838/02.11.2000 Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti a respins ca neintemeiata actiunea promovata de F.S. si B.E. in contradictoriu cu G.A. , G.A. , T.S , SC Apolodor SA prin care se solicita sa se constate nulitatea absoluta a contractelor de vanzare-cumparare .Or instanta a statuat in mod irevocabil ca la incheierea contractului de vanzare-cumparare 4914 au fost respectate prevederile Legii nr.112 /1995 .
In atare situatie , tribunalul apreciaza ca instanta de fond a facut o veritabila analiza si a conditiilor ce tin de nulitatea contractului de vanzare-cumparare , or , acestea nu mai pot fi discutate cata vreme s-a pronuntat o sentinta definitiva si irevocabila .
In plus, Inalta Curte de Casatie si Justitie, in motivarea Deciziei in interesul legii nr. 33
din 9 iunie 2008, a stabilit ca atata vreme cat pentru imobilele preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede in ce conditii aceste imobile se pot restitui in natura persoanelor indreptatite, nu se poate sustine ca legea speciala, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica in concurs cu acesta. In consecinta, trebuie retinut ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a

Sursa: Portal.just.ro