Drept civil - Revendicare bunuri mobile

      Prin cererea inregistrata la aceasta in stanta sub nr. 4010/204/2008 reclamantele TR, LI au chemat in judecata pe pe paratii Ministerul Culturii, Comisia Nationala A Muzeelor Si Colectiilor, Muzeul Judetean De Istorie Si Arheologie Prahova, sa pronunte o hotarare pentru a fi obligati acestia sa le restituie 11 bucati marci postale cap de bour.
      In motivarea actiunii s-a aratat ca mama reclamantelor, DBM, a primit de la tatal ei 11 mari postale cap de bour pe care le tinea in casa.
      La data de 12 aprilie 1988 in urma unei verificari efectuata de Militia Judetului Prahova au fost gasite aceste 11 marci postale pe care agentii de politie le-au ridicat in vederea expertizarii. La acea data a fost incheiat un proces verbal seria O xxxxxxxx de catre militia Prahova prin care mama acestora a fost sanctionata cu avertisment in baza art.25 lit.c si art.28 lit.a din Legea nr.63/1974.
      Vazand ca nu se mai aminteste nimic de aceste marci postale, aceasta a trimis o scrisoare Militiei Prahova la care a primit raspunsul nr.672 din 27.06.1988 prin care i s-a adus la cunostinta cp cele 11 marci postale au fost confiscate in baza art. 28 lit. a si 23 lit.c din Legea nr. 63/1974 si art. 22 din Decretul nr. 244/1978.,
      S-a mai mentionat ca, la data de 02.04.1996, mama reclamantelor a decedat ele fiind singurele mostenitoare asa cum rezulta din certificatul de mostenitor nr. xxxxxxxx.
      La data de 10.12.2008 Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Prahova le-a comunicat ca cele 11 marci postale se gasesc la muzeu si sunt inregistrate in evidente si inventariate sub nr. xxxxxxxxxxx.
      In drept, actiunea a fost intemeiata pe disp. art. 80 alin. 2 si 3 din legea nr. 182/2000.
      Prin intampinarea formulata, Ministerul Culturii si Cultelor a invocat exceptia prescriptiei dreptului la actiunea fata de dispozitiile art. 3 din Decretul 167/1958, exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantelor, in certificatul de mostenitor emis pe numele autoarei lor, aceste timbre postale nefiind mentionate, exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive, Ministerul neavand competenta de a reprezenta statul in litigiile privind dreptul de proprietate asupra bunurilor culturale si nefiind detinator de bunuri culturale mobile, asa cum este muzeul.
      Pe fondul cauzei, Ministerul a solicitat respingerea cererii ca neintemeiata.
      In drept, a invocat Legea nr. 182/2000.
      Prin intampinarea formulata, paratul Muzeul de Istorie a invocat exceptia autoritatii de lucru judecat fata de sentinta civila xxxxxx, exceptia prescriptiei dreptului material la actiune fata de dispozitiile art. 3 din Decretul 167/1958.
      Pe fondul cauzei, Muzeul a solicitat respingerea actiunii, bunurile culturale clasate fiind bunuri inalienabile, imprescriptibile, insesizabile.
      In drept, a invocat Legea nr. 182/2000, Legea nr. 63/1974, Decretul 244/1978.
      Parata Comisia Nationala a Muzeelor si Colectiilor nu a depus intampinare si nu s-a prezentat in instanta prin reprezentanti pentru a face aparari.
      Prin incheierea din 04.12.2008, instanta a respins exceptiile autoritatii de lucru judecat, prescriptiei, lipsei calitatii procesuale active a reclamantelor ca neintemeiate pentru motivele aratat pe larg in acea incheiere si a unit cu fondul exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Ministerul Culturii si Cultelor.
      In dovedirea sustinerilor, partile au solicitat administrarea probei cu inscrisuri, probe incuviintate de instanta.
      Analizand cu prioritate exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Ministerul Culturii si Cultelor instanta o va respinge ca neintemeiata
      Instanta nu va retine sustinerile Ministerului conform carora nu ar avea calitate procesuala pentru ca Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural national mobil nu prevede expres acest lucru, dispozitiile legii privind atributiile stabilite in sarcina Ministerului Culturii  nefiind limitative, ci doar enumerative.
      Chiar Legea 182/2000 prevede expres, asa cum a aratat si paratul ca Ministerul Culturii reprezinta statul in relatiile interne si internationale, legea nefacand nici o distinctie dupa cum e vorba de relatii juridice sau relatii diplomatice sau relatii de drept international public, nici dupa cum e vorba de relatii de buna intelegere sau relatii litigioase.
      De asemenea, tot Legea nr. 182/2000 prevede expres ca Protejarea patrimoniului cultural national mobil este realizata si prin intermediul autoritatilor administratiei publice (art. 2 alin. 5), Ministerul Culturii si Cultelor si Comisia Nationala a Muzeelor si Colectiilor coordonand activitatile specifice din domeniul patrimoniului cultural national mobil (art. 6).
      Muzeul este o unitate detinatoare a bunurilor mobile culturale, care, in masura admiterii actiunii va fi obligat la restituirea bunurilor conform art. 99 din Legea nr. 182/2000, dar nu are atributii depline de dispozitie, aceastea apartinand numai statului. La fel, Comisia Muzeelor este cea care coordoneaza activitatea de ocrotire a patrimoniului cultural, dar care exercita aceste atributii impreuna cu Ministerul dupa cum prevede acelasi art. 6 din Legea 182/2000 si Decretul 90/1990.
      Daca statul nu ar fi reprezentat in aceste actiuni de revendicare de bunuri din patrimonial cultural de catre Ministerul Culturii si Cultelor, structura a administratiei publice centrale cu atributii generale si obligatorii in material protectiei patrimoniului cultural, inclusiv atunci cand varii persoane ridica pretentii cu privire la aceste bunuri, atunci de cine sa fie reprezentat?
      Statul este cel care garanteaza proprietatea, cel care asigura protejarea bunurilor care fac parte din patrimonial cultural national mobil conform art. 2 alin. 1 din Lege, nu alte institutii locale, consilii etc.
      Atata timp cat statul a confiscate bunurile, statul este cel care trebuie obligat la restituire, dar prin intermediul MInisterului, asa cum prevede art. 6 din Lege.
      Pentru toate aceste motive, instanta va respinge exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Ministerul Culturii si Cultelor ca neintemeiata.
      Pe fondul cauzei, analizand materialul probator administrat in cauza, instanta a retinut urmatoarele:
         Prin procesul verbal seria xxxxxxxx din 1988 (f.7), numita DBM a fost sanctionata contraventional in conditiile Legii nr. 63/1974, retinandu-se ca nu a declarat la Oficiul Judetean pentru patrimoniul cultural un numar de 11 marci postale care conform raportului de expertiza sunt ocrotite de Legea nr. 63/1974, aplicandu-se sanctiunea avertismentului si sanctiunea confiscarii celor 11 marci postale retinute spre verificare prin procesul verbal din 12.04.1988 (f.6, 59).
         Prin adresa nr. 2209/10.12.2001 emisa de Muzeul Judetean de Istorei si Arheologie Prahova (f.8), s-a confirmat de catre parat ca cele 11 marci postale sunt inregistrate in evidentele muzeului si inventariate sub nr. xxxxxxx, situatie recunoscuta de Muzeu si prin intampinarea depusa si in fata instantei.
         Intrucat, conform certificatului de deces seria xxxx eliberat de Consiliul Local al xxxxx (f.9), numita DBM, de la care fusesera confiscate cele 11 marci postale, a decedat la data de 02.04.1996, calitatea procesuala activa in actiunea avand ca obiect revendicarea s-a transmis mostenitorilor acesteia, reclamantele din cauza, in calitate de fiice, cu cote egale din masa succesorala, potrivit certificatului de mostenitor xxxxxx (f.10).
         Instanta considera ca in solutionarea cauzei de fata  trebuie avute in vedere, in primul rand, doua texte legale. Este vorba, pe de o parte, de art.6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul sau juridic, care prevede ca fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale si bunurile dobandite de stat in perioada 06.03.1945-22.12.1989 (fara a distinge dupa cum aceste bunuri sunt mobile sau imobile) daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care Romania era parte si a legilor in vigoare la data preluarii lor de catre stat, instantele judecatoresti fiind competente sa stabileasca valabilitatea titlului si permitandu-se totodata revendicarea lor de catre fostii proprietari sau succesorii acestora daca se constata ca au fost preluate fara titlu valabil.
         Pe de alta parte, trebuie sa se tina seama de prevederile art. 99 alin. 2 din Legea nr. 182/2000 cu modificari conform carora bunurile culturale mobile preluate ilegal de autoritati ale statului dupa data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept si vor fi restituite acestora de catre institutiile care le detin, pe baza unei hotarari judecatoresti definitive.
Instanta nu va avea in vedere sustinerile paratului Muzeul de Istorie potrivit carora bunurile culturale mobile clasate, aflate in proprietatea publica a statului sau a unitatilor administrative teritoriale, sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile astfel ca nu ar putea fi revendicate.
      Intr-adevar art. 33 Legea nr. 182/2000 cu modificari prevede ca bunurile culturale mobile aflate in proprietatea publica a statului sau a unitatilor administrativteritoriale, sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile, dar acest text de lege trebuie interpretat in corelatie cu legea generala, Legea 213/1998 mai sus amintita, respectiv cu art. 99 din Legea 182/2000 care prevede expres dreptul persoanelor de a revendica bunurile chiar daca apartin patrimoniului cultural, in masura in care sunt indeplinite conditiile textului de lege.
In acelasi timp, instanta nu va retine sustinerile reclamantelor conform carora statul este obligat la restituirea bunurilor indifferent de modul in care au fost preluate de autoritatile statului, art. 99 alin. 2 teza a 2-a din Legea 182/2000 prevazand expres ca pot fi revendicate bunurile care au fost preluate ilegal dupa 6.09.1940, nu si cele preluate legal.
  Astfel, principala problema care se pune este stabilirea valabilitatii sau nevalabilitatii titlului in baza caruia Statul Roman a dobandit bunurile in litigiu (art.6 din Legea nr. 213/1998) sau, altfel spus, daca bunurile in cauza au fost preluate abuziv, cu incalcarea reglementarilor in vigoare, dupa anul 1940 si pana in anul 1990 (art. 99 alin. 2 teza a 2-a din Legea 182/2000).
       Or, se observa imediat ca in art.6 din Legea nr.213/1998 nu se face nici o distinctie in ceea ce priveste titlurile prin care Statul Roman a preluat bunurile cu pricina. Conform regulii binecunoscute de reglementare "ubi lex non distinguit, nec noc distinguere debemus" ("unde legea nu distinge, nu trebuie sa distingem nici noi"), consecinta imediata este ca art.6 din Legea nr.213/1998 se refera la orice titlu prin care Statul Roman a preluat anumite bunuri,  mobile sau imobile, prin urmare si la procesele verbale de contraventie prin care asemenea bunuri au fost confiscate. Astfel, instantele pot aprecia valabilitatea titlului statului oricare ar fi acesta, inclusiv atunci cand respectivul titlu consta intr-un proces verbal neatacat in termen
      Un alt argument in sprijinul ideii ca un proces verbal poate constitui titlu al statului si, in consecinta, instantele pot hotari si daca reprezinta sau nu un titlu valabil de preluare a unor bunuri de catre Statul Roman, este insasi Legea nr. 10/2001 (art.2 alin 1). Acest act normativ fundamental pentru domeniul imobilelor nationalizate si, in general  pentru materia dreptului de proprietate, dispune clar ca se pot restitui si imobilele confiscate, ca urmare a unei hotarari judecatoresti de condamnare pentru infractiuni. Or, ratiunile avute in vedere de legiuitor in privinta bunurilor imobile, se regasesc, evident, si in cazul bunurilor mobile, regula "ubi eadem est ratio, idem solutia esse debet" ("acelasi rationament, aceeasi solutie") ducand indiscutabil la aceasta concluzie.  Nu exista nici un motiv logic ca legiuitorul sa fi adoptat un regim juridic diferit pentru bunurile mobile fata de cele imobile. Dupa cum nu exista nici un motiv logic ca legiuitorul sa fi adoptat un regim juridic diferit pentru bunurile confiscate prin hotarari judecatoresti fata de bunurile confiscate prin acte ale autoritatilor administrative Dimpotriva, daca se admite posibilitatea retrocedarii unor imobile intrate in patrimoniul statului prin confiscate printr-o hotarare judecatoreasca, atunci cu atat mai mult se pot restitui bunurile mobile confiscate prin acte administrative. In plus, dupa cum s-a aratat deja, art.6 din Legea nr.213/1998 nu face nici o diferentiere intre bunurile mobile si cele imobile.
      Mai departe, prin "titlu valabil" se intelege, in acceptiunea art.6 din Legea 213/1998, un titlu emis cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care Romania era parte si a legilor in vigoare  la data preluarii bunurilor.
      In aceeasi ordine de idei, art. 99 din Legea nr. 182/2000 se refera la preluari ilegale, ceea ce presupune o preluare facuta cu incalcarea reglementarilor in vigoare, fara a distinge, ceea ce inseamna ca se refera la incalcarea oricarui act normativ existent in acea perioada, nu numai strict la nerespectarea  legii in baza careia s-a facut, concret, preluarea (in cauza Legea nr. 63/1974). Coroborand aceste texte legale rezulta imediat ca in stabilirea caracterului abuziv al preluarii bunurilor (marci postale) din speta trebuie avut in vedere nu numai Legea nr. 63/1974, ci si Constitutia in vigoare la data adoptarii acestui decret, precum si tratatele internationale la care Romania era parte, incidente in domeniu. Cu alte cuvinte, trebuie vazut nu doar daca preluarea s-a facut cu respectarea Legii nr. 63/1974, ci si daca Legea nr. 63/1974 insasi era constitutionala si respecta tratatele internationale. Acest lucru este de la sine inteles caci un act emis in aplicarea unei legi neconstitutionale sau care contravine tratatelor internationale este, practic, lipsit de suport juridic. Conceptia expusa a fost, de altfel, adoptata atat de legiuitor, cit si de practica judiciara, si in domeniul imobilelor nationalizate- Legea nr.10/2001- fiind clar ca trebuie urmata si in cazul bunurilor mobile.
      Legea nr. 63/1974 trebuie raportata, pentru aprecierea constitutionalitatii sale, la Constitutia din 1952 in vigoare la data adoptarii sale. Or, art.12 din Constitutia din 1952 prevedea ca "Dreptul de proprietate personala a cetatenilor Republicii Populare Romania asupra veniturilor si economiilor provenite din munca, asupra casei de locuit si gospodariei auxiliare pe langa casa, asupra obiectelor casnice si de uz personal, cat si dreptul de mostenire asupra proprietatii personale a cetatenilor sunt ocrotite de lege".
      De asemenea, art.17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului din anul 1948 prevedea ca "orice persoana are dreptul la proprietate" si ca "nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa". Se incalca, totodata, prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului si, in special, ale Protocolului nr.1 la aceasta conventie, protocol privind dreptul de proprietate, care in art.1 paragrafele 29 si 30 dispune ca "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international".
       In concluzie atat Constitutia din 1952 cat si Declaratia Universala a Drepturilor Omului si Conventia Europeana a Drepturilor Omului garanteaza dreptul de proprietate, numai in cazuri exceptionale o persoana putand fi lipsita de bunurile ce ii apartin.
        O mentiune se impune a fi facuta referitor la Conventia Europeana a Drepturilor Omului adoptata in  anul 1950 si intrata in vigoare in anul 1953. Este adevarat ca Romania a ratificat aceasta conventie abia in 1994, numai ca, fiind vorba despre o situatie continua, prelungita in timp, de incalcare a dreptului de proprietate, ce dureaza fara intrerupere din momentul confiscarii timbrelor din speta (1988) si pana in ziua de azi, instanta considera ca, Conventia Europeana a Drepturilor Omului a devenit incidenta. Practic preluarea timbrelor nu s-a consumat in anul 1988, cand ele au intrat in patrimoniul statului, ci subzista in permanenta pana cand, in sfarsit, timbrele vor fi restituite celui indreptatit, prin urmare si dupa anul 1994, cand a avut loc amintita ratificare. Astfel, dupa anul 1994, deci si la momentul pronuntarii prezentei sentinte, avem o suprapunere a efectelor Conventiei Europene a Drepturilor Omului peste existenta  preluarii abuzive, ce se perpetueaza pana la restituire.
      Incriminarea ca si contraventie prin Legea nr. 63/1974 a faptei de nedeclarare a bunurilor din patrimoniul cultural national in termenele prevazute de lege nu incalca prin ea insasi  prevederile celor trei acte normative mentionate, fiind o dispozitie menita sa asigure o inventariere a acelor bunuri care reprezinta o marturie si o expresie a valorilor, credintelor, cunostintelor, traditiilor nationale asa cum sunt definite si prin art. 1 alin. 2 din Legea 182/2000 si cum erau privite si prin art. 1 din Legea nr. 63/1974. Dar, posibilitatea aplicarii sanctiunii contraventionale a confiscarii in cazul savarsirii acestei contraventii in conditiile art. 25 incalca aceste prevederi, fiind absolut abuziva, neavand la baza ratiuni de utilitate publica, Imprejurarea ca timbrele cu cap de bour sunt elemente de patrimoniu, un mijloc de tezaurizare si un criteriu de cuantificare a bogatiei nationale nu poate constitui o justificare pentru o asemenea nesocotire grava a dreptului de proprietate individuala, ce echivaleaza, practic, cu o negare a dreptului persoanei fizice de a fi proprietara a unor marci postale care au fost puse in circulatie chiar de stat.
      Prin urmare, din moment ce procesul verbal de contraventie din  1988 se bazeaza pe o dispozitie legala indubitabil neconstitutionala (art. 25 lit c) din Legea nr. 63/1974), acest proces verbal consfinteste o preluare abuziva a celor 11 marci postale de la numita DBM. Aceasta era proprietar al respectivelor timbre, conform prezumtiei instituite de art.1909 C civ., astfel ca dreptul sau de proprietate i-a fost incalcat flagrant prin amintita confiscare.
      La aceeasi concluzie, a caracterului abuziv al preluarii din speta, se ajunge  si daca ne raportam la art. 480 si mai ales la art. 481 C civ. ("nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire"), ce constituie alte texte de lege nesocotite de art. 25 din Legea nr. 63/1974 si, prin urmare, si de procesele verbale date in aplicarea acesteia.
      Nu in ultimul rand trebuie reliefat ca, dupa anul 1989, sanctiunea contraventionala a confiscarii in cazul nedeclararii detinerii de bunuri din patrimoniul cultural a  fost inlaturata. Si acum exista obligatia instiintarii autoritatilor statului in cazul efectuarii oricaror operatiuni care au ca obiect un bun din patrimoniul cultural national, respectiv in cazul transferarii unui bun mobil in patrimoniul altei persoane, neindeplinirea acestei obligatii constituind contraventie conform art. 78 din Legea nr. 182/2000 cu modificari. Dar, Legea 182/2000 nu mai prevede acum si sanctiunea contraventionala a confiscarii. Astfel, devin aplicabile dispozitiile art. 15 alin. 2 din Constitutie privind caracterul retroactiv al legii contraventionale mai favorabile, respectiv art. 12 alin. 2 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor conform carora daca sanctiunea contraventionala prevazuta de un nou act normativ este mai usoara, se va aplica numai aceasta.
  Concluzionand, confiscarea prin procesul verbal seria 0 nr. 182710 celor 11 marci postase  individualizate in procesul de retinere din 12.04.1988 constituie preluare ilegala in acceptiunea pe care art. 99 din Legea nr. 182/2000, modificata si completata, o da acestei notiuni, impunandu-se, in temeiul aceluiasi text de lege, restituirea lor.
Instanta nu va retine sustinerile Muzeului de Istorie conform carora marcile nu pot fi restituite pentru ca aceasta restituire se poate realiza numai daca proprietarii garanteaza in scris ca vor respecta dispozitiile legale.
      Art. 99 alin. 3 din Legea 182/2000 cu modificari vizeaza faza de executare a unei hotarari de restituire, referindu-se la transmiterea efectiva a bunurilor catre cei indreptatiti, cand, intr-adevar, proprietarii au obligatia sa dea aceasta garantie in scris. Aceasta obligatie insa nu poate justifica respingerea pe fond a cererii de revendicare. Reclamantele au atat dreptul la restituirea bunurilor pentru argumentele de mai sus, cat si obligatia legala, si morala pana la urma, de a nu aduce atingere patrimoniului cultural national asa cum este el definit de art. 1 alin. 2 Legea 182/2000, in cauza vorbind totusi de niste marci postale "cap de bour" care, dincolo de valoarea lor patrimoniala, pecuniara, sunt un simbol national care trebuie protejat.   Dupa ramanerea irevocabila a prezentei hotarari, la momentul executarii, reclamantele vor trebui sa garanteze in scris ca vor respecta obligatiile stabilite prin Legea nr. 182/2000, in caz contrar neputand intra in posesia efectiva a timbrelor, dupa cum, daca nu vor respecta dispozitiile legale si vor aduce atingere patrimoniului cultural national, vor suporta rigorile legii, Ministerul Culturii avand drept de sanctionare contraventionala a reclamantelor (motiv in plus pentru a-l mentine ca parte in prezenta cauza), respectiv drept de sesizare a organelor penale pentru sanctionarea penala a acestora. Dar, la acest moment, ele au dreptul la restituirea bunurilor, paratii fiind obligati in drept sa le restituie.
      Ca atare, avand in vedere cele mentionate, instanta va admite cererea si va obliga paratii sa restituie reclamantelor cele 11 marci postale "Cap de bour" confiscate prin procesul verbal xxxxxxxxx si individualizate in procesul verbal din 12.04.1988 (f. 59), inventariate in evidentele Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie Prahova sub nr. xxxxxxxx (f.8).
Fata de dispozitiile art. 274 C.pr.civ., instanta va lua act ca reclamantele nu au solicitat cheltuieli de judecata