Drept civil

5.Gresita calificare a uneia dintre cererile formulate de parte si dispozitivul contradictoriu al sentintei in raport cu unul dintre parati atrage nulitatea hotararii in conditiile art.297 alin.2 teza a II-a C.p.c. Obligatia statului de a repara prejudiciul creat prin aplicarea legislatiei de scoatere a terenurilor din circuitul civil - dec.civila nr.26/22.01.2010- dosar nr.830/212/2007.

Prin sentinta civila nr.11263/24.06.2009,Judecatoria Constanta a respins  exceptiile de inadmisibilitate invocate de  paratii Statul Roman si Municipiul Constanta - prin primar si Consiliul Local Constanta,a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei RAEDPP si a respins actiunea, astfel cum a fost precizata,ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.
A admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Municipiul Constanta - prin primar si Consiliul Local Constanta relativ la  cererea   vizand acordarea  de despagubiri pentru constructii si a respins actiunea, astfel cum a fost  precizata cu referire la aceasta cerere,ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.
A admis actiunea formulata de reclamanta T.H. in contradictoriu cu paratii Municipiul  Constanta  prin  Primar,Consiliul  Local  Constanta,Regia Autonoma Exploatarea Domeniului Public si Privat Constanta, Statul Roman prin Ministerul Economiei si Finantelor prin DGFP Constanta, Consiliul Judetean Constanta si a constatat nulitatea absoluta partiala a  Deciziei nr. 197/24.05.1980 emisa  de fostul Consiliu Popular  al Judetului  Constanta, relativ la  preluarea  terenului.
A obligat  paratii Municipiul Constanta - prin primar si Consiliul Local Constanta sa achite reclamantei suma de  149.611,5 lei,cu titlu de despagubiri aferente  imobilului teren  in suprafata de 450 mp situat in  Constanta, a respins restul pretentiilor ca nefondate,precum si cererea de chemare in garantie ca neintemeiata,obligand reclamanta sa achite paratei RAEDPP suma de 300 lei,cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarare,prima instanta a avut in vedere urmatoarele:
Prin cererea dedusa judecatii,astfel cum a fost precizata,reclamanta T.H. in contradictoriu cu  paratii  Municipiul Constanta - prin primar, Consiliul Local Constanta,Regia Autonoma pentru Exploatarea Domeniului public si Privat Constanta,Consiliul  Judetean Constanta si chematul in garantie Statul Roman - prin Ministerul  Finantelor-prin DGFP Constanta, a solicitat constatarea nulitatii absolute a Deciziei nr. 197/24.05.1980 emisa  de fostul Consiliu Popular  al Judetului  Constanta si  plata  despagubirilor  aferente  imobilului,constructie si teren situat in  Constanta, care nu  mai poate  fi restituit in natura.
A retinut instanta fondului ca la termenul din 15.10.2008 reclamanta a  solicitat introducerea in cauza,in calitate de chemat in garantie,a Statului Roman - prin Ministerul Finantelor,care a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare in judecata, prin raportare la  temeiul de drept  invocat in sustinerea cererii, respectiv  art. 57 si 60 C.proc.civila si a solicitat respingerea cererii motivat de faptul ca  terenul in discutie  exista  in materialitatea sa, restituirea sa in  natura fiind  posibila,astfel incat  nu se impune acordarea  de  despagubiri si relativ la constructie nu s-a  stabilit daca instrainarea acesteia  s-a  realizat cu respectarea conditiilor impuse de lege.
Pe fondul cauzei,prima instanta a retinut ca prin actul de vanzare nr. 381/05.03.1934 autorul reclamantei a dobandit suprafata de 1.000 mp,iar prin actul de donatie  autentificat  sub nr. 2690/15.03.1975 autorii reclamantei  au donat  acesteia  parte  din constructia situata in Constanta,str. Amurgului nr.37,terenul in suprafata indiviza de 450 mp  trecand in  proprietatea statului in temeiul Legii nr. 58/1974.
 Prin Decizia nr.96/18.02.1976 a Consiliului Popular  al Municipiului Constanta a fost atribuita reclamantei,in calitate de  donatar,in  folosinta pe durata  existentei constructiei suprafata indiviza de 450 mp,iar prin  Decizia  197/24.05.1980  emisa de  fostul Comitet executiv al Consiliului Popular al Judetului Constanta in temeiul Decretului 223/1974 a fost preluat,contra cost, imobilul constructie apartinand reclamantei,stabilindu-se  cu titlu de despagubire suma de  21.392 lei.
 Instanta   de fond a apreciat ca  prin  aplicarea  Decretului  223/1974 s-a realizat o privare abuziva a reclamantei  de dreptul sau de proprietate,insa pentru constructie s-a asigurat o reparatie la momentul respectiv,prin plata despagubirii,iar pentru terenul trecut in proprietatea statului,dobanditorii constructiilor,respectiv L.M.si M.S.  au vocatie legala la dobandirea  dreptului de proprietate asupra terenului,care astfel nu mai poate  fi restituit in natura.
 A constatat instanta ca repararea prejudiciului creat reclamantei prin preluarea  imobilului teren se poate  face  numai prin restituirea lui in echivalent, acordarea unei  asemenea despagubiri asigurand  un echilibru just intre interesul general si salvgardarea  drepturilor  fundamentale ale omului,cu respectarea drepturilor  dobandite  de terti asupra bunului revendicat dar si a  Conventiei Europene  a Drepturilor Omului si a jurisprudentei CEDO.
 Prin  jurisprudenta  sa,Curtea Europeana  a retinut,in  cazul art. 1 din Protocolul 1 din CEDO,ca exista  un drept  intrinsec  la indemnizare in situatia privarii de  proprietate,atunci cand despagubirea este necesara in vederea  respectarii proportionalitatii intre ingerinta in dreptul  persoanei si "utilitatea publica" si ca in absenta  acestui drept,art.1 nu va asigura decat o protectie iluzorie si ineficienta a dreptului de proprietate.
Relativ la cererea de chemare in garantie formulata de reclamanta in contradictoriu cu  Statul Roman prin Ministerul Finantelor,instanta,avand invedere cele statuate asupra fondului,a apreciat-o ca neintemeiata
Impotriva acestei hotarari judecatoresti au declarat apel,in termen legal, atat paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice prin D.G.F.P.Constanta ,cat si paratii Municipiul  Constanta si Consiliul Local  Constanta.
Asupra apelurilor formulate s-a retinut:
A.Apelul declarat de paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice prin D.G.F.P.Constanta.
La termenul de judecata din data de 15.10.2008,reclamanta a formulat o cerere de introducere in cauza in calitate de parat a Statului Roman prin Ministerul Finantelor Publice, titular al obligatiei de plata a despagubirilor datorate reclamantei,rezultate din situatia juridica actuala a imobilului revendicat si din prevederile Legii nr.112/1995.Cererea a fost intemeiata pe prevederile art.57 alin.1 si 3 si art.60 C.pr.civila si a fost calificata de catre prima instanta ca fiind o cerere de chemare in garantie a statului.
Retinand obiectul actiunii principale,precum si pretentia sustinuta pe calea cererii formulate de reclamanta la data de 15.10.2008,prin raportare la cadrul procesual pasiv dedus judecatii,apreciem ca cererea prin care reclamanta Turturica Helene a inteles sa cheme in judecata si pe Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice pentru obligarea acestuia la plata de despagubiri in conditiile imposibilitatii restituirii in natura a imobilului revendicat este o cerere completatoare a cererii introductive,formulata in conditiile art.132 alin.1 C.pr.civila,la care paratii nu s-au opus,si nu o cerere de chemare in garantie.
In aplicarea rolului sau activ,judecatorul este cel care da calificarea exacta a cererii,in functie de continut si nu de denumirea data de parte sau de sensul literal sau juridic al termenilor folositi.
Din acest punct de vedere,exceptia inadmisibilitatii invocata de apelantul-parat si sustinuta in cadrul primului motiv de apel nu mai poate fi valorificata,insasi calificarea cererii fiind gresita.
Gresita calificare data de instanta uneia dintre cererile cu care a fost legal investita,calificare care inlatura posibilitatea partii de a-si valorifica corect si legal drepturile sustinute poate atrage nulitatea hotararii astfel pronuntate,in speta de fata nefiind posibila formularea unei cereri de chemare in garantie a statului pentru plata despagubirilor,dat fiind caracterul subsidiar al unei asemenea cereri in raport cu cererea principala.Finalitatea cererii de chemare in garantie este oricum diferita de aceea a cererii principale,prin aceasta urmarindu-se rezolvarea,in cadrul aceluiasi proces,a altui raport juridic nascut intre parat si chematul in garantie,aspect pe care nu-l regasim in prezenta cauza.
In actiunea reclamantei este invocat,in realitate,un singur raport juridic generator de obligatii atat pentru primii parati chemati in judecata,cat si pentru Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice.
Cel de-al doilea motiv de apel este intemeiat,avand in vedere ca dispozitivul hotararii este contradictoriu.
Desi instanta de fond a retinut ca actiunea principala nu a fost formulata in contradictoriu cu paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice,acesta figureaza in dispozitiv ca si parte in contradictoriu cu care actiunea reclamantei a fost admisa,fara insa ca acesta sa fie obligat la executarea vreunei prestatii.
Pe de alta parte,cererea de chemare in garantie a fost respinsa pentru motivele retinute pe fondul cererii principale,aspect care vine in contradictie cu calificarea procesuala data acestei cereri si cu natura raportului litigios care ar fi trebuit analizat in cadrul acestei cereri.
Conform prevederilor art.297 alin.2 teza a II-a C.pr.civila,atunci cand exista vreun motiv de nulitate,iar prima instanta a judecat in fond,instanta de apel,anuland in tot sau in parte procedura urmata si hotararea pronuntata,va retine procesul spre judecare.
Apreciem ca dispozitivul contradictoriu in raport cu paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice,dar si contradictia intre solutia data cererii de chemare in garantie si argumentarea acestei solutii conduce la nulitatea hotararii primei instante,nulitate care nu poate fi acoperita decat dand eficienta prevederilor art.297 alin.2 teza a II-a C.pr.civila.
Pe fond s-a retinut ca legea nr. 10/2001,ca lege speciala de reparatie, se aplica tuturor situatiilor in care se constata o preluare abuziva a imobilului, daca preluarea s-a facut in perioada de referinta a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aplicarea prioritara a acestei legi,in baza principiului specialia generalibus derrogant,nu exclude insa,in toate situatiile,posibilitatea de a se recurge la actiunea in revendicare,aspect retinut si prin Decizia nr.33/9 iunie 2008 pronuntata in Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie,care a statuat ca in cazul unui concurs intre Legea nr. 10/2001 si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, ce are ca izvor Codul civil, instanta este datoare sa verifice daca,in situatia particulara supusa analizei,aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine in conflict cu dispozitiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului,situatie care impune, conform art. 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei, prioritatea normei din Conventie.
Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Intrucat aspectele legate de caracterul abuziv al preluarii de catre stat a terenului aferent constructiei,precum si cele legate de nulitatea absoluta partiala a Deciziei nr.197/24.05.1980 emisa de fostul Consiliu Popular al judetului Constanta, prin care imobilul constructie a intrat in proprietatea statului nu au  facut obiectul criticilor partilor in apel,acestea se impun cu autoritate de lucru judecat,fara a mai putea fi repuse in discutie cu ocazia prezentei judecati,dreptul reclamantei la despagubiri banesti pentru teren fiind recunoscut in mod definitiv.
 Potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, notiunea de "bun"in sensul art.1 din Protocolul 1 la Conventia europeana a drepturilor omului poate desemna atat "bunuri actuale",cat si valori patrimoniale, inclusiv  creante,al caror titular demonstreaza ca au un temei suficient in legislatia nationala si in temeiul carora reclamantul poate pretinde ca are cel putin o "speranta legitima" de a redobandi efectiv dreptul de proprietate (Cauza Viasu c. Romania, hotararea din 9 decembrie 2008).
In speta recunoasterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului a fost confirmata in mod definitiv de catre o instanta judecatoreasca, fiind stabilita in mod clar in dreptul intern, dupa cum este, de asemenea, si obligatia de despagubire in cazul nerestituirii.
           In consecinta,tribunalul apreciaza ca reclamantii au o"creanta patrimoniala" certa, irevocabila si exigibila, care intra sub incidenta notiunii de "bun" in sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, iar nerestituirea imobilului teren, in absenta oricarei despagubiri, constituie o ingerinta in dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.
Mai mult,valorificarea dreptului reclamantei pe calea prezentei actiuni in revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice,paratilor chemati in judecata nefiindu-le recunoscut vreun drept in acest sens,iar stabilirea definitiva a dreptului la despagubiri banesti inlaturand posibilitatea atingerii dreptului real de proprietate al vreunui tert.
De asemenea,in jurisprudenta CEDO s-a retinut ca “vanzarea de catre stat a bunului altui semen catre terti de buna-credinta,chiar daca s-a petrecut inaintea conformarii in justitie in mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt semen,se analizeaza intr-o privare a bunului.O asemenea privare,combinata cu absenta totala a indemnizatiei,este contrara art.1 din Protocolul nr.1"(Stoian si altii c.Romania;Paduraru c.Romania;Porteanu c.Romania).
Pentru aceste argumente,apreciem ca actiunea reclamantei este admisibila, in conditiile dreptului comun,motivul de apel mentionat nefiind intemeiat.
Cu privire la cel de-al patrulea motiv de apel referitor la calitatea procesuala pasiva a paratului Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice,sustinem urmatoarele:
Imobilul compus din terenul in suprafata indiviza de 450 mp  si constructie,situat in Constanta,a trecut in proprietatea statului,astfel:terenul a fost preluat in temeiul Legii nr. 58/1974,la momentul incheierii actului de donatie in favoarea reclamantei,iar constructia in temeiul Decretului nr.223/1974,la momentul aprobarii plecarii definitive din tara,prin Decizia 197/24.05.1980 emisa de  fostul Comitet executiv al Consiliului Popular al Judetului Constanta.
Ambele acte de preluare au fost realizate de catre stat,in aplicarea politicilor comuniste de la acea vreme,ingerinta in dreptul de proprietate fiind facuta de catre Statul Roman.
Ulterior,in aplicarea altei politici sociale,statul a instrainat constructia reclamantei,in temeiul Legii nr.112/1995, unor terte persoane,care pot opta legal si pentru dobandirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent.
Conform unei practici interne bine stabilite si potrivit jurisprudentei CEDO,persoanele care si-au dobandit bunurile cu buna-credinta nu trebuie sa fie aduse in situatia de a suporta ponderea responsabilitatii statului care a confiscat in trecut aceste bunuri,iar modalitatea de atenuare a incalcarilor dreptului de proprietate de catre regimul comunist nu trebuie sa creeze ,,noi neajunsuri disproportionate"(cauza Raicu c. Romania)si sa nesocoteasca unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului intr-o societate democratica, anume,principiul securitatii raporturilor juridice.
Statul roman nu se poate prevala de imprejurarea ca prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul sau in proprietatea unitatilor administrative  bunuri preluate cu sau fara titlu de la adevaratii proprietari,in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemata sa asigure atat cadrul institutional,cat si mecanismele de functionare ale acestuia, necesare solutionarii situatiei juridice a caselor nationalizate (cauza Faimblat c. Romania).
Retinand aceste aspecte si dand eficienta principiilor jurisprudentiale enuntate,imobilul care formeaza obiectul actiunii in revendicare nu poate fi restituit in natura,iar prejudiciul creat reclamantei prin ingerinta adusa dreptului sau de proprietate nu poate fi reparat decat prin obligatia statului la plata de despagubiri.
Ca titular al actului de deposedare,numai statul poate fi raspunzator de prejudiciul creat reclamantei.
Este vorba insa numai despre terenul preluat de stat,intrucat pentru constructie reclamanta a primit despagubiri la momentul nationalizarii,iar acest aspect nu este criticat in calea de atac a apelului.
In consecinta, paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice are calitate procesuala pasiva in cadrul prezentei actiuni in revendicare.
B.Apelul declarat de paratii Municipiul  Constanta si Consiliul Local  Constanta.
Primul motiv de apel este neintemeiat,retinand ca reclamanta este titulara dreptului de restituire cu privire la intreg imobilul situat in Constanta, compus din teren in suprafata de 450 mp si constructie,analiza facandu-se in cauza de fata numai cu privire la dreptul efectiv la despagubiri.
Aplicarea legilor prin care terenurile au fost scoase din circuitul civil si au fost  preluate de catre stat reprezinta o ingerinta in dreptul de proprietate al tuturor persoanelor care,dobandind proprietatea asupra unei constructii,pierdeau posibilitatea preluarii si dreptului asupra terenului aferent,dobandind numai un drept de folosinta de care ulterior nu mai puteau dispune.
Imbratisarea tezei formulate de apelanti ar conduce la concluzia ca recunoasterea irevocabila si fara echivoc al caracterului abuziv al preluarii unui astfel de imobil ramane fara eficienta in conditiile in care restituirea in natura a constructiei nu mai este posibila,astfel cum se intampla si in cauza de fata,repararea prejudiciului suportat de cel care a fost impiedicat sa dobandeasca legal si proprietatea terenului neputand fi astfel realizata niciodata.
Apreciem ca numai reclamanta se poate prevala de dreptul la restituire cu privire si la teren,intrucat este persoana al carui drept de proprietate a fost incalcat prin aplicarea Legii nr.58/1974,calitatea sa procesuala activa in prezenta actiune fiind astfel dovedita.
Recunoasterea formala a preluarii abuzive,fara acoperirea prejudiciului astfel creat inseamna,astfel cum a mentionat in nenumarate randuri instanta de contencios european,ar impune reclamantei o sarcina disproportionata si excesiva,care incalca echilibrul just intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii dreptului la respectarea bunurilor reclamantilor si care este incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
Motivul de apel referitor la lipsa calitatii procesuale pasive a Municipiului  Constanta si Consiliului Local  Constanta este intemeiat,prin prisma modalitatii efective de restituire a imobilului,respectiv plata de despagubiri.