Constatarea nulitatii deciziei prin care s-a dispus incetarea contractului individual de munca

Prin sentinta civila nr. 766 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Arad, pronuntata in dosarul nr. 5775/108/2009, s-a admis actiunea civila exercitata de reclamanta in contradictoriu cu parata, avand ca obiect constatarea nulitatii/anularea deciziei rectorului universitatii prin care s-a dispus incetarea contractului individual de munca incheiat intre reclamanta si parata, constatarea nulitatii/anularea hotararii senatului universitatii, prin care s-a mentinut hotararea senatului universitatii prin care s-a dispus desfiintarea postului de asistent titular ocupat de reclamanta, incepand cu anul universitar 2009 - 2010, constatarea nulitatii/anularea hotararii senatului universitatii prin care s-a dispus desfiintarea postului de asistent titular al reclamantei, precum si a oricaror alte acte subsecvente, si pe cale de consecinta sa se dispuna repunerea partilor in situatia anterioara emiterii deciziei si hotararilor antementionate, respectiv reintegrarea reclamantei pe postul detinut anterior concedierii, obligarea paratei la plata cu titlu de despagubiri a unei sume egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi salariale de care ar fi beneficiat reclamanta de la data incetarii contractului individual de munca si pana la data integrarii efective.
In considerentele hotararii, tribunalul a statuat ca, prin decizia Curtii s-a statuat cu putere de lucru judecat ca intimata a procedat la organizarea activitatii Universitatii cu ignorarea prevederilor imperative ale art. 84 alin. 1 si 5 din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, care impun senatelor universitatilor conditii legale obligatorii in exercitarea atributiilor de stabilire a formatiunilor de studiu si dimensiunilor acestora, in contextul in care scopul urmarit de legiuitor prin fixarea unor limite in ce priveste numarul de studenti intr-o grupa de studii a fost acela de a asigura un standard minimal de calitate activitatii didactice universitare, finalitate care, luand in considerare domeniul de reglementare, face ca interesul ocrotit prin norma juridica incalcata de intimata sa fie unul public iar nu individual.
Este adevarat ca, in principiu, autonomia universitara, explicata cu ajutorul art. 89 alin.1 din Legea invatamantului nr. 84/1995 consta in dreptul comunitatii universitare de a se conduce, de a-si exercita libertatile academice fara nici un fel de ingerinte ideologice, politice sau religioase, de a-si asuma un ansamblu de competente si obligatii, printre care organizarea activitatii didactice in ansamblu si a structurii de personal ocupa un rol esential. Exercitarea prerogativelor ce decurg din consacrarea principiului autonomiei universitare nu pot excede cadrului legal, optiunilor si orientarilor strategice nationale ale dezvoltarii invatamantului superior.
S-a mai apreciat ca este intemeiata si critica adusa de recurenta modului arbitrar de derulare a procedurii de stabilire a statelor de functii in cadrul paratei. Astfel parata a ignorat prevederile art. 84 alin.4 din Statut, dar si pe cele ale art. 130 din Carta Universitatii, potrivit carora propunerea statelor de functii se face de membrii catedrei, cu votul unei majoritati simple din numarul membrilor, ceea ce implica luarea unei hotarari in acest sens.
Neregularitatile procedurii de reorganizare a activitatii paratei intimate sunt tot atatea motive pentru care  instanta de recurs a admis actiunea reclamantei.
Or, este stiut ca efectele hotararilor judecatoresti se produc, inainte de toate, inter - partes, iar acestea constau in concretizarea dreptului sau interesului legitim in raport cu dispozitiile legale ce au fost aplicate in acel litigiu.
In cauza, insa, ca efect al hotararii judecatoresti irevocabile mentionate, prin decizia Rectorului Universitatii s-a dispus reintegrarea reclamantei in postul detinut anterior emiterii deciziei de incetare a contractului individual de munca al acesteia, pentru ca la 2 zile de la data emiterii deciziei cu numarul mai inainte mentionat, privind reintegrarea, Senatul Universitatii a hotarat din nou desfiintarea postului de asistent titular al reclamantei, incepand cu anul universitar 2009 - 2010, prin hotararea aceluiasi senat universitar s-a mentinut hotararea emisa cu o zi inainte, identificata mai sus, si in aceeasi zi Rectorul Universitatii a emis decizia prin care s-a dispus incetarea contractului de munca al reclamantei, retinandu-se desfiintarea postului de asistent titular al acesteia, incepand cu anul universitar 2009 - 2010, ca urmare a imposibilitatii constituirii normei didactice si aplicabilitatea prevederilor art. 65 din Codul muncii.
Or, astfel cum judicios a subliniat si reclamanta pe parcursul judecatii, succesiunea in timp a actelor la care s-a facut referire mai sus si perioada scursa intre emiterea acestora nu face decat sa evidentieze inexistenta unei cauze reale si serioase, nefiind posibil ca intr-o perioada de timp de 2 zile (de la data reintegrarii si pana la emiterea hotararii vizand desfiintarea postului reclamantei) sa se fi nascut aceasta, in conditiile in care, evident, nu era posibila concedierea reclamantei in temeiul unor cauze anterioare emiterii deciziei de reintegrare ca efect al hotararii irevocabile pronuntata de Curtea de Apel Timisoara.
Pentru ca o cauza sa fie reala si serioasa, in sensul dispozitiilor art. 65 alin. 2 din Codul muncii, trebuie sa aiba caracter obiectiv, altfel spus sa fie independenta de factorii subiectivi, sa fie precisa (exacta), si sa constituie veritabilul motiv al concedierii, presupunand cu necesitate si aplicarea principiului bunei credinte consacrat de o maniera imperativa de art. 8 din acelasi cod, care statueaza ca relatiile de munca se bazeaza pe aceasta, subliniindu-se corect de catre reclamanta, in acord cu opinii doctrinare consacrate in materie, ca pentru ca o cauza sa fie serioasa si reala trebuie ca aceasta sa nu disimuleze un alt temei, cum ar fi intentia de a concedia neaparat o anumita persoana.
Altfel spus, imposibilitatea aparitiei unei cauze reale si serioase in intervalul de timp mentionat mai sus poate fi si prezumata cu suficienta putere doveditoare, in conformitate cu prevederile art. 1203 Cod civil, prezumtie care in lumina textului enuntat are in cauza de fata greutatea si puterea de a naste probabilitatea, prezumtia simpla retinuta de catre instanta coroborandu-se cu ansamblul probator de la dosar, de unde rezulta, fara nici un echivoc, ca si de aceasta data concedierea reclamantei s-a facut cu ignorarea considerentelor Curtii de Apel Timisoara, prin care s-a dispus reintegrarea in munca a reclamantei, privitoare la modalitatea nelegala de constituire a grupelor si subgrupelor, inexistenta unei hotarari a catedrei privind aprobarea noului stat de functii si propunere a incetarii activitatii cadrelor didactice ca si privitor la modul de constituire a normelor didactice, ceea ce evident ca nu poate fi acceptat intr-un stat de drept.
Astfel fiind, analiza celorlalte sustineri ale reclamantei, facute in motivarea actiunii, apar a fi superflue si va fi omisa fata de prioritatea evidenta a motivelor de nulitate la care s-a facut deja referire dupa cum nu pot fi primite apararile in fond ale paratei formulate prin intampinare fata de consideratiile teoretice ale hotararii de fata, dar si pentru identitate de ratiune.
O concluzie contrara celei deja exprimate, privitor la pretentiile reclamantei din actiune ar semnifica, finalmente, o nesocotire a titlului executor detinut de aceasta, de natura sa infranga dreptul acesteia la un proces echitabil consacrat prin art. 6 din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (in conditiile in care este stiut ca faza de executare a titlului este una distincta in cadrul procesului, ultima de altfel), pentru ca acest drept trebuie interpretat in lumina preambulului Conventiei, ce enunta preeminenta dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante.
Cu alte cuvinte, Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective, imprejurare ignorata de catre parata in contextul mai sus mentionat.