Raspunderea membrilor organelor de conducere. Articolul 137 din Legea nr.64/1995 republicata, articolul 138 din Legea nr.85/2006

    Raspunderea membrilor organelor de conducere. Articolul 137 din Legea nr.64/1995 republicata, articolul 138 din Legea nr.85/2006
        
    Raspunderea reglementata prin art.137 din Legea nr.64/1995 republicata, actualmente art.138 din Legea nr.85/2006, reprezinta o raspundere  personala speciala, care intervine numai atunci cand prin savarsirea uneia sau mai multor fapte din cele enumerate s-a ajuns la  starea de insolventa.
    Invocarea dispozitiilor legale mai sus-aratate nu atrage automat raspunderea administratorilor debitoarei, legiuitorul neinstituind o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere in sarcina acestora,  prevazand numai posibilitatea atragerii acestei raspunderi.
    Apare necesara solicitarea si administrarea de dovezi, care sa confirme savarsirea de catre administratorii debitoarei a faptelor enuntate prin cererea introductiva si sa probeze existenta raportului de cauzalitate intre fapte si starea de insolventa.                                            

     (Decizia comerciala nr.68 R/17.01.2007 - Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a VI-a Comerciala pronuntata in dosarul nr.328/98/2006)

     Prin sentinta comerciala nr.1294/F/09.10.2006, pronuntata in dosarul nr.328/98/2006, Tribunalul Ialomita, a respins ca neintemeiata cererea formulata de  AVAS prin care s-a solicitat obligarea paratilor G.C. si E.V. sa raspunda cu bunurile proprii pentru creanta reclamantei inscrisa in tabloul de creante al debitoarei SC D P C SRL pana la concurenta sumei de 253,84 USD (832,54 RON).
     Pentru a pronunta aceasta solutie, judecatorul sindic a retinut in esenta ca, din raportul preliminar intocmit de lichidatorul judiciar si din raportul suplimentar rezulta ca urmare verificarii imprejurarilor care au dus la incetarea de plati a societatii debitoare, nu s-au descoperit fapte de natura sa atraga raspunderea  paratilor precum si faptul ca, reclamanta  nu a produs dovezi care sa  ateste ca paratii au savarsit faptele invocate prin actiune si ca intre aceste fapte si starea de insolventa a societatii falite a existat o legatura de cauzalitate, nefiind aplicabile dispozitiile art.137 alin.1 a,c si f din Legea nr.64/1995 republicata, invocate de creditoare.
     Impotriva sentintei a declarat recurs, creditoarea-reclamanta criticile formulate fiind intemeiate pe dispozitiile art.304 pct.8 si 9 C.pr.civ. si ale art.3041C.pr.civ.
     In motivarea caii de atac, in esenta, recurenta a sustinut urmatoarele:
     -nu poate fi de acord cu solutia adoptata de tribunal, atat timp cat reiese cu claritate din intreg materialul probator administrat, faptul ca administratorul societatii a desfasurat o activitate nociva, care a  avut drept rezultat ca dupa valorificarea intregului patrimoniu al debitoarei, creditorii sa nu fie indestulati;
     -prevederile art.138 din Legea nr.85/2006 (fost art.137) nu contin explicit cerinta culpei, legea nefacand referire expresa nici la stabilirea  legaturii de cauzalitate intre activitatea administratorului si starea de insolventa;
     -in mod gresit nu au fost avute in vedere prevederile art.72 din Legea nr.31/1990 republicata si ale art.1540 Cod civil, potrivit carora obligatiile si raspunderea administratorului sunt reglementate de dispozitiile referitoare la un mandat, mandatarul fiind raspunzator nu numai pentru dol, dar si pentru culpa comisa in executarea mandatului, raspunderea administratorului mandatar trebuind a fi apreciata cu mai multa rigurozitate in cazul mandatului cu caracter oneros;
     -conducerea debitoarei prin administratorii acesteia, nu a urmarit incasarea creantelor, ceea ce a condus la neonorarea obligatiilor curente ale societatii, iar acestia au incercat prin mijloace frauduloase, pe de o parte sa ascunda creditorilor situatia societatii, iar pe de alta parte au dispus continuarea unei activitati care ducea in mod evident la incetarea de plati;
     -neobtinerea de catre lichidatorul judiciar din valorificarea  bunurilor debitoarei, a  unor fonduri suficiente pentru indestularea tuturor creditorilor, demonstreaza intentia conducerii debitoarei de a-si insusi bunuri in folosul propriu, simpla stare de incetare de plati constituind un prejudiciu pentru  creditorii sociali;
     -prin neplata la termen a contributiei la Fondul national unic de asigurari de sanatate si folosirea sumelor de bani respective pentru sustinerea activitatii curente, creanta recurentei reprezentand o asemenea datorie, fosta conducere se face vinovata de utilizarea de  mijloace ruinatoare pentru a procura  persoanei juridice fonduri, in scopul intarzierii incetarii de plati, aceasta fapta fiind prevazuta de lit.f din Legea nr.85/2006.
     A mai invederat recurenta ca, potrivit prevederilor art.137 din Legea nr.64/1995, actual art.138 din Legea nr.85/2006, savarsirea uneia din faptele  enuntate, angajeaza raspunderea civila a administratorilor, fiind incidente si dispozitiile art.35 alin.3 si 4 din Decretul nr.31/1954, fiind prezumat raportul de cauzalitate intre fapta si prejudiciu.
     In opinia recurentei hotararea atacata prin care s-a retinut ca reclamanta-creditoare nu a invocat concret care sunt faptele  imputabile administratorului si care este legatura de cauzalitate intre ceea ce se imputa si prejudiciul creat, este gresita "deoarece din analiza art.138 (fost 137) ca si din practica judiciara deja stabilita sub acest aspect, prejudiciul creditorului este prezumat, dovedirea faptelor facandu-se prin simpla ajungere a debitorului in incapacitate de plata".
     Odata cu motivele pe care a intemeiat calea de atac, recurenta a depus in copie deciziile comerciale nr.1075/3.04.2006 si nr.424/6.02.2006 pronuntate de Curtea de Apel Bucuresti in cauze similare, anexate de altfel si in dosarul primei instante.
     Examinand sentinta comerciala atacata prin prisma argumentelor evocate de creditoarea-recurenta, Curtea urmeaza a respinge recursul pentru considerentele care vor fi expuse in continuare.
Curtea retine ca, raspunderea reglementata prin art.137 din Legea nr.64/1995 republicata, actualmente art.138 din Legea nr.85/2006, reprezinta o raspundere personala speciala, care intervine numai atunci cand prin savarsirea uneia sau mai multor fapte din cele enumerate s-a ajuns la starea de incetare de plati.
Raspunderea administratorului debitoarei, are o natura juridica speciala, care imprumuta caracteristicile raspunderii civile delictuale, ceea ce inseamna ca pentru a fi antrenata trebuie indeplinite conditiile generale care reies din art.998 Cod civil, fapta ilicita, prejudiciu, legatura de cauzalitate, culpa.
Invocarea prevederilor art.138 nu atrage automat raspunderea administratorilor, legiuitorul neinstituind o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere in sarcina acestora, ci numai a prevazut posibilitatea atragerii acestei raspunderi, aparand deci necesara administrarea  unor dovezi pertinente si concludente in acest sens.
Astfel norma legala citata prevede posibilitatea atragerii raspunderii organelor de conducere sau de supraveghere, ori altor persoane, daca au comis vreuna din faptele ilicite enumerate limitativ de lege si daca aceste fapte au cauzat starea de insolventa, fiind necesara prin urmare existenta raportului de cauzalitate intre fapte si starea de insolventa.
Analizand actele si lucrarile dosarului, Curtea retine ca, din raportul suplimentar la raportul preliminar, intocmit de lichidatorul judiciar, rezulta ca in principal, starea de insolventa s-a datorat managementului defectuos constand in subaprecierea cheltuielilor de santier, dar fara un folos propriu al administratorului, calificarii slabe a fortei de munca, lipsei personalului calificat pentru supravegherea lucrarilor si ca "datorita concurentei au fost  acceptate contracte cu cheltuieli similare firmelor locale".
S-a aratat totodata ca evidenta contabila a fost tinuta cu respectarea Legii nr.82/1991 si prin utilizarea registrelor implementate, lichidatorul judiciar concluzionand prin acelasi raport ca, "nu a descoperit fapte in sensul art.138 din Legea nr.85/2006, care sa atraga raspunderea persoanelor care au condus activitatea debitoarei".
In raport si de aceste constatari, aparea necesara solicitarea si administrarea de dovezi, care sa confirme savarsirea de catre  administratorii-parati a faptelor enuntate prin cererea introductiva si a raportului de cauzalitate cu starea de insolventa.
Recurenta-creditoare insa, in timpul primei judecati nu a solicitat administrarea nici unei probe, intelegand sa depuna la dosarul de fond numai actiunea intemeiata pe dispozitiile art.137 ale Legii nr.64/1995.
Partea nu a solicitat nici in calea de atac vreun mijloc de dovada, cele doua decizii pronuntate in aceeasi materie atasate la dosar, neputand constitui decat solutii de speta circumscrise materialului probator aferent cauzelor respective, iar nu un punct de vedere constant al practicii judiciare, cum sustine  recurenta.
     In considerarea celor expuse, in temeiul prevederilor  art.312 alin.1 C.pr.civ., Curtea a respins  recursul ca nefondat.