Actiune pentru constatarea nulitatii absolute. Inaplicabilitatea regulii unanimitatii coindivizarilor

     Actiune pentru constatarea nulitatii absolute.
     Inaplicabilitatea regulii unanimitatii coindivizarilor
     
     
Cererea de constatare a nulitatii absolute poate fi promovata de orice persoana interesata, inclusiv in cazul persoanelor indreptatite sa formuleze actiunea in temeiul Legii nr.10/2001. Regula unanimitatii nu se aplica in aceste cazuri, nefiind promovata o actiune in revendicare a imobilului in litigiu.

(Decizia nr.998 din 8 noiembrie 2004 - Sectia a III-a Civila)
     
     
     Prin sentinta civila nr.4273/25.06.2003 (dosar nr.2653/2003), Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti a admis cererea principala si cererea de interventie formata disjunse, formulate de reclamantul P.A. in contradictoriu cu paratii I.R.I., I.I.R., SC "A." SA, M.B. prin P.G. si intervenienta M.S.M., a constatat nevalabilitatea titlului statului pentru apartamentul nr.12 din Bucuresti, precum si nulitatea absoluta a contractului de vanzare - cumparare nr.N00609/31.10.1996 incheiat intre paratii Municipiul Bucuresti prin SC "A." SA si I.R.I., I.I.R.
Deliberand asupra cererii cu care a fost investita, avand ca obiect constatare nevalabilitatii titlului statului si constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare - cumparare nr.N00609/1996, instanta de fond a retinut urmatoarele:
Reclamantul P.A., in calitate de mostenitor al numitei D.G., cea care in anul 1947 dobandise alaturi de S.D. dreptul de proprietate asupra apartamentului in litigiu prin actul de vanzare - cumparare autentificat sub nr.25256/9.06.1947 la Sectia Notariat a Tribunalului Ilfov, a formulat la 8.07.1996, odata cu intrarea in vigoare a Legii nr.112/1995 cerere in baza acestui act normativ, inregistrata  la dosarul nr.992, iar Comisia locala de aplicare a legii a inaintat-o catre Comisia municipala la 3.10.1997, nefiind inca finalizata. Intervenienta M.S.M., in calitate de mostenitoare a numitului D.S. a formulat, de asemenea, o cerere de acordare a despagubirilor in temeiul Legii nr.112/1995, nesolutionata pana in prezent.
Imobilul in cauza a trecut in proprietatea statului in baza Decretului nr.92/1950, figurand la pozitia nr.2395.
Prin intermediul executorilor judecatoresti de pe langa Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, reclamantul l-a notificat pe paratul I.R.I. la data de 6.08.1996.
Contractul de vanzare - cumparare a carui nulitate se solicita s-a incheiat intre parati la 31.10.1996 si a avut ca obiect apartamentul nr.12 din Bucuresti.
Instanta de fond a analizat modalitatea in care imobilul a fost preluat de catre stat, in baza art.6 din Legea nr.213/1998, ajungand la concluzia ca bunul a fost preluat fara titlu valabil, conform art.2 alin.1 lit.h din Legea nr.10/2001.
Intrucat reclamantul a invocat prevederile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, instanta de fond, in baza principiului disponibilitatii, a analizat principiul bunei-credinte.
Astfel, s-a considerat ca parata P.M.B. a cunoscut ca reclamantul formulase cerere de restituire in natura a imobilului in litigiu in anul 1996, ce nu a fost solutionata pana la data vanzarii bunului 31.10.1996, intrucat reprezentantul sau SC "A." SA a recunoscut la interogatoriu ca avea cunostinta de cererea reclamantului.
Din probele administrate a rezultat ca paratii persoane fizice au cunoscut situatia juridica a imobilului la data achizitionarii lui. S-au purtat discutii sub acest aspect intre parata I.I.R. si intervenienta M.S.M., astfel incat cumparatorii au avut cunostinta de existenta unor cereri formulate in temeiul Legii  nr.112/1995.
Mai mult, la 6.08.1996 reclamantul  l-a notificat pe paratul I.R.I., aducandu-i la cunostinta ca situatia apartamentului pe care-l cumpara este in curs de lamurire, iar daca opteaza pentru cumparare o face pe riscul sau. Din actele existente la dosar (fila 14), a rezultat ca este neintemeiata sustinerea paratilor cumparatori in sensul ca nu au primit notificarea transmisa prin intermediul executorilor judecatoresti.
Prima instanta a constatat ca reclamantul, caruia ii revenea sarcina probei, a rasturnat prezumtia de buna-credinta instituita prin art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Pentru aceste argumente a fost admisa cererea principala, dar si cererea de interventie, cea din urma si in considerarea faptului ca intervenienta este mostenitoarea celuilalt coproprietar D.S., iar, conform dispozitiilor art.57 alin.1 Cod procedura civila, reclamantul se poate prevala de acest mijloc procedural ori de cate ori doreste sa faca opozabila unei persoane hotararea judecatoreasca.
Prin decizia civila nr.106/3.02.2004 (dosar nr.3905/2003), Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantii - parati I.R.I., I.I.R. si M.B. prin P.G..
In considerentele deciziei, tribunalul a retinut urmatoarele:
Criticile formulate de apelantii - parati in privinta capatului de cerere avand ca obiect constatarea nevalabilitatii titlului statului pentru imobilul in litigiu sunt nefondate.
In conformitate cu art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998, instanta de fond avea competenta sa stabileasca valabilitatea titlului statului. Procedand la aceasta, a apreciat corect ca statul a preluat abuziv imobilul in discutie, intrucat Decretul nr.92/1950 a fost aplicat cu incalcarea dispozitiilor sale (nu exista identitate intre persoana mentionata in listele anexe si adevaratul proprietar, s-a ignorat faptul ca D.G. era coproprietara imobilului).
De asemenea, preluarea bunului in baza Decretului nr.92/1950 era contrara prevederilor Constitutiei din 1948, care garanta proprietatea privata. Decretul nu avea forta juridica a unei legi, de unde rezulta neconstitutionalitatea sa. In acelasi timp au fost incalcate dispozitiile art.481 Cod civil, precum si prevederile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, pactele si tratatele internationale la care Romania era parte semnatara.
Retinand ca imobilul a fost preluat de stat fara titlu, tribunalul a constatat ca prima instanta a analizat corect valabilitatea contractului de vanzare - cumparare incheiat intre parati prin prisma dispozitiilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001. Atat vanzatorul, cat si cumparatorii au cunoscut situatia juridica a bunului in cauza la momentul incheierii actului de vanzare - cumparare.
Parata P.M.B., in calitate de vanzator, a cunoscut ca imobilul fusese revendicat in temeiul Legii nr.112/1995, cat timp la dosar s-a depus dovada inregistrarii cererii de restituire in natura nr.992/8.07.1996, inregistrata la Comisia Sectorului 2 Bucuresti de aplicare a Legii nr.112/1995 din cadrul Municipiului Bucuresti.
Este lipsit de relevanta faptul ca mandatarul SC "A." SA a confirmat initial existenta unei cereri pentru despagubiri, cat timp exista cea de restituire in natura (8.07.1996), iar ulterior a revenit si a afirmat depunerea cererii de catre reclamant.
La dosarul cauzei exista dovada comunicarii notificarii reclamantului catre paratii persoane fizice, prin intermediul executorilor judecatoresti, astfel incat sustinerea contrara nu a fost primita.
Din analiza continutului notificarii nr.2887/1996 rezulta in mod neindoielnic ca reclamantul P.A. i-a adus la cunostinta paratului I.R.I. faptul ca apartamentul pe care acesta il ocupa este proprietate particulara, iar achizitionarea sa s-ar face pe riscul cumparatorului. In raport de aceasta notificare, prin minime diligente, apelantii - parati persoane fizice avea posibilitatea de a afla ca reclamantul a depus cerere de restituire in natura a imobilului in litigiu si ca aceasta nu a fost solutionata.
Imprejurarea ca apelantii - parati cunosteau ca imobilul apartinuse intervenientei M.S.M., ce a formulat doar o cerere de despagubiri, nu-i exonereaza pe acestia de a face demersurile necesare pentru clarificarea situatiei juridice a bunului. Omisiunea aplicarii prevederilor art.225 Cod procedura civila cat priveste interogatoriul propus de catre parata I.I.R. pentru intervenienta M.S.M. nu conduce la o alta concluzie decat cea retinuta de instanta de fond, intrucat apelantii aveau obligatia de a cerceta cu privire la aflarea adevaratului proprietar al imobilului.
Reaua sau buna credinta a proprietarului (reclamantul - intimat ce s-a declarat unic mostenitor al imobilului) nu are nici o relevanta in actiunea de constatare a nulitatii actului de vanzare - cumparare. De altfel, pana la solutionarea in fond  a cauzei reclamantul a solicitat introducerea in cauza si a intervenientei M.S.M.
Impotriva acestei decizii au declarat recurs paratii I.R.I. si I.I.R., invocand in drept prevederile art.304 pct.9 si 10 Cod procedura civila.
In ce priveste primul motiv de recurs, intemeiat pe dispozitiile art.304 pct.9 Cod procedura civila, recurentii au sustinut ca hotararea a fost data cu incalcarea si aplicarea gresita a legii atat in ceea ce priveste valabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr.12, et.3 din Bucuresti, cat si cu referire la buna lor credinta la data incheierii contractului de vanzare - cumparare.
Sub un prim aspect, recurentii au sustinut ca doar la data de 31.10.1996 (data semnarii contractului de vanzare - cumparare) poate fi apreciat cadrul juridic al valabilitatii titlului statului. La acel momentul erau in vigoare Legea nr.112/1995 si HG nr.20/1996, care definea notiunea de imobil preluat "cu titlu". Asadar, ambele instante nu au analizat titlul statului la data incheierii actului intre parati, ci s-au multumit sa invoce acte normative preexistente sau ulterioare, asa incat sa concluzioneze ca statul nu ar avea un titlu legal.
Chiar daca ulterior datei semnarii contractului s-a constatat neconstitutionalitatea Decretului nr.92/1950, Legea nr.112/1995 si HG nr.20/1996 considerau acest decret un titlu valabil pentru stat. S-a invocat in sprijinul acestor argumente si dispozitiile art.46.3 din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr.10/2001 (HG nr.498/2003).
Sub cel de-al doilea aspect - buna credinta - recurentii au criticat modul in care instantele au apreciat rasturnarea "bunei credinte" de catre reclamant. Totodata, au facut referire la acelasi text de lege mentionat anterior privind recunoasterea si conservarea efectelor actelor de instrainare intervenite pana la aparitia Legii nr.213/1998.
Cel de-al doilea motiv de recurs, intemeiat pe dispozitiile art.304 pct.10 Cod procedura civila, a vizat nepronuntarea instantei asupra unor dovezi administrate, hotaratoare pentru dezlegarea pricinii.
Astfel, instantele nu s-au pronuntat asupra actului "fisa imobilului", care la pct.9 poarta viza SC "A." SA "se poate vinde", act ce dovedeste buna credinta a recurentilor. De asemenea, nu a avut in vedere nici certificatul de mostenitor din care rezulta ca alaturi de intervenienta M.S.M. mai figureaza si un alt mostenitor al defunctului D.S.
Din analiza sumara a notificarii rezulta ca reclamantul putea fi orice persoana, cat timp nu si-a indicat calitatea si nu a depus nici un act doveditor. Recurentii aveau cunostinta doar de intervenienta M.S.M., care i-a contactat si le-a comunicat ca doreste doar despagubiri.
Raspunsurile la interogatoriul luat SC "A." SA au fost preluate si interpretate in favoarea reclamantului, desi recurentilor li s-a comunicat doar ca exista o cerere de despagubiri.
Prin intampinare, intimatul - reclamant P.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinand decizia recurata prin prisma criticilor formulate, in raport de materialul probator administrat, fata de dispozitiile art.312 Cod procedura civila, Curtea constata ca recursul nu este fondat, pentru urmatoarele considerente:
In ceea ce priveste primul motiv de recurs, Curtea apreciaza ca instanta de apel nu a incalcat sau aplicat gresit legea, astfel incat sa fie incident cazul prevazut de art.304 pct.9 Cod procedura civila.
Alaturi de considerentele avute in vedere de tribunal, Curtea va justifica in cele ce urmeaza argumentele care au condus la pronuntarea acestei hotarari, ceea ce nu duce insa la schimbarea solutiei instantei de apel.
Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte trecute in proprietatea statului prevedea ca fostii proprietari persoane fizice sau, dupa caz, mostenitorii acestora, ai imobilelor cu destinatia de locuinte, trecute ca atare in proprietatea statului sau  a altor persoane juridice, dupa 6 martie 1945, cu titlu, si care se aflau in posesiunea statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiaza de masuri reparatorii in natura sau prin echivalent (art.2 si 12). Pentru punerea in aplicare a Legii nr.112/1995, Guvernul, in temeiul art.28 din lege, a adoptat HG nr.20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului. Conform art.1 alin.2 din aceste Norme metodologice "imobilele cu destinatia de locuinte trecute ca atare in proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinte in proprietatea statului in baza unei prevederi legale in vigoare la acel moment, cum ar fi Decretul nr.92/1950."
Imobilul in litigiu a fost preluat in baza Decretului nr.92/1950, figurand la pozitia 2395 pe listele anexa ale acestuia.
La momentul incheierii contractului de vanzare - cumparare a carui nulitate se solicita erau in vigoare normele mai sus aratate, ceea ce ar confirma faptul ca bunul in litigiu, la acea data, fusese preluat de stat cu titlu valabil. In aceste conditii, fostul proprietar, pana la aparitia Legii nr.10/2001, avea deschisa in acest caz doar actiunea in revendicare promovata in baza dreptului comun. Prin adoptarea Legii nr.213/1998 instantele judecatoresti erau competente sa stabileasca valabilitatea titlului statului.
Intr-adevar, verificarea valabilitatii titlului statului urmeaza a se face in raport de momentul semnarii contractului de vanzare - cumparare, respectiv 31.10.1996.
Trebuie totusi avut in vedere ca legea, ca act normativ, nu constituie prin ea insasi un mod de dobandire a proprietatii, deoarece ea dispune in abstract; de aceea, este necesar un fapt juridic lato sensu (fapt juridic stricto sensu sau act juridic) care sa se incadreze in ipoteza normei juridice si sa aiba ca efect dobandirea dreptului de proprietate. Asadar, actul normativ care a constituit temeiul trecerii bunului in proprietatea statului, respectiv Decretul nr.92/1950, a individualizat imobilul. Pentru acest argument putem spune ca titlul nu este legea (actul normativ) ca atare, deoarece aceasta nu este apta sa duca la transferul dreptului de proprietate prin sine insasi, ci actul de aplicare a legii, prin care imobilul a fost individualizat si s-a procedat la preluarea lui de catre stat. Este vorba, asadar, de lista anexa la decret, care este un act administrativ, de aplicare a legii. Simpla existenta a titlului, respectiv lista anexa, parte integranta a Decretului nr.92/1950, nu presupune in mod obligatoriu dobandirea de catre stat a imobilului la care titlu se refera. Este necesar ca emiterea titlului (lista anexa) si preluarea imobilului sa nu se fi facut in dispretul actelor normative atunci in vigoare, ci in respectul lor deplin.
In mod corect s-a apreciat ca au fost incalcate prevederile Constitutiei din 1948, ale art.480 si urmatoarele Cod civil, ca si Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948, pactele si tratatele internationale la care Romania era parte.
In concluzie, preluarea imobilului s-a facut fara titlu, astfel cum au stabilit si instantele anterioare, prin dezvoltarea altor argumente, ce sunt inlaturate, in parte, de cele retinute mai sus.
In masura in care statul nu detinea un titlu valabil pentru bunul instrainat nu se poate considera ca actul incheiat in temeiul Legii nr.112/1995 a fost facut cu deplina respectare a conditiilor acestui act normativ. Astfel, recurentul nu mai poate invoca in sustinerea recursului dispozitiile art.46.3 din HG nr.498/2003.
Sub aspectul bunei credinte, Curtea constata ca recurentii nu au depus minime diligente pentru aflarea situatiei juridice a bunului cumparat, la data achizitionarii, desi aveau suficiente indicii de a se indoi cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului in cauza. Astfel, pot fi enumerate ca indicii notificarea existenta la fila 15 in dosarul de fond, semnata de reclamantul P.A., raspunsul la interogatoriul luat intimatei - parate SC "A." SA (intrebarea nr.3 fila 79) coroborat cu raspunsul dat de recurentul - parat I.R.I. la interogatoriu (intrebarile 3, 5-7 filele 90, 91 dosar fond), aparitia Hotararii Comisiei Municipiului Bucuresti de aplicare a Legii nr.117/23.10.1996.
Imprejurarea ca paratii persoane fizice cunosteau ca imobilul apartinuse altor proprietari (in speta, intervenientei) nu-i exonera pe acestia de a efectua demersurile necesare pentru a afla situatia juridica a bunului, in conditiile in care au primit o notificare de la o alta persoana.
Buna credinta presupune convingerea ferma a dobanditorului ca toate conditiile de validitate ale actului juridic au fost indeplinite la data incheierii lui. In conditiile in care recurentii au nesocotit obligatia de a se informa cu privire la imobilul nationalizat, conditie intrinseca conceptului de buna credinta, manifestarea lor la data incheierii contractului de vanzare - cumparare nu poate fi considerata loiala si, deci, de buna credinta.
Numai actele de instrainare efectuate cu respectarea conditiilor Legii nr.112/1995, cu modificarile ulterioare, au beneficiul deplin al protectiei Legii nr.10/2001, cu modificarile ulterioare, insa in speta nu sunt intrunite aceste cerinte.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat, astfel incat sa atraga modificarea deciziei recurate in baza art.304 pct.10 Cod procedura civila.
Desi recurentii - parati sustin ca instanta de apel, ca si cea de fond, nu s-a pronuntat asupra unei dovezi hotaratoare, cu referire la "fisa imobilului", Curtea constata ca acest inscris nici nu exista la dosar, purtand mentiunea "nu se vinde".
Faptul ca reclamantul nu este unicul mostenitor al fostilor proprietari ai bunului nu este de natura a aduce vreo modificare, intrucat cererea de constatare a nulitatii absolute poate fi promovata de orice persoana interesata, in cazul de fata o persoana indreptatita in temeiul Legii nr.10/2001. Regula unanimitatii nu se aplica in cazul de fata, nefiind promovata o actiune in revendicare a imobilului in litigiu.
Cu privire la celelalte critici incadrate in motivul doi de recurs, Curtea apreciaza ca le-a analizat anterior, in mod detaliat. Continutul notificarii trebuia verificat cu atentie si nu analizat sumar, cum sustin recurentii, ceea ce i-a impiedicat sa-si dovedeasca buna lor credinta.
S-a luat act ca nu se solicita cheltuieli de judecata.

7